Adevarul.ro

Conflictul dintre marii industriaşi interbelici, Malaxa şi Auschnitt, început în timpul Regalităţii, va continua şi după venirea comuniştilor la putere.

Intrarea României în sfera de influenţă sovietică şi acapararea puterii de către comunişti, precum şi măsurile care s-au succedat în scurt timp, culminând cu abolirea monarhiei şi naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, erau de natură să pună definitiv capăt concurenţei dintre Malaxa şi Auschnitt pentru contractele şi comenzile de stat, atât de profitabile. Conflictul de interese pur şi simplu dispărea, nu mai avea obiect. Ambii magnaţi aveau să părăsească pentru totdeauna ţara, căutându-şi refugiul şi, eventual, noi oportunităţi de afaceri în Statele Unite ale Americii. Şi, totuşi, rivalitatea dintre cei doi (acum, de fapt, foşti) mari industriaşi români nu se va risipi, ci, în mod paradoxal, înfruntarea lor se va menţine şi peste Ocean, îmbrăcând, fireşte, forme noi.

Primul a fugit din România Auschnitt (în 1946), stabilindu-se, fără probleme, la New York, pentru ca, ulterior, să obţină cu rapiditate cetăţenia americană. În schimb, în ce-l priveşte pe Malaxa, lucrurile au fost mai complicate. În ţară, el s-a bucurat, după război, de un tratament ceva mai favorabil – în comparaţie cu rivalul său – din partea comuniştilor; nu din generozitate, ci fiindcă aceştia aveau nevoie de expertiza sa.

Dându-şi, însă, seama de lipsa totală de perspective (şi cu atât mai mult cu cât dispunea la băncile din străinătate de fonduri secrete apreciabile), industriaşul a profitat de plecarea, în acelaşi an 1946, într-o delegaţie economică în străinătate şi nu s-a mai întors.

Welcome to America: cu şi fără probleme

Malaxa se va îndrepta spre SUA, unde va solicita rezidenţa permanentă, în baza procedurilor Legii americane privind persoanele strămutate. Se vor ivi, însă, piedici serioase, la care, probabil, nu se aştepta. Concret, din partea unor cercuri americane, inclusiv de presă, i se aduc acuzaţii, de care nu era deloc străin vechiul său rival Max Auschnitt, privind legăturile-reale, dar scoase din context, avute în trecut cu Mişcarea Legionară şi cu Germania nazistă, iar mai apoi cu noul regim comunist instalat la Bucureşti. Lui Malaxa se impută, de asemenea, atitudini antisemite şi, mai grav, i se reproşează, dar fără a se furniza dovezi concrete, că în cursul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 locuinţa sa ar fi fost pusă la dispoziţia rebelilor şi că în subsolurile ei ar fi fost ucişi „mii de evrei”. E de presupus, însă, că asemenea exagerări nu au fost inspirate de Auschnitt, care era o persoană decentă, cu bun simţ, ele constituind invenţii, vădite, care nu-i aparţineau.

Făcându-se, cu această rezervă, ecoul învinuirilor ce i se puteau atribui lui Malaxa – învinuiri preluate apoi de personalităţi şi mijloace de informare în masă influente din America – Auschnitt nu putea uita că, în contextul jocurilor politice ale momentului şi în condiţiile ascensiunii ce părea de neoprit a hitlerismului în Europa, Carol al II-lea l-a sacrificat, brusc, fără niciun scrupul, deşi îi fusese, până nu demult, atât de apropiat şi profitase din plin de pe urma lui.

Auschnitt nu putea uita de procesul care i-a fost înscenat, de aruncarea sa în temniţă şi de cedarea silită a unui important pachet de acţiuni, care au ajuns în mâinile concernului „Hermann Göring“ şi ale lui Malaxa. Amărăciunea sa era uşor de înţeles.

Nixon îi sare în ajutar, „stimulat”, se zice, cu 100.000 de dolari

E o situaţie de cumpănă. Bănuielile care plutesc asupra sa îi diminuează din start lui Malaxa şansele de a i se aproba solicitarea de rezidenţă permanentă în SUA. Intervine, însă, ca „un deus ex machina“, tânărul (pe atunci) senator de California Richard Nixon, viitorul preşedinte al Americii. În 1951, acesta introduce un proiect de lege prin care să i se acorde magnatului român dreptul de şedere permanentă în SUA. În această acţiune a sa, senatorul a fost „stimulat“, cel puţin aşa afirmă cunoscutul ziarist american de investigaţii Seymour Hersh, cu un cec în valoare de 100.000 de dolari. Acelaşi ziarist susţine că o copie a cecului s-ar afla ori s-a aflat în posesia CIA. Mituirea lui Nixon cu suma amintită este dezvăluită şi în cartea americanului Anthony Summer, The Arrogance of Power: The Secret World of Richard Nixon (Aroganţa puterii: Lumea secretă a lui Richard Nixon). Proiectul de lege a întâmpinat însă obiecţii şi, ca atare, nu a putut trece.

Pentru a obţine câştig de cauză, fostul industriaş român a mai recurs, conform unui alt publicist american, Kris Millegan, la sprijinul – tot contra cost! – al altor personalităţi influente, precum şi al unor case de avocatură renumite din SUA. Fonduri avea de unde, rezervele financiare de care dispunea Malaxa (depuneri la bănci) ridicându-se la 400 de milioane de dolari. Printre cei care-l vor sprijini se numără Ugo Carusi, fost şef al Comisiei pentru Imigranţi; firma de avocatură „Sullivan and Cromwell“, din care făcea parte şi Secretarul Departamentului de Stat, John Foster Dulles; altă firmă de avocatură având ca asociat pe Secretarul Aviaţiei, Thomas K. Finletter; şi firma de avocatură a fostului subsecretar al Departamentului de Stat Adolph A. Berle, care a depus personal mărturie în favoarea lui Malaxa în faţa unui subcomitet al Congresului în probleme de imigraţie.

 Găselniţa: firma fantomă „Western Tube“

Până la urmă, susţinută de asemenea nume grele, cererea lui Malaxa a fost satisfăcută, un rol principal revenindu-i tot lui Nixon. Soluţia găsită a fost, cum arată acelaşi Kris Millegan, deosebit de ingenioasă. În mai 1951, în toiul conflictului din Coreea, când întreaga industrie americană era supusă reglementărilor speciale din timp de război, magnatul român a înfiinţat firma „Western Tube Corporation“, care avea ca obiectiv fabricarea de tuburi de oţel fără sudură (o „specialitate“ a lui Malaxa), necesare industriei petroliere. Până atunci, construirea unor astfel de tuburi era concentrată pe coasta de Est a Americii, ideea inginerului român fiind ca şi coasta de Vest să beneficieze de asemenea facilităţi, în apropierea zăcămintelor de ţiţei din California. Locul unde urma să fie ridicată noua construcţie era orăşelul Whittier, aflat la 19 km distanţă de Los Angeles. Deloc întâmplător, Whittier era chiar localitatea natală a lui Richard Nixon! Mai mult, firma ar fi avut sediul chiar în aceeaşi clădire (Bank of America, Whittier), unde îşi avea sediul firma de avocatură a lui Nixon şi a asociaţilor săi. În plus, din conducerea noii companii (al cărei unic acţionar era Malaxa) făceau partea prieteni politici ai senatorului de California.

La 17 mai 1951, „Western Tube Corporation“ a solicitat un „certificat de urgenţă“, care conferea prioritate absolută în timp de război materialelor şi personalului necesar pentru buna desfăşurare a activităţii companiei. A fost înaintată, de asemenea, o petiţie cerând ca, în baza cotei de imigrare stabilită pe acel an, să se acorde „regim preferenţial“ lui Malaxa, acesta fiind descris ca „indispensabil“ acestei activităţi. În acest sens, Nixon a telefonat personal unuia dintre conducătorii Serviciului de Imigrare şi Naturalizare (INS) şi a trimis o scrisoare, cu specificaţia „urgent“, Administraţiei Producţiei de Apărare, în care insista „cât de importantă este, din punct de vedere strategic şi economic, atât pentru California, cât şi pentru Statele Unite, o asemenea uzină destinată construirii de tuburi fără sudură pentru puţuri petroliere“. Cererea a fost satisfăcută şi, la 26 septembrie 1953, Malaxa, care se afla în aşteptare, în Canada, a fost admis în SUA cu titlul de rezident permanent. Câştigase o bătălie grea şi costisitoare, dar Auschnitt, ca inspirator din umbră al adversarilor rivalului său, nu s-a dat totuşi bătut, neadmiţându-şi înfrângerea. Spre deosebire de el, însă, Malaxa nu-şi va cere niciodată naturalizarea, tocmai pentru a nu declanşa o nouă avalanşă de critici. Vechiul său concurent atât aştepta pentru a trece din nou la atac.

Inutil de adăugat că, după ce a obţinut dreptul de şedere permanentă, Malaxa nu a întreprins nimic pentru a da viaţă presupusului proiect. Nici el, nici Nixon, nici vreunul dintre prezumtivii membri ai consiliului de conducere nu au ridicat măcar un deget pentru a pune pe picioare „Western Tube“. John Shelley, membru democrat al Camerei Reprezentanţilor din partea statului California, avea să declare ulterior: „Nu a existat niciun motiv pentru a înfiinţa «Western Tube» şi a solicita un certificat de urgenţă, afară de necesitatea de a-i oferi lui Malaxa o trambulină pentru intrarea în SUA“.

Citeşte continuarea pe site-ul revistei "Historia"!