Raţia de mânie a lui Sean Penn

Actorul este preşedintele juriului Festivalului de Film de la Cannes, început miercuri seara Sărbătoarea filmului de pe Croazetă a debutat cu un Sean Penn nervos şi cu un film deprimant,

Actorul este preşedintele juriului Festivalului de Film de la Cannes, început miercuri seara

Sărbătoarea filmului de pe Croazetă a debutat cu un Sean Penn nervos şi cu un film deprimant, despre oamenii care caută în gunoaie după o bucată de pâine.

Sean Penn, preşedintele juriului, a intrat gata supărat în sala conferinţei de presă. Înainte de a ne spune bună ziua, a întrebat unde este scrumiera.

Evident că nu exista niciuna, doar ştim în ce eră am intrat. A stat tot timpul ca pe ghimpi. Cineva l-a întrebat: "Sunteţi puţin neliniştit la gândul a ceea ce urmează, munca dv. în fruntea unei echipe care va da verdicte?".

"Nu, sunt doar puţin descurajat pentru că nu se fumează, mă înţelegeţi"... Când a primit dezlegare la ţigări, beneficiar al iniţiativei fiind colega sa de juriu, Marjane Satrapi, autoarea premiată anul trecut pentru Persepolis ("Ştiţi, sunt unii cărora medicul le recomandă să fumeze"), a devenit aproape simpatic.

Adevărul este că adevăratului Sean Penn îi stă bine să fie mânios, aşa cum jalea i se potrivea Electrei. Rebel, nonconformist, independent, certat cu existenţa, cu istoria, cu politica, un depozit de energie gata să explodeze, dar nu ştii când actorul şi-a construit cu dificultate viaţa, luptând cu pulsiunile sale violente, cu tentaţia drogurilor, pentru a ajunge la statutul actual de interpret pe mâinile căruia poţi lăsa filme tulburătoare, precum "21 de grame", "Mystic River".

Fuge de tot ce seamănă a spectacol, fuge de fotografi (a fost implorat să-şi scoată ochelarii negri), şi am impresia că i-a convenit de minune deschiderea sobră a festivalului.

Rochii strălucitoare şi gunoaie

Sigur, miticul covor roşu, nou-nouţ, a fost la locul lui, rochiile purtate de Cate Blanchet, Julianne Moore, Elsa Zylberstein, Alexandra Maria Lara ("actriţă germană născută la Bucureşti", scrie în prezentări, membră în juriu) au încântat, dar nu-mi aduc aminte ca, în ultimii cincisprezece ani, în seara sărbătorească a lansării unei ediţii (aceasta este a 61-una), pe ecranul marii săli Lumière să se fi proiectat un film atât de deprimant.

De obicei, se vedeau pelicule senine, dacă nu strălucitoare, măcar din categoria celor care nu ne fac să le privim cu inima strânsă. "Orbirea" ("Blindness", după romanul nobelizatului Jose Saramago) a fost decretat chiar de autor, cineastul brazilian Fernando Meirelles, cunoscut spectatorilor români ("Oraşul zeilor"), drept unul bun să taie pofta de mâncare a invitaţilor la somptuosul dineu oficial.

După ce urmăreşti metaforica orbecăire prin gunoaie pentru un colţ de pîine, într-o societate atinsă de cecitate, caviarul îţi poate sta în gât. Altfel ar fi sunat deşteptarea 2008, dacă Woody Allen (cu fetele lui vesele) ar fi putut fi aici alaltăieri.