Radu Paraschivescu: „Fără umor, eşti pierdut!”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Începând de mâine, cunoscutul publicist va susţine, săptămânal, o rubrică în paginile de „Opinii” ale ziarului „Adevărul”. Pentru scriitorul, traducătorul, publicistul şi editorul Radu Paraschivescu, ziua de lucru pare să aibă mai mult de 24 de ore. Reuşeşte să se ţină în priză cu multă cafea.

Adevărul: Ai tradus câteva zeci de cărţi, ai scris tu însuţi multe, lucrezi la editură, ai rubrici în presă şi o emisiune la RFI. Cum îţi gestionezi timpul să poţi să le faci pe toate?

Radu Paraschivescu: Ai dreptate, nu mă plictisesc. N-am vreme să fac câte mi-aş dori. Dacă aş avea vreodată un puseu de scenarist SF, aş scrie un scenariu despre o fabrică de produs timp. Crede-mă, aş cumpăra marfa asta, dacă aş şti în ce fel.

Aşa, mă consolez cu postulatul noctambulului: numărul orelor de somn este invers proporţional cu numărul cafelelor băute. Aşa îmi gospodăresc timpul, prin cofeină multă, somn subţirel şi viaţă socială cât un eschimos cu podagră. Noroc că sunt înconjurat de oameni înţelegători.

Există scriitori care se plâng că jobul le mănâncă tot timpul...

Cineva mi-a spus la un moment dat: în vremurile astea, e preferabil să fii prea ocupat decât prea liber. E adevărat, munca de la editură e cronofagă – nici nu s-ar putea alt­fel. Din fericire, colecţia pe care o conduc la Humanitas („Râsul lumii”) îmi place şi, cred, mă reprezintă. Tot din fericire, scriu cu plăcere la ziar şi fac relaxat şi voios o emisiune la radio. Prin urmare, nu mă simt sacrificat sau nedreptăţit.

Fireşte, există ceea ce se cheamă primejdia risipirii – vrei sau trebuie să faci multe lucruri, pleci în mai multe direcţii deodată, uitând că ubicuitatea e privilegiul zeilor, şi ajungi să cedezi din timpul rezervat ocupaţiilor esenţiale. Cum e scrisul. Dar mă tem că n-am încotro, chit că nu este comod să scrii în răgazuri.

Ai declarat anul trecut că, scârbit de mizeria din fotbalul românesc, ai hotărât să nu mai scrii şi să nu mai vorbeşti despre sport. Îţi menţii această poziţie?

Răspund cu tristeţe: da, mi-o menţin. În martie se împlineşte un an de când n-am mai scris un rând despre sport. Atunci am plecat sătul nu doar de mizeriile din fotbal, ci şi de concesiile din ce în ce mai mari ale presei sportive. Constat că tot mai multe voci pledează acum pentru boicotarea toxinelor media şi pentru solidarizarea presei în acest demers. Când am propus asta în 2008, mi s-a spus că sunt utopic şi că utopia e paradisul proştilor.

Recunosc, am fost tentat de câteva ori să revin la tableta de sport, dar de fiecare dată realitatea mi-a sărit în ajutor şi m-a convins să-mi văd de treabă. Nu ştiu nici dacă o să mai scriu vreodată o carte cu tematică sportivă, deşi am câteva idei care nu-mi dau pace. Una e un roman despre războiul fotbalului (Salvador-Honduras, 1969). Alta, o carte despre marile imnuri sportive. La ora asta, însă, e vorba de simple crochiuri mentale.

Ce strategii ai să supravieţuieşti nesimţirii de la noi? Te-a ajutat scrierea cărţii „Ghidul nesimţitului”?

Simt nevoia să simulez cinismul: „Ghidul nesimţitului” m-a ajutat, prin vânzările mari, să văd Portugalia şi Toscana. Atâta tot. Şi nu cred că există reţete de supravieţuire în mediu ostil. Am avut, recunosc, perioadele mele de exasperare, de cvasinevroză şi de sufocare din cauza şi în prezenţa nesimţirii. Mi-am dat seama însă că nu-ţi poţi confecţiona strategii – de izolare sau de alt tip.

Viaţa în Bucureşti, viaţa la bloc, viaţa în spaţiul permisivităţii depline şi al autocenzurii dizolvate înseamnă adaptare, înţelegere şi umor. Neapărat umor, fără el eşti pierdut! Dacă nu dispui de dotarea asta pentru traiul în Bucureşti, nu-i o dramă, dar poţi avea destul de des impresia inadecvării, a amplasamentului greşit. Te simţi „trompé de siècle”, începi să-ţi plângi singur pe umăr.

Abia acesta e un lucru nesănătos. În ce mă priveşte, nu cred într-o abordare a nesimţiţilor pe principiul „if you can’t beat them, join them”. După cum nu cred nici în dirigenţia civică la colţ de stradă. Nesimţirea e aidoma câinilor fără stăpân: ne incomodează azi, dar cauzele apariţiei trebuie căutate înainte de 1990.

Dacă ar fi să scrii despre lucrurile bune care se întâmplă acum în România, care ar fi acestea?

Aş scrie despre oameni care au sfinţit locuri, deşi au fost obstrucţionaţi sârguincios – de pildă, doctorul ­Raed Arafat. Cel de acum mai bine de un deceniu, de pe vremea când făcea la Târgu-Mureş ceea ce nu i se permitea la Bucureşti. Aş scrie şi despre alţi medici care contrazic setul nostru de preconcepţii acru-duşmănoase: Alexandru Pesamosca, Radu Dop etc. În cu totul altă direcţie – şi numai dacă accepţi capriciul masochist al unui diabetic – , aş scrie despre dulciuri.

Despre doboşuri, ciocolată de casă, zahăr candel înşirat pe sfoară, sarailii, amandine, ştrudele cu nuci şi sirop de vanilie, plus o mie de alte cofeturi care te îmbie să te lingi pe degetele vieţii.

image

Nesimţirea e aidoma câinilor fără stăpân: ne incomodează azi, dar cauzele apariţiei trebuie căutate înainte de 1990.

image


Radu Paraschivescu
scriitor şi publicist

Carte de vizită

Radu Paraschivescu (n. 1960) este scriitor, traducător şi senior editor la Humanitas. A scris romanele “Efemeriada”, “Balul fantomelor” şi “Cu inima smulsă din piept”, culegerea de povestiri “Bazar Bizar”, volumul de eseuri sportive “Fanionul roşu” şi eseul “Ghidul nesimţitului”, vândut în 50.000 de exemplare.

Este autorul antologiilor de umor involuntar românesc “Fie-ne tranziţia uşoară” şi “Mi-e rău la cap, mă doare mintea”. A tradus în română peste şaizeci de volume ale unor autori ca Salman Rushdie, Julian Barnes, Virginia Woolf, David Lodge ş.a.

A primit Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport în 2005 (“Fanionul roşu”) şi, în 2006, pentru cel mai bun editorialist sportiv. Trăieşte la Bucureşti, alături de soţia Manuela şi de trei motani: Melville, Klinger şi Aramis.

„Vreau să scriu tablete accesibile şi sprintene”

Adevărul: Ţi-ar plăcea să te retragi într-un loc liniştit să scrii?

Radu Paraschivescu: Nu resimt apăsarea vieţii în Bucureşti. Dimpotrivă. Din perspectiva cărţilor mele (a celor mai multe), cred că ­mi-ar lipsi fojgăiala, împestriţarea, iarmarocul şi stridenţele bucureştene. Trăind aici, am avantajul că nu trebuie să caut subiecte de povestire sau roman. Apar nepeţite şi-mi bat la uşă. Astfel, totul devine, întâi şi-ntâi, o problemă de triere. Glumesc, nu-i chiar aşa simplu.

Ce gen de subiecte vei aborda în rubrica din „Adevărul”?

O să fie o rubrică de recomandări literare. În fiecare duminică o să prezint o carte, o să aleg un citat din ea şi eventual o să glosez pe marginea potrivirilor sau nepotrivirilor dintre spaţiul livresc şi realitatea noastră de zi cu zi. Vreau să scriu tablete accesibile şi sprintene – nu pompoşenii, preţiozităţi şi păsărisme. Vreau de asemenea să nu nedreptăţesc nici o editură care pune pe piaţă literatură bună şi să scriu măcar un rând despre traducătorul care iscăleşte versiunea românească. Ţine-mi pumnii, te rog!

Evenimente



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite