Relu Marin, clăparul Iris:„Este familia mea“

Un mare fan Iris a ajuns să facă parte din formaţia pe care o iubea din copilărie. Încă de atunci ştia cap-coadă hiturile lor şi fugea de acasă pentru a vedea concertele trupei preferate. După o ucenicie de trei ani, băieţii au decis că este nevoie de om stabil în formaţie şi pe partea de clape. I-au propus lui Relu, care cânta deja cu ei, iar el a acceptat cu mare onoare.

Ce înseamnă pentru un fan să cânte cu idolii săi?

Eu am crescut practic cu formaţia Iris, am avut o educaţie muzicală spre rock. Nu m-am gândit niciodată că o să ajung să cânt cu ei, darămite să fac parte din formaţia Iris. Primul concert cu formaţia a fost «Iris 25 de ani» şi, practic, am avut un şoc.

Este cea mai frumoasă amintire a mea vizavi de trupa Iris. Mai ales că au fost invitaţi şi cei de la Uriah Heep. Am avut de învăţat în jur de 30 de piese. Aveam nişte partituri scrise pe care le ţineam alături, pe una dintre clape. Mai bătea vântul, mai zbura câte o foaie...  Era şi emoţia, tensiunea, niciodată nu mai cântasem în faţa a peste 10.000 de fani.

Câte piese de-ale lor ai cântat înainte de a începe colaborarea?

Nu prea spun lucrurile astea, dar la un moment dat, după ce m-am întors din armată, aveam un prieten fan Iris. Ne întâlneam acasă la unul dintre noi. Puneam piese de la Iris, aveam toate discurile pe vinil şi ne destrăbălam, ca şi cum cântam la chitară şi am fi fost şi noi pe scenă, odată cu ei. Oricum, mare parte din hiturile lor le ştiam. Nu le cântasem efectiv, dar le ştiam cap-coadă.

Cum a început colaborarea?

Eu lucram într-un studiou de înregistrare, ei au venit să tragă albumul „Mătase albă”. Au mai colaborat şi cu alţi claviaturişti. De data aceasta, întâmplător, nu aveau pe nimeni. Şi cei de la studiou m-au recomandat pe mine. Am tras clapele acolo. Ei mi-au dat mână liberă pentru partea asta şi au fost mulţumiţi de mine.

Când a fost vorba să pregătească concertul de lansare, dar şi turneul de promovare, Nelu a venit şi mi-a spus: «Dacă tot ai tras tu clapele pe albumul nostru, ştii partiturile bine, atunci nu vrei să cânţi cu noi în concert şi în turneu?» Am zis da. Pentru mine era oricum o onoare şi o plăcere, în primul rând. Şi apoi a început Cosmin, impresarul, să mă sune. «Săptămâna viitoare avem concert la Sibiu». Apoi, în următoarea săptămână mă suna Cosmin, cu două zile înainte: «Ce faci sâmbătă?» Şi tot aşa... Uşor, uşor s-au convins că fac faţă şi am început colaborarea.

Cum i-ai descrie pe colegii tăi din trupă?

Sunt personalităţi total diferite. Nelu este foarte exigent, dar în sensul bun, el e practic încheietura mâinii care ţine toate degetele. În lumea boemă a artiştilor, cineva trebuie să fie cu picioarele pe pământ. Altfel ar fi o debandadă totală. Noi oricum suntem predispuşi spre visare şi Nelu este cel mai cu picioarele pe pământ. El este şeful trupei.

De la stânga la dreapta: Valter, Boro, Cristi şi Nelu, familia lui Relu (dreapta)

Cristi este un sentimental. N-aş putea spune introvertit, dar sub masca lui de rocker dur se ascunde un suflet foarte mare. Când am venit în trupă, Cristi vorbea cel mai mult cu mine, deşi lumea are impresia că este un taciturn, un retras.

Descoperind că îmi place să citesc, îmi cumpăra cărţi în continuu. «Ai cumpărat ultimul Steve Berry? Lasă că ţi-l iau eu».

Valter este ca un copil, din punctul de vedere familial îmi este cel mai apropiat. Avem multe pasiuni comune, ne place pescuitul, ne plac gadgeturile, este ca o concurenţă între noi.

Boro îmi este ca al doilea frate. Cu el am în comun alte genuri muzicale, inclusiv muzică simfonică. Eu am o vorbă... Iris este de fapt familia mea, pentru că, din păcate părinţii mei nu mai trăiesc, doar sora mea... Cu Iris stau cel mai mult. Nelu este tata, care este mai exigent, mai mă ceartă, Cristi este ca mama, îmi cumpără cărţi, stă foarte mult de vorbă cu mine, Boro şi Valter sunt ca şi fraţii mei şi Cosmin  (impresarul formaţiei - n.r.)cred că e ca şi soţia. Pentru că până în urmă cu doi ani stăteam în aceeaşi cameră, împărţeam tot. Stăteam mai mult cu el decât cu prietena mea.

„Suntem optimişti“

Care a fost cea mai frumoasă reacţie a fanilor?

La „Iris Maxima”, când eram cunoscut, deja acceptat în formulă, aveam în cadrul spectacolului şi turneului părţile noastre de solo. M-am simţit deosebit când la solo-ul meu mi-au scandat numele. La fiecare spectacol este câte un moment emoţionant, la bis, când nu te lasă să pleci. Cred că dacă am face zece bisuri, tot n-ar fi de ajuns pentru ei. Fanii Iris nu sunt agresivi, sunt drăguţi, te abordează, te întreabă când sunt următoarele spectacole, chiar dacă a avut loc unul cu o seară înainte.

Care este secretul longevităţii trupei Iris?

De şapte ani, de când sunt în Iris, cred că secretul este a te înhăma împreună la un lucru şi a-l face foarte bine. Practic, ca într-o familie. Există certuri, opinii diferite, dar scopul comun este de a face ceva cu adevărat bine.

Cum percepeţi voi situaţia lui Cristi?

Pentru noi a fost un şoc, nu ne aşteptam la aşa ceva, nu am fost pregătiţi deloc. Dar sperăm să fie bine. Suntem trup şi suflet alături de el. Sperăm să se rezolve într-un sens pozitiv. El vroia să cânte pe 2 martie, pentru că Iris nu a anulat niciodată un concert, mai ales din cauze medicale. Am cântat toţi cu febră 40. Boro a cântat cu o coastă fisurată, în anii ’90. Înainte de un spectacol la Polivalentă, Valter a venit tăiat la unul dintre degetele de la mâna stângă, de care avea nevoie ca să cânte.

Noi suntem optimişti, pentru că nu realizezi nimic cu pesimismul. Sperăm ca perioada de recuperare să fie cât mai scurtă şi apoi, uşor-uşor, protejându-l, să cântăm din nou. Şi el este optimist. La cele două spectacole din februarie, i-am pus un scaun de bar pe scenă. I-am spus că dacă îi e rău, să se aşeze pe el sau să se sprijine. Cristi nici măcar nu s-a atins de el. Dorinţa lui de a cânta este atât de mare, încât sunt ferm convins că după perioada de recuperare, vom apărea din nou pe scenă. Anul acesta.

Citiţi aici: Cristi a învins! şi Sute de gânduri bune pentru Cristi Minculescu