„Să nu mai plătim oficialii ca pe hoţi şi să-i lăsăm să fure“

Ziarul „Adevărul“ continuă să publice opiniile despre  evenimentele care agită ţara, dar şi despre posibile soluţii de rezolvare a crizei ale românilor care au performat în domeniile lor de activitate.

Gălăgia a ocupat total spaţiul public. Oameni decenţi şi şarlatani, înţelepţi şi imbecili, inocenţi şi ticăloşi - toţi sunt puşi să vorbească în acelaşi timp şi ceea ce rezultă e o hărmălaie din care nimeni nu mai înţelege nimic. Să încercăm şi altfel. Am cerut opiniile despre evenimentele care tulbură România de zece zile de la oameni care au ceva consistent de spus, iar criteriul după care i-am ales a fost unul singur: să fi lăsat ceva în urmă în viaţa lor, să fi performat în domeniul lor de activitate, să fi însemnat ceva pentru comunitatea în mijlocul căreia trăiesc. Continuăm să le publicăm opiniile, sub forma răspunsurilor pe care ni le-au dat la trei întrebări ce li le-am adresat.

1 Care este percepţia dumneavoastră referitoare la revoltele din ianuarie 2012?

2 Pe termen scurt, care credeţi că ar fi soluţia de rezolvare a crizei (de exemplu: menţinerea actualei formule politice, remaniere guvern, demisie guvern urmată de alt guvern PDL/guvern tehnocrat/guvern USL/guvern de uniune naţională, demisie/demitere preşedinte, alegeri anticipate parlamentare şi/sau prezidenţiale etc.)

3 Pe termen lung, cum vedeţi posibilă reformarea clasei politice, în cazul în care sistemul politic trebuie fundamental schimbat? (Spre exemplu, reînnoirea/lustraţia actualei clase politice, reinstaurarea monarhiei etc.).

1 Această clasă politică a ridicat banditismul economic şi spolierea fără precedent a poporului român la rang de politică de stat. Fierbând în suc propriu, românul a înţeles destul de repede, la trei-patru ani de la evenimentele din decembrie, că nu va obţine nimic ieşind să protesteze în stradă. Iată însă că după aproape 20 de ani, când cuţitul a spart demult osul şi scormoneşte măduva, disperarea a împins iarăşi la ieşitul şi protestul în stradă, aducând în centrul atenţiei opiniei publice rămăşiţele unei societăţi civile năuce, debilizate de apăsări extreme, manipulată şi supusă diversiunii de toată mâna care să răspundă intereselor celor aflaţi în coasta puterii. Toate aceste instituţii, instanţe, cărora le-a mers ca-n brânză în ultimii 20 de ani, formează o suprastructură constituită din maximum zece la sută din populaţia României. Ei întruchipează morile de vânt asupra cărora se îndreaptă protestele celor ieşiţi în stradă în ianuarie 2012.

2 Oricât m-aş strădui, nu reuşesc să întrezăresc vreo soluţie de natură terestră pentru ieşiea din impas, nici pe termen scurt şi nici pe termen lung. Nu există mai ales un minim de bunăvoinţă politică din partea celor care ar trebui să lase de la ei, aplicând în ceasul al doisprezecelea soluţii cerute sau impuse de realitatea de pe teren, de mai bine de douăzeci de ani: lustraţia actualei clase politice, reinstaurarea monarhiei, combaterea corupţiei şi un proces al comunismului care să nu fie formal şi de faţadă.

3 Vin la rându-mi cu un îndemn, preluat de pe frontispiciul unui ziar ortodox, cu menţiunea ca în ­niciun caz să nu fie perceput în sens ironic, în virtutea predispoziţiei spre umor şi ironic a românului, ci să fie luat ca atare: „Români, nu plecaţi din ţară! România va fi ţara care va da cei mai mulţi mucenici!" Aceasta este, în ce mă priveşte, singura soluţie, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.

1 Revoltele din ianuarie 2012 sunt rezultatul acumulării unor profunde nemulţumiri faţă de politica promovată de guvernanţii României după decembrie 1989, prin mai multe politici.
* O politică de distrugere a economiei naţionale. Primul semnal a fost dat de primul ministru în ianuarie 1990, când a declarat că industria românească este „un morman de fiare vechi. (...)
* O politică antisocială, prin lipsirea de locuri de muncă a populaţiei şi, ca urmare, a surselor de venituri, prin distrugerea valorilor naţionale, lovind astfel în însăşi fibra existenţială a poporului român. (...)
* O politică anticulturală, care aminteşte de anii '50, de ocupaţie sovietică, concretizată în reducerea duratei învăţământului general obligatoriu de la 10 clase la 8 clase, închiderea a peste 10.000 de şcoli, degradarea statutului profesorilor şi a intelectualilor.
*O politică externă de „sărut mâna" (expresia aparţine lui Ion I.C. Brătianu, care se referea la lipsa de demnitate naţională dovedită de unii români la Conferinţa păcii de la Paris din 1919).(...)

2 Criza este prea profundă pentru a putea fi rezolvată pe „termen scurt". Guvernul de tehnicieni, organizarea de alegeri anticipate pot detensiona  situaţia, dar este cert că românii nu au încredere în actuala clasă politică. Percepţia publică este că toţi politicienii sunt corupţi şi ca atare nu li se poate acorda încredere.

3 Pe termen lung - dar acţiunea ar trebui să înceapă chiar din acest an -, o adevărată reformare a clasei politice trebuie să pornească de la stabilirea RĂSPUNDERILOR.  (...) Dacă se doreşte cu adevărat redresarea ţării, trebuie să se taie răul de la rădăcină, şi aceasta se poate face numai stabilind RĂSPUNDERILE, fără nicio excepţie şi fără nicio ingerinţă politică internă sau externă. În fond, acesta este mesajul românilor care în aceste zile au ieşit în stradă, nemaiputând suporta situaţia în care au fost aduşi de politicienii - în cea mai mare parte a lor - corupţi şi iresponsabili.

Era timpul. Alegerile anticipate, cea mai bună soluţie. Este nevoie de reformarea clasei politice, iar reformare înseamnă afară cu ăia compromişi, cu hoţii, cu mincinoşii şi aduşi tineri care să-şi dorească să slujească acest popor. Şi încă o chestiune foarte importantă: să nu mai plătim demnitarii ca pe hoţi, cu 1.500 de euro pe lună, şi să-i lăsăm să fure. Trebuie plătiţi cu adevărat şi lăsaţi să răspundă cu adevărat.

1 Este, fără îndoială, o manifestare a exasperării cetăţenilor României nu doar faţă de sărăcie, corupţie şi abuzurile puterii, cât mai degrabă faţă de aroganţa ei. Iar puterea, în ţara noastră, poartă un nume: Băsescu. Acceptat la prima sa învestire drept ,,preşedinte jucător", lasă acum senzaţia faţă de cei care l-au ales şi cu atât mai mult faţă de cei care nu l-au votat, cel puţin o dată, că ne-a jucat de fapt pe degete.

2 De astă dată, partidele politice parlamentare nu mai pot ignora vocea străzii decât cu pierderi majore de voturi şi popularitate. Astfel încât nu văd posibilă decât demisia guvernului şi numirea unui guvern în care să fie reprezentate toate forţele politice parlamentare, ca ultim (şi probabil singurul) act responsabil al lui Băsescu, urmat de demiterea sau demisia lui şi convocarea alegerilor anticipate.
 
3 Cred în restaurarea monarhiei drept soluţie, dar nu singura. Oricum, nu este una de moment: e necesară mai întâi modificarea Constituţiei şi apoi un referendum. O alta ar fi (şi cred că se va petrece în mod natural, şi nu în termen lung) o îmbunătăţire a calităţii omului politic. Dacă în această primă legislatură votul uninominal a propulsat în Parlament tot felul de neaveniţi, nu cred că asta va mai dura. Partidele îşi vor construi, dacă vor să ia voturile populaţiei, o mai bună selecţie a cadrelor, ţinând cont nu de cele două criterii care au funcţionat până acum, ginta şi geanta, adică al cui eşti şi cui ai cărat sacoşa cu bani.

1 Manifestările din acest ianuarie 2012 au o legătură indisolubilă cu cele din decembrie '89 din mai multe puncte de vedere: diluarea idealului anticomunist, furtul de esenţă strict revoluţionară din acele vremuri  şi îmbrăcarea politicii româneşti (de esenţă sovietică) în ambalaj occidental au indus populaţiei româneşti  o amărăciune surdă, mută, dar cu efect lent şi bolnăvicios, distrugând printre altele (la nivel de celulă) puterea revoltei interioare. Grupurile răzleţe ( în raport cu cifra reală a populaţiei) din aceste zile n-au reuşit din păcate să empatizeze cu fiinţa populară a României, rănită în demnitate şi blegită. România pare că s-a consolat într-o ipostază ruşinoasă, orgoliul naţional s-a măcinat treptat, lăsând loc unei acceptări periculoase.

2 Categoric remaniere. România are nevoie să arate lumii demnitate. Complăcerea într-o stare de bălăcăreală permanentă nu poate aduce nimic bun. Suntem nefericiţi, atunci hai să căutăm altă cale, n-avem nimic ce mai pierde! Aproape că am pierdut totul.

3 Dacă aş avea puterea necesară, aş căuta să responsabilizez populaţia ţării, implicând-o în fel de fel de proiecte, cu efect de creştere economică. Aş căuta s-o fac să fie mândră, aş reînvia eroii de altădată, aş da pedepse oricărei ofense aduse simbolurilor sau personalităţilor româneşti. Aş fi preocupat până la obsesie de educaţia tinerilor, i-aş învaţă să-şi caute idealuri şi i-aş antrena în lupta lor de zi cu zi pentru împlinire individuală, dar şi naţională. Aş găsi fonduri pentru ca valorile româneşti să participe la turnee de promovare a calităţii naţionale. Aş încuraja valoarea şi aş pedepsi mitocănia, indiferent cât ar costa şi cât efort ar presupune. Aş vota cu două mâini partidul care m-ar convinge că poate face aşa
ceva.

"Partidele îşi vor construe o mai bună selecţie a cadrelor, ţinând cont nu de cele două criterii care au funcţionat până acum, ginta şi geanta, adică al cui eşti şi cui ai cărat sacoşa cu bani.''
Marius Oprea istoric

"Această clasă politică a ridicat banditismul economic şi spolierea fără precedent a poporului român la rang de politică de stat.''
Radu Aldulescu scriitor

Un inventar rapid de vinovăţii

Andrei Pleşu

Suntem, cred, într-o situaţie în care toate soluţiile sînt proaste. Cum ar spune patronul nostru al tuturor, domnul Ion Luca Caragiale, „din această dilemă nu putem ieşi". Şi asta pentru că, pentru ceea ce se întîmplă în stradă, toată lumea are diferite grade de vinovăţie.
Primul vinovat este preşedintele ţării. S-a trezit, pentru a mia oară, sub papucul propriei „spontaneităţi": a aprins, cu ambîţ, fitilul răzmeriţei, ciorovăindu-se de pomană cu unul din puţinii oameni pe care trebuia să-i respecte pentru ceea ce fac, dacă amorul său pentru hărnicie, eficienţă şi reformă e sincer: doctorul Raed Arafat. A pus mîna pe telefon, a intrat în direct într-o emisiune de televiziune şi a dat cu bîta-n baltă.

 În pasul doi, a dat cu tifla în populaţie, retrăgînd o lege pe care tocmai o sprijinise. Un fel de a spune că, dacă prostimea nu pricepe, n-are decît să se descurce. Noi, preşedintele, îi întoarcem spatele. Aş putea să dau vina niţeluş şi pe consilierii dlui Băsescu. Dar care consilieri? Omul face, oricum, ce pofteşte. Fără „gîndul de pe urmă", fără tact, fără stil.

Al doilea vinovat e guvernul. În ce mă priveşte, cred în onestitatea şi buna intenţie a dlui Boc, dar nu mă pot abţine să nu observ modestia înzestrării sale politice şi administrative. Conduce ţara ca pe un tîrg de provincie, nu iese în lume, se manifestă monoton şi previzibil, ca un agricultor la cosit. Nu se înţelege după ce criterii şi-a alcătuit echipa. Nu se înţelege de ce, în loc să caute - dată fiind criza generală - experţi de prim rang, tehnicieni cu experienţă şi performanţă demonstrabile, domnia sa convoacă în posturi-cheie tot soiul de anonimi inepţi.

Al treilea vinovat este blocul partidelor de opoziţie, care reuşeşte să piardă procente într-un moment în care şi dacă nu faci nimic poţi cîştiga uşor pe greşeala adversarului. Neconvingători, incapabili să propună un program politic mai lung de patru silabe („Jos Bă-ses-cu!"), ei au contribuit la lehamitea de politică cam tot atît cît cei de la putere. Perspectiva de a o înlocui pe Tanda cu Manda nu e atrăgătoare pentru nimeni. Iar eforturile USL de a capitaliza revolta stradală sînt jenante.

Vinovatul numărul patru: presa agitatorică. De multă vreme, publicul cititor şi telespectator e ţinut, zi de zi, într-un sos de dezastru şi teroare, născător de nevroze. Informaţia şi spiritul critic (pentru care există, slavă Domnului, destulă marfă) sînt înlocuite cu ieremiada cruntă, cu imageria horror, cu retorica apocaliptică.

Seară de seară, mici grupuri de bocitoare - care nu par s-o ducă prea rău - oficiază parastase belicoase în jurul ideii de dictatură. Rezultatul: protestatarii nu au o agendă clară, bine articulată, pentru că li s-a livrat deja una, gata făcută: „Jos dictatura!" „Băsescu-Ceauşescu" etc. Or, una e să spui cuiva: „Eşti bolnav, eşti anemic, ai nevoie de tratament!", alta e să-i spui: „Eşti pe moarte! Tocmai ţi s-a înfipt un cuţit în spate! Eşti înconjurat de asasini!". Primul mesaj te mobilizează, al doilea te disperă. Iar pentru disperare nu există soluţii.

Vinovatul numărul cinci: contextul. Mulţi fac ce văd la televizor. Primăvara arabă, indignaţii spanioli, incendiatorii de la Londra, răzvrătiţii furioşi din Grecia, Occupy Wall Street, protestele cu zeci de mii de oameni de la Bruxelles - toate aceste manifestări explozive, abundent prezentate, comentate, apărate ideologic de cohorte întregi de insurgenţi de bibliotecă, devin modele.

Să facem şi noi aşa! Să intrăm în rîndul lumii! Să ne jucăm puţin de-a anarhia! Evident, la scara noastră dîmboviţeană: ieşind pe stradă nu cu zecile de mii, ci cu sutele şi luptînd pentru idealuri foarte amestecate: de la „libertate" la arestarea lui Mitică Dragomir, de la schimbarea numelui „Smurd" în „Arafat" la eliminarea taxei auto şi la demisia Guvernului. Unii arată caricaturi „rele", alţii dau cu pietre, alţii dau foc unor poze de politicieni, alţii stau cuminţi, sătui, pe bună dreptate, de sărăcie şi balamuc instituţional. Ici-colo cîte un copil ţinut pe umeri, cîte un „revoluţionar" care simte că s-a sacrificat degeaba, cîte un politician confuz, sperînd să fie luat în braţe de popor.

Ce nu se spune: că nu doar România are probleme, ci planeta, că nici un guvern cu capul pe umeri n-ar fi putut lua măsuri radical diferite de cel actual, decît cu riscul de a înrăutăţi situaţia, că avem un trecut de frustrări, un prezent de umilinţe şi lipsuri, dar nici o reprezentare despre viitorul apropiat. Nimeni nu ştie care e pasul următor după eventuala satisfacere a dorinţelor străzii. USL? Haos? Salvator providenţial?

Un lucru e cert. Cei care prin pieţe sau la televizor se luptă cu „dictatura" nu suportă să fie contrazişi. Dacă strigi - cum a încercat un euforic - că nu vrei să cadă guvernul, mănînci bătaie. Aşa se trece de la dictatura burghezo-moşierească la dictatura proletariatului.
P.S. Nu credeam să ajung s-o spun: dar domnul Ponta se comportă, de cîteva zile, ceva mai raţional decît confratele său liberal, aflat în transă oratorică. Care va să zică se poate...

''Avem un trecut de frustrări, un prezent de umilinţe şi lipsuri, dar nici o reprezentare despre viitorul apropiat.''

(Articol preluat din „Dilema veche")