Românii spun că sunt credincioşi, dar merg rar la biserică. Tu când ai fost ultima dată?

Românii sunt un popor credincios, dacă ne luăm după cifrele prezentate de Fundaţia Soros Romania, însă nu toţi merg la biserică.

O pondere de 61% dintre români, indiferent de confesiunea religioasă de care aparţin, declară că rugaciunea sau meditaţia religioasă este o parte importantă din viaţa lor de zi cu zi, în timp ce doar 6% declara ca merg la biserica de câteva ori pe săptămână, iar 25% o dată pe săptămână.

Românii neoprotestanţi sunt printre cei mulţi care se roagă zilnic, respectiv 93%. Totodată, mersul la biserică cel puţin o dată pe săptămână este un obicei a aproape 90% dintre aceştia.

Pentru 70% dintre greco şi romano catolicii rugăciunea este un comportament zilnic, în timp ce mai mult de trei sferturi dintre ei merg la biserică cel puţin o dată pe lună.

De cealaltă parte, ortodocşii, care reprezintă ponderea cea mai mare dintre credincioşii din România, se roagă frecvent în proporţie de 59%. Totodată, puţin peste jumătate dintre ortodocşi merg cel puţin o dată pe lună la biserică şi aproape 40% numai la sărbătorile importante.

În privinţa practicilor religioase,  trei sferturi dintre respondenţi declară că se închină când trec prin faţa unei biserici, peste 75% dintre români postesc, măcar ocazional, iar un procent similar afirmă că respectă zilele de duminică în mod frecvent, prin faptul că nu fac treburi gospodăreşti în zilele respective.

De asemenea, peste 50% dintre români îşi sfinţesc obiectele de uz îndelungat, în rândul celor mai în vârstă obiceiul fiind cel mai răspândit.

La capitolul spovedanie, mai puţin de jumăttae dintre ortodocşi au un duhovnic şi se i se confesează lui, în timp ce această practică este răspândită printre două treimi dintre catolici.

Indiferent de religia lor, mai puţin de jumătate dintre români se sftătuiesc cu preotul când au un necaz.

Potrivit studiului, în comportamentul credinciosului român (în special cel ortodox sau greco/romano-catolic) tind să se desprindă aşadar două modele: practicantul „slab”, formalizat şi afişat care este şi cel mai răspândit, şi practicantul „tare”, implicat şi mai degrabă interiorizat, care deţine ponderi mai reduse.