Coreea de Nord, filiala de la Ploieşti

Coreea de Nord, filiala de la Ploieşti

Zece studenţi din ţara lui Kim Jong-Il se specializează în România în domeniul gazelor şi al petrolului, călăuziţi de idealurile comuniste. Ei trăiesc dintr-o bursă de 278 de lei pe lună. Nord-coreenii se declară scârbiţi de consumismul din România, iar lipsa banilor şi comportamentul localnicilor îi fac să viseze la momentul reîntoarcerii acasă.

Citiţi şi:

• Adevarul.it: Educaţia în România, ieftină pentru străini
• Adevarul.it: Cazarea “la negru” în căminele studenţeşti: 600 €
• Adevarul.es: Înscrierea la Universitate în Spania
• Adevarul.es: Madrid: “Universitate pentru imigranţi”
• Dorin Chioţea: "În Coreea de Nord nu ai voie să mergi în alt oraş şi celularele sunt interzise"
• Lee Myung-bak: Coreea de Nord trebuie să renunţe la armele nucleare
• Coreea de Nord dispune de arme bacteriologice
• Studenţi din Maroc, Liban şi Peru au luat startul anului universitar la Politehnică

La intrarea în Ploieşti, din direcţia Bucureştiului, imediat ce ai trecut de primul simbol local, Hipodromul - astăzi prăbuşit ca după o noapte grea - ajungi lângă o serie de clădiri cenuşii, configurate în spiritul comuniunii sociale de tip comunist.

Aici, la Universitatea de Petrol – Gaze, printre maşini în culori vesele, domniţe îmbrăcate în pantaloni albi ce par să se dezintegreze din încheieturi şi viitori domni cu ochelari de soare din care răzbat numai buzele, apar din când în când zece cetăţeni ai Coreei de Nord.

Merg numai împreună, în grup compact, absorbind cu capul plecat rafalele de înjurături ce îi asediază din toate direcţiile. Imediat după cursuri se retrag în camerele de cămin unde înfruntă demn şi patriotic sărăcia.

Visează cu gura căscată la momentul în care se vor întoarce în ţara natală. Din când în când, cu dezgustul în gât, se aruncă în supermarketuri, unde privesc indiferenţi la zumzăiala capitalistă. Încearcă să facă o plimbare pe Bulevardul „Castanilor” (un alt simbol local), dar li se umezesc rapid ochii cu gândul la parcurile de acasă. După care se întorc în campus unde, după o nouă tură de înjurături tăioase, se pregătesc de culcare, zgâlţâiţi de un dor nedefinit.

„Toată lumea: «Creiooon...»“

„Aşa şi aşa”. Nu o însemna prea mult, dar când răspunsul ăsta urmează unei întrebări cu iz turistic, tip „Cum găsiţi România?”, şi este completat cu o mimică a feţei desprinsă parcă din fizica semisolidului, atunci „aşa şi aşa” poate spune totul. Cei patru coreeni, convocaţi de urgenţă la „un interviu extraordinar de important”, cum le fusese prezentată discuţia de către oficialii de la Ploieşti, vorbesc bine limba română.

La acordul dintre subiect şi predicat şi la concordanţa timpurilor par doctori în lingvistică pe lângă majoritatea celor pe care îi auzim pe stradă în fiecare zi. Limba lui Eminescu (a căror fani devotaţi se declară a fi) le-a fost predată la Piteşti, într-un soi de an pregătitor în vederea studiilor ulterioare. Aici au retrăit tainele copilăriei, când oameni în toată firea, ţinând în mână un instrument de scris, îi îndemna să spună în cor: „Creiooon...”. „Creiooon”, ziceau şi ei.

Capitalismul neplăcut

Kim Won Hak (22 de ani), Mun Sung Gwon (36 de ani), Tang Chol Ryong (35 de ani) şi Kim Pyol (22 de ani) stau aşezaţi unul lângă celălalt, îmbrăcaţi cu ce au găsit mai bun prin camere. Gwon, decanul de vârstă şi „supraveghetorul” celorlalţi, stă la mijloc, cu o insignă roşie, având chipul preşedintelui nord coreean, Kim Jong-Il, prinsă de rever. Se vorbeşte o româno-coreeană aproximativă, întreruptă de numeroase traduceri şi rectificări. „Suntem 10 studenţi în total. Jumătate am venit în 2007, ceilalţi în decembrie, anul trecut. Studiem Tehnologia Petrolului şi Ingineria Petrolului”, sună prezentările introductive. 

Nord-coreenii găsesc România neplăcută. În cel mai bun caz. Totul e scump, mult prea scump, nu există spaţii verzi, iar oamenii înjură în continuu. Şi mai neplăcut este faptul că multe dintre aceste înjurături le sunt adresate. „Noi primim 65 de euro pe lună”, plonjează brusc în capitalism Hak. „Noroc că avem camerele de cămin gratis, altfel...”. Mănâncă de la Kaufland şi Carrefour, locaţii a căror frecventare nu le produce nicio plăcere vizibilă. „E prea aglomerat, pierdem din timpul de învăţat”.

Kim Pyol: „La voi trafic, trafic, trafic“

Bulevardul „Castanilor” apare în toate vederile din Ploieşti, însă celor 10 nord-coreeni le produce, cel mult, o uşoară senzaţie de stânjeneală. „Phenianul nu se compară cu nimic de aici. Este oraşul parcurilor. Acolo este frumos şi ordine. Iar Bucureştiul este îngrozitor”, spune Ryong. „Trafic, trafic, trafic”, repetă în transă Pyol. Nici cu prietenii nu o duc prea bine oaspeţii asiatici.

Au câţiva din Ploieşti, alături de care joacă „fotbal şi badminton şi bem ceai”, dar cel mai bine se înţeleg cu vietnamezii. „Avem mai multe subiecte de discuţii cu ei”, zâmbeşte aluziv Gwon. Cât despre singurul student sud-coreean de la Ploieşti, când naţionalitatea sa este enunţată, discuţia intră într-un impas definitiv.

Mesaj către cei de acasă: „Să lucraţi bine, cum ne spune preşedintele nostru“

„Adevărul“: Cum vă descurcaţi cu 65 de euro pe lună? Vă ajung măcar pentru mâncare?

Mun Sung Gwon („supraveghetorul”): Pentru mâncare da, ne ajung. Mâncăm ce apucăm. Ce este rău este că manualele sunt scumpe în România. Foarte scumpe. Avem 7-8 manuale, fiecare costă între 20 şi 30 de lei. În fiecare an. La noi, în Coreea, manualul este gratuit, tot învăţământul este gratuit. Aici, nu sunt bani, nu învăţ bine.

Cum sunt camerele de cămin?

Aaa, camera mea este foarte încăpătoare. (Descrie cu degetele un spaţiu extrem de îngust. Ceilalţi par să-i explice că „încăpător” înseamnă exact opusul a ceea ce vrea el să transmită). Adică foarte mică. Nu e spaţiu deloc.

Ce faceţi în timpul liber? Ieşiţi în oraş la plimbare, la cumpărături...

Plimbare, da. Şi cumpărături, dar rar. Nu sunt bani de cumpărături. Jucăm fotbal şi stăm de vorbă între noi. Şi, bineînţeles, studiem, în laborator şi în camere. (Ceilalţi trei apleacă capetele, ca într-un semn comun de aprobare a celor spuse)

Vă e dor de casă? Aşteptaţi să vă întoarceţi?

Daaa. Şi astăzi dacă am putea, noi ne-am întoarce acasă. Nu ne place România, e aglomerat şi oamenii sunt răi cu noi.

Dacă aţi putea trimite un mesaj către cei dragi din Coreea de Nord, care ar fi acesta? (Toţi cei patru vorbesc între ei, aparent grav, preţ de câteva minute. După care chicotesc)

Mesajul nostru către ţară ar fi acesta: „Ne e dor tare. Să fiţi sănătoşi. Suntem bine aici. Să lucraţi bine acolo, după cum ne spune preşedintele nostru”.

Râd de Naţionala României

Nord-coreenii nu sunt neapărat starurile campusului universitar din Ploieşti. „Ne înjură toată lumea. Şi noi avem înjurături în Coreea de Nord, dar nu le folosim deloc”, exclamă trist Mun Sung Gwon. Discuţia s-a terminat de ceva vreme, însă interlocutorii prezenţi trag de orice pretext, doar-doar mai reuşesc să amâne revenirea în camerele lor. „Sunt minuscule, ne lovim unii de alţii”, se justifică fâstâcit Hak. După câteva amabilităţi şi un prilej de a lua România peste picior că nu s-a calificat la Campionatul Mondial de Fotbal („Avem echipă mai bună decât a voastră”), nord-coreenii se ridică şi părăsesc încolonaţi, în tăcere, încăperea.

Trec pe un culoar lung şi ies din incinta facultăţii în râsetele şi miştourile a doi viitori gazisto-petrolişti. În urma lor rămân nedumeririle. „Cu cine ai vorbit bă, cu coreenii ăia?”, întreabă portarul, care însă nu ştie altceva despre ei. „În afară că sunt 10 bucăţi, parcă”.

Un oraş cosmopolit

Alături de cei zece nord-coreenii, la UPG Ploieşti mai studiază alţi 81 de studenţi străini. Pe lista ţărilor din care aceştia provin se găsesc şi locaţii precum Kazahstan, Turkmenistan sau Angola. Majoritatea acestora sunt înscrişi la cursurile de zi, în primii doi ani de studiu.