Titanic de România

Titanic de România

Astăzi, la Grindu, va fi sfinţit monumentul ridicat în memoria celor care au pierit acum 20 de ani. La 10 septembrie 1989, în apropierea satului tulcean Grindu, 207 persoane au murit după ce nava de pasageri Mogoşoaia a lovit un convoi de barje.

Vasul Mogoşoaia a plecat din Galaţi încărcat mult peste capacitatea de 160 de locuri, pe o ceaţă deasă.

Până la Grindu erau doar zece kilometri şi aproape toţi călătorii erau localnici care munceau în Galaţi. Barja bulgărească Peter Kranicev a intrat în plin în Mogoşoaia şi, în câteva secunde, nava plină cu oameni a ajuns pe fundul Dunării.

Nici măcar acum nu se ştie numărul exact al victimelor, care variază între 215 şi 239. Doar numărul supravieţuitorilor este cert: 16. Cu o zi înainte de accident, echipajul de pe împingătorul Peter Kranicev, care ducea şase barje către Ruse, sărbătorise ziua naţională a Bulgariei şi nu a mai respectat regulile de navigaţie. Nava bulgărească nu circula cu luminile pentru ceaţă aprinse.

Povestea unui supravieţuitor

În septembrie 1989, Costel Petrache urma să împlinească 20 de ani şi se pregătea să plece în armată. Se dusese la Galaţi pentru a cumpăra vin, fiindcă părinţii săi pregăteau o petrecere cu această ocazie. Bărbatul povesteşte că, în clipele de groază în care apa năvălea peste oameni, se gândea cum petrecerea pregătită de părinţi se va transforma în pomana pentru sufletul lui.

„La scurtă vreme de la plecare, am simţit o smucitură puternică şi vaporul s-a înclinat. În buluceala aceea, câţiva au alunecat şi au căzut unii peste alţii. Pentru o clipă am avut impresia că vaporul are tendinţa să se îndrepte la loc, dar nu s-a întâmplat aşa“, rememorează acele momente Costel Petrache. În timp ce tânărul se îndrepta către uşa care ducea spre hol, vaporul s-a înclinat şi mai tare.

Câteva geamuri s-au spart şi apa a pătruns din toate părţile. Nu a apucat să ajungă pe hol. O nouă smucitură şi un şuvoi de apă l-au aruncat către celălalt perete al încăperii. Apa umpluse deja întregul compartiment.

„Peste tot se auzeau ţipete. După ce am luat primele înghiţituri de apă, mi-a trecut prin minte că nu am nicio şansă de scăpare. Au fost clipele în care mi-am văzut sfârşitul. Mi-am amintit că mama mă rugase să stau acasă, dar nu am ascultat-o. Mi-a trecut prin minte că mâncarea pe care mi-o pregătise cu atâta grijă pentru petrecere avea să fie folosită la pomana mea. Am simţit dintr-odată o putere nemaipomenită şi dorinţa de a trăi“, povesteşte Costel.

Vasul Mogoşoaia făcea curse regulate între Galaţi şi Grindu

Tânărul şi-a făcut vânt spre locul unde bănuia că este geamul cel mai apropiat şi în câteva clipe s-a trezit aruncat la suprafaţă. Din Mogoşoaia se mai zărea doar o bucată din pupa, apoi vasul a dispărut cu totul sub apă.

„M-am trezit în mijlocul Dunării, iar apa mă ducea la vale. Am văzut malul drept şi m-am gândit iniţial să mă îndrept spre el, să-mi scot hainele şi să alerg pentru a mă încălzi. Începuse să îmi fie frig. Când am întors capul în cealaltă parte, am văzut că, mult mai aproape de mine, se afla un convoi de barje. Câţiva marinari făceau semne din apă.

Atunci am înţeles ce s-a întâmplat”, şi-a încheiat Costel Petrache povestea. Comandantul navei bulgăreşti, Ghiorghii Petrov Anghelovschi, arestat în 1989, a făcut doar două luni de puşcărie. El a fost eliberat la Revoluţie şi a plecat în Bulgaria, unde nu a suferit nicio condamnare.

Şi-a pierdut toată familia

La 10 septembrie 1989, nouă membri ai familiei Malihen, care mergeau acasă la Grindu cu vasul Mogoşoaia au pierit în accidentul naval. Singurul supravieţuitor a fost Eugen (foto), pe atunci un băieţel în vârstă de patru ani. El a scăpat plutind cu ajutorul unui bidon gol de plastic pe care i-l încredinţase tatăl său. Tată care a dispărut în adâncuri odată cu mama şi cei doi fraţi ai săi, un unchi, o mătuşă şi trei verişori. Toţi sunt îngropaţi unul lăngă altul în cimitirul din Grindu.

„Eram mic, ţin minte doar frânturi din ce s-a întâmplat atunci. Când am plecat din Galaţi, tata mi-a dat un bidon din plastic, gol, pentru că ne duceam la cules de vie. Am ţinut strâns în braţe bidonul şi îmi mai amintesc doar că am ajuns la mal. Eu sunt acum marinar, iar cel care m-a scos din apă atunci, Costică Gheorghe, îmi este căpitan“, a povestit Eugen Malihen.