Satul care s-a întors acasă

adevarul

Publicat: 28.10.2009 21:21

Ultima actualizare: 09.08.2022 11:08

Ca să scape de demolările planificate de Ceauşescu la jumătatea anilor ’80, zeci de familii din satul sibian Sădinca şi-au dărâmat casele pentru a şi le reconstrui la marginea municipiului Sibiu. Viaţa din ce în ce mai grea de la oraş îi readuce în sat pe cei plecaţi în „pribegie“ în „epoca de aur“. La Sădinca, un călugăr a ridicat un schit în care bate toaca chemării.

Citiţi şi:

Prin anii ’86-’87 câţiva angajaţi ai administraţiei judeţene băteau pe la porţile sădincenilor anunţându-i că le vor fi demolate casele. Se făceau liste şi se întocmeau tabele cu localităţile în care aceştia şi-ar fi dorit să fie strămutaţi. Majoritatea şi-au dorit în Sibiu, dar cum nu aveau buletin „de oraş“ li s-a permis numai să se aşeze în jurul urbei.

Unii mai descurcăreţi au reuşit totuşi să-şi cumpere apartamente, cei mai mulţi însă şi-au dărâmat casele cărămidă cu cărămidă şi le-au refăcut la porţile oraşului. Ironia sorţii, planul de sistematizare nu s-a mai aplicat în satul lor. Şi-au demolat casele degeaba.

Agonia unui sat

Odată cu aflarea veştii, oamenii s-au apucat singuri de demolat, fără presiunea autorităţilor. Nimeni nu s-a opus. Ba chiar au dat impresia că abia aşteaptă să scape de neajunsurile unui sătuc atât de izolat.

Asta în ciuda faptului că pământul era darnic şi aveau cam tot ce trebuia la nivel de minimum necesar social: lăptărie, şcoală, poştă, telefon, cooperativă (magazin mixt). Sau poate că îi fascinase îndeajuns mirajul traiului la oraş.

Singurii care au rămas locului au fost câteva familii de bătrâni. Restul au spart cu grijă mortarul, au încărcat cărămizile bune în căruţe şi s-au pornit cu ele spre Sibiu. Pe atunci, satul număra 60 de familii. Aproximativ 40 de case au fost rase, curţile rămânând pârloagă.

Doar stâlpii de la porţi şi gardurile putrezite au rămas să delimiteze spaţiul fostelor gospodării. Vreo 10 locuinţe au fost de-a dreptul părăsite. Lăptăria, şcoala, poşta, magazinul au ajuns sub moara timpului care le-a măcinat încet. Zumzetul plin de viaţă al localităţii a fost redus la tăcere.

Supravieţuitorii

Nea Gheorghe Şipoş (84 de ani) stă pe băncuţă la poartă rezemat de gardul de uluci. Este unul dintre supravieţuitori. În spatele său, casa a rămas întreagă. N-a plecat de aici fiindcă avea turmă mare de oi şi nu s-a îndurat să le vândă. Şi-a zis că ce-o fi, o fi, dacă îl demolează, pleacă. A avut noroc! Planul de sistematizare nu s-a mai aplicat. Unde are el locuinţa, pe vremuri era o uliţă cu 10-15 case.

Gheorghe Şipoş ridică din nou casă în locul celei dărâmate

De ani de zile pământul e gol în jurul său. „N-am vrut să plec nicăieri, că eu aici m-am născut şi aici am trăit. Când a fost cu demolarea m-am prefăcut că accept, am fost până lângă Sibiu să inspectez locul de păşunat pe care mi-l dăduseră, le-am spus că nu-mi convine şi m-am întors acasă. Nu m-au mai deranjat. Am mers la risc. Unde stau eu acuma au fost multe case, dar le-au stricat oamenii şi s-au mutat. Acum încep să vină înapoi. Eu am simţit că aici mi-i rostul”, spune, încet, nea Gheorghe. Soţia sa, Marioara Şipoş (80 de ani), îl aprobă: „Dacă alţii au plecat este treaba lor. Dar noi aicea ne-am născut, aici am crescut, aici ne-am căsătorit şi tot aicea vrem să murim”.

Chemarea pământului

Peste drum de casa lui nea Gheorghe, pe un tăpşan cu buruieni, un om aplecat de spate tăia cu secerea mărăcini. Este fiul bătrânului. Îl chemă tot Şipoş Gheorghe (58 de ani). „Eu am fost dintre cei plecaţi. Am avut casă aici, dar am stricat-o şi m-am mutat la Sibiu. Acum curăţ terenul, că vreau s-o fac înapoi. Mă întorc la pământul meu fiindcă mai am doi ani până la pensie şi părinţii mei sunt deja prea bătrâni ca să se ajute singuri”, spune Gheorghe junior.

Pe aceeaşi linie cu locuinţa lui nea Gheorghe, la câţiva zeci de metri distanţă, trei bărbaţi munceau de zor să facă gropi cu cazmaua ca să aşeze nişte stâlpi la gard. O căruţă plină cu uluci aştepta să fie descărcată. Veniseră tocmai de la Şoroştin, de peste deal, să ajute un văr să-şi refacă gospodăria. Din tindă îşi face apariţia Gabor Lucreţia (52 de ani), proprietara locuinţei. La rându-i îşi luase mama, pe cele trei fete (încă mici pe atunci) şi plecaseră la Sibiu, unde li se repartizase o locuinţă. N-a dărâmat casa părintească, a luat din ea tot ce se putea lua şi a lăsat-o părăsită.

Acum s-a hotărât s-o pună la punct şi să se retragă aici. „Aici avem pământul şi-aici ne sunt îngropaţi bunicii şi tot neamul. Ce să mai căutăm la Sibiu?”, spune Lucreţia. Ceilalţi bărbaţi o aprobă dând gânditori din cap şi-şi fac de treabă cu pământul care pare că-i atrage ca un magnet pe cei risipiţi.

Schitul din Sădinca

Schitul Sădinca, inima unui sat ce renaşte în fiecare zi

În urmă cu trei ani, călugărul David (49 de ani) s-a pornit încoace după ce trecuse şi pe la mănăstirile Sâmăta, Căldăruşani, Cozia şi Pătrunsa. Aici, la Sădinca, a pus piatra de temelie a unui schit în umbra dealurilor. Cu ceva fonduri şi cu râvna benevolă a locuitorilor din comunele învecinate a ridicat o biserică pentru pomenire şi frumoase chilii pentru călugări. La chemarea sa au venit lucrători din Armeni, Şoroştin sau Haşeg. Părintele David spune că totul s-a făcut mai mult cu sufletul şi cu credinţa.

Deocamdată, călugării

n-au sosit ca să ocupe chiliile. De ajutor îi este numai o femeie care, sâmbătă de sâmbătă, face mâncare pentru 200 de persoane. Atâţia credincioşi sunt aşteptaţi să vină la fiecare sfârşit de săptămână, fiindcă părintelui i s-a dus vestea de slujitor cucernic al Domnului şi chiar făcător de minuni.

Călugărul David Foto: Credit

„De fiecare dată suntem pregătiţi să servim masa de duminică chiar şi pentru 200 de credincioşi, care vin de departe şi sunt flămânzi”, spune modest Sfinţia Sa. Ştie ce înseamnă omul flămând şi obosit, fiindcă a stat trei ani singur în sihăstrie pe un vârf de munte, la 1.700 de metri altitudine. Şi-a cumpărat o casă în satul părăsit, iar vrerea sa este să sădească flori peste tot, să transforme Sădinca într-un binecuvântat colţ de Rai. Şi nici nu e de mirare că, dacă oamenii se reîntorc pe vechile ţarine, în mare parte se datorează şi schitului ridicat aici.