Adevarul.ro

O fostă angajată la Ipsos Interactive Services, Sanda Vlădescu, colegă cu Ramona Carmen Cîciu, femeia de 34 de ani care a murit sâmbăta trecută, povesteşte cât de solicitantă era munca la firmă. Sanda Vlădescu n-a mai făcut faţă ritmului solicitant de la companie şi a decis să plece, după ce medicii au avertizat-o că sănătatea ei este în pericol.

Sanda Vlădescu a părăsit Ipsos Interactive Services, companie specializată în colectarea de date, în 2007. Şi-a dat demisia când ajunsese într-o stare de oboseală avansată, conştientă că organismul ei nu mai face faţă unor sarcini suplimentare. Sanda spune astăzi că a ştiut să se oprească, în timp ce Carmen nu. Au fost colege de departament şapte luni.

„Adevărul": Cum aţi devenit tu şi Carmen colege?

Sanda Vlădescu: În 2003 ne-am cunoscut la birou. Ipsos Interactive Services avea cam 50 de angajaţi, la momentul respectiv. În biroul unde lucram eu, eram şapte. Printre ei, şi Carmen. În timp, au plecat toţi, mai puţin Carmen. Am plecat şi eu după şapte luni şi, după alte şapte, m-am întors, dar pe altă poziţie, în alt departament. În total, am lucrat la Ipsos trei ani şi jumătate. A fost o perioadă grea, dar a fost şi firma în care am avut cele mai multe realizări.

Care era atmosfera?

Lucrurile erau, la început, nestructurate, iar despre educarea clienţilor pentru care făceam proiecte nu auzise nimeni. După doar o săptămână de lucru, bazându-mă pe experienţa muncii în alte firme, am făcut o listă de îmbunătăţiri şi le-am prezentat-o colegilor pentru validare şi completare. A fost primul şoc: „Degeaba te zbaţi, n-o să te ia nimeni în seamă. Dacă faci valuri, te vor da afară". Mi s-a părut incredibil că atunci, la 14 ani de la Revoluţie, cuiva îi mai era teamă să-şi spună părerea.

Ce-ţi aminteşti despre Ramona Carmen Cîciu?

În firmă erau multe fricţiuni, discuţii şi şedinţe de muştruluire, iar Carmen a fost mereu diplomată - a susţinut punctele de vedere ale echipei, dar în acelaşi timp s-a ferit să forţeze nota cu şefii. Aşa era ea: conştiincioasă, muncitoare şi veşnic veselă. Eu, în schimb, m-am răzvrătit şi nu am acceptat jumătăţi de măsură. Pe principiul: „Pierd slujba, dar capul nu mi-l poate tăia nimeni".

De ce ai ajuns să-ţi dai demisia?

Îmi amintesc că, într-o seară, încă aşteptam să se lanseze un proiect, deşi programul se terminase şi ar fi trebuit să plec acasă. Nu era prima dată când stăteam peste program. I-am sunat pe şefi să văd ce se întâmplă şi mi‑au spus că proiectul urmează să se lanseze. După câteva minute am sunat din nou, iar răspunsul a fost că proiectul e pe o listă de aşteptare.

M-am ridicat de la birou, am luat o foaie de la imprimantă şi mi-am scris demisia. M-am dus la managerul meu direct şi i-am pus-o în faţă, ca să ştie că plec. I‑am spus: „Orice om are o limită, nu mă pot lăsa călcată în picioare la nesfârşit". În firmă era atunci şi Cristina Mititelu Mihoc, actualul vicepreşedinte al Ipsos. Nu mi‑au acceptat demisia. „Nu o acceptaţi, o duc direct la Camera de Muncă", le-am răspuns. Demisia este un act de voinţă unilateral şi nu trebuie aprobată de nimeni.

„Îmi vâjâia capul şi-mi picau pleoapele"

Care a fost momentul când ţi-ai dat seama că nu mai poţi, fizic?

M-am dus la un doctor şi am avut marele noroc să-mi pună un diagnostic corect. Mi-a zis sec: „Ori îţi iei concediu de odihnă, ori te bag în spital". A fost suficient de şocant ca să mă trezească din amorţeală. Sufeream de oboseală cronică. Mi se părea straniu, fiindcă în fiecare zi mă trezeam la 6.30 fără ceas, indiferent de ora la care mă culcam. Într‑un fel, îmi era greu să cred că e vorba de oboseală.

Prin ce stări treceai după multă muncă?

După 24 de ore de veghe, îmi vâjâia capul şi îmi picau pleoapele. Nu-mi mai simţeam mâinile şi picioarele calde. Iar după 36 de ore, dacă mai şi lucrezi cu cifre pe calculator, nu mai simţi oboseala. Simţi doar nevoia de căldură. După 48 de ore de nesomn, mâncarea nu mai are gust, iar după 72 de ore - auzi sunetele exacerbat, cu rezonanţă metalică. Dacă apuci să te odihneşti o oră, după ce te trezeşti te dor toate de parcă eşti călcat în picioare. Oricum, după atâtea zile de nesomn, oricât ai fi de obosit, nu poţi dormi mai mult de două - trei ore.

Ce ar trebui să învăţăm din ce s-a întâmplat cu Carmen şi din experienţa ta?

Că aflăm prea târziu unde poate duce extenuarea la muncă. Am fost printre cei norocoşi, care şi-au ascultat organismul. Şi care nu s-au temut, nu le-a fost ruşine să spună „nu mai pot". Dacă n-aş fi făcut-o, aş fi putut fi şi eu în locul lui Carmen Cîciu. Nu regret însă perioada de la Ipsos. Dar dacă aş putea să o iau de la capăt, aş insista mai mult ca toţi cei din jurul meu, colegii, să-şi spună părerile fără teamă. Cu Carmen şi cu foştii colegi n-am insistat, pentru că m-am gândit că fiecare are dreptul să-şi gestioneze viaţa aşa cum crede de cuviinţă.

Contactată de „Adevărul", Cristina Mititelu Mihoc, vicepre­şedinte la Ipsos Interactive Ser­vi­ces, a motivat că este într-o şe­dinţă şi n-a dorit să comenteze.

Ramona Carmen Cîciu (dreapta), 34 de ani, a murit sâmbăta trecută, după ce i s-a făcut rău la muncă

A leşinat la serviciu

La 11 martie, Ramona Carmen Cîciu, programator la Ipsos Interactive Services, a leşinat la serviciu. Tânăra de 34 de ani a fost internată la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti cu diagnosticul stop cardio-respirator şi a fost supusă unei operaţii pe creier. După patru zile în care s-a aflat în comă profundă, Carmen a murit. Ea era mama unor gemeni de trei ani.

Colegii au povestit că femeia muncea peste program şi că era epuizată, iar soţul ei a declarat că îşi căuta un loc de muncă mai puţin solicitant. Cazul a generat dezbateri despre "sclavagism" şi lipsa de curaj a angajaţilor români în a-şi revendica drepturile. România nu are norme care să reglementeze suprasolicitarea la serviciu.