Pictorul mutilat şi abandonat milei publice

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Pictorul mutilat şi abandonat milei publice
Pictorul mutilat şi abandonat milei publice

Lovit de o maşină în 1996, un pictor aşteaptă şi astăzi despăgubirile decise de instanţă. Cea care l-a lăsat fără un picior a plecat din ţară fără să-i pese de soarta victimei sale. Artistul Luca Mihu trăieşte într-un demisol plin de igrasie, doar dintr-o pensie de invalid şi din mila câtorva prieteni. Ultimul său vis este să picteze biserica din localitatea natală. 

La 13 septembrie 1996, pictorul Luca Mihu (60 de ani) era lovit de maşina condusă de braşoveanca Simona Tămăşoiu la câţiva metri de trecerea de pietoni, „semnalizată cu indicator, marcaj şi lumină galbenă intermitentă”, aflată chiar vizavi de Secţia 1 de Poliţie Bucureşti. Poliţiştii chemaţi la faţa locului au descoperit asupra sa doar legitimaţia de membru al Uniunii Artiştilor Plastici.

Mai citiţi şi:

BUCUREŞTI: Nebunii nimănui
INEDIT:
Viaţa la baracă, în spatele mall-ului
SOCIAL: Bucureşti: Orfani de lux
ABANDON: Bătrâni uitaţi în spitale

Urmează o lungă perioadă petrecută prin spitale: mai întâi coma, apoi un şir interminabil de operaţii, în urma cărora unul dintre picioare i-a fost tăiat, iar celălalt a fost salvat pe ultima sută de metri.

Viaţă trăită, dar pierdută

La momentul accidentului, Mihu trăia exclusiv din munca sa de pictor. Organiza din când în când expoziţii şi preda ore la Liceul de Arte Plastice „N. Tonitza” şi la Cercul  Militar al Armatei.

Locuia în chirie la doi paşi de locul unde a fost accidentat. Nu-şi aminteşte să fi dat vreo declaraţie în perioada cât s-a aflat în spital. De fapt, nu-şi aminteşte aproape nimic din vremurile acelea. Doar că s-a trezit cu toate lucrurile aduse la spital şi imaginea mamei sale plângând. A fost mutat din spital în spital, uneori pe motive pur inventate, din mila doctorilor care înţeleseseră că trimiterea sa afară era sinonimă cu semnarea unei condamnări la moarte.

În final, a primit un demisol minuscul de la Uniunea Artiştilor Plastici, locul de unde acum îşi rememorează viaţa.Bătaia de la uşă îl face pe Luca Mihu să tresară nervos. Se opinteşte de zici că o să se destrame în următoarele secunde şi-şi face vânt cu mâinile, obligând scaunul cu rotile să se avânte greoi pe bucata de scândură amplasată pe post de rampă la intrare. Deschide prima uşă, o bucată de PAL roasă de vreme şi umiditate, iar apoi răsuceşte de două ori cheia în „poartă”, cum îi place să numească intrarea ofi­cială.

Puţinii vizitatori ce-i trec pragul lui Mihu sunt întâmpinaţi într-un amalgam ce refuză a fi complet definit: de la ospitalitatea relativă, prin sentinţe date sub forma unor răcnete, şi până la bolboroseala incoerentă, ce amestecă fără sens fapte implauzibile sau inexistente şi meditaţii religioase. Este modul său de a reacţiona la un destin pe care l-ar schimba ca pe un tricou murdar sau un bec ars. La o viaţă ce l-a purtat din casa părintească ascunsă printre dealurile din Cluj, prin cercurile şi catedrele de pictură din Bucureşti, apoi prin saloane de spital, pentru ca să ajungă sfârşit şi deşirat în demisolul ăsta atacat de igrasie.

Bazarul obiectelor inutile

image

Tablou realizat, în 2005, de către Luca Mihu



Locul unde trăieşte pictorul este format dintr-un mic intrând, o camera cu un pat şi o toaletă pe unde se plimbă şobolanii. Nu există niciun televizor sau aparat radio, singurele zgomote ce se disting fiind tramvaiele ce-i taie strada la intervale oarecum regulate.

De pe un raft suspendat peste o gramadă de fiare tronează două fotografii cu Mihu înainte de accident. Invalidul de astăzi se uită rar la ele şi când o face are o expresie de om mai degrabă nervos.  Ca să înţelegi de ce, trebuie să afli povestea accidentului ce avea să-i schimbe definitiv viaţa pictorului. Pe care Mihu nu ezită să ţi-o spună într-o combinaţie de amărăciune seacă  şi fapte ce se leagă anevoios.

Două nume proprii apar frecvent în explicaţiile lui Mihu: Iisus şi Brâncuşi. De la primul, pictorul invalid spune că a învăţat iertarea, dar e greu să fii de acord cu el când auzi ce crede despre autoarea accidentului a cărui victimă a fost.

Cât despre Brâncuşi, acesta este luat drept model pentru capacitatea sa de a înfrunta sărăcia pentru a putea crea.
„A trăit la Paris într-o mansardă minusculă. La fel ca şi mine în demisolul ăsta”, spune Mihu, însă extazul creativ păleşte imediat sub un asediu de expresii, deloc măgulitoare, la adresa celor care „nu-mi dau o casă”.

Ascuns sub un maldăr de vase murdare, invitându-şi oaspeţii să se aşeze, doar pentru a-i ridica câteva secunde mai târziu pentru a curăţa scaunele, înnecându-se permanent din cauza igrasiei ce pare să i se fi lipit de plămâni, Luca Mihu seamănă cu patronul neoficial al unui bazar al tuturor obiectelor inutile, mari şi mici.

Căni ciobite, bucăţi de metal, haine rupte sau mucegăite, rame vechi, saltele găurite, scaune fără toate cele patru picioare, poze vechi, îngălbenite, solniţe şi cioburi aşezate pe post de trofee, toate tronează într-un soi de depozit obscen. 

Prescurtată, ca în schiţa unei ştiri de ziar, povestea pictorului Luca Mihu sună cam aşa: pictor cunoscut, titularul unor importante burse de creaţie, profesor. Apoi, accidentat la câţiva metri de trecerea de pietoni, infirm, abandonat în stradă. Iar, la final, cazat într-un demisol obscen din Bucureşti, trăind doar din pensia de invaliditate şi obsedat de gândul celei care i-a răpit viaţa şi despre care spune că, deşi trebuia să-i plătească despăgubiri, a fugit din ţară.

Prima expoziţie post-accident

În urmă cu o lună, prietenii lui Luca Mihu l-au ajutat să organizeze prima expoziţie de picturi realizate după momentul accidentului din 1996. Toate lucrările expuse sub denumirea generică de „Terapie psihică şi divină” au fost realizate în demisolul în care Mihu trăieşte de mai bine de 6 ani.

„Un obiect de milă publică”

„Mi-am pierdut complet capacitatea de muncă, sunt invalid de gradul I, nu sunt în măsură să mă deplasez, întrucât am nevoie de proteză, nu pot să mă hrănesc corespunzător şi am fost complet exclus din viaţa socială, fiind tratat ca un cerşetor, uitat de foştii colegi şi prieteni şi transformat, împotriva voinţei mele, în obiect de milă publică”.

Această frază apărea într-un memoriu trimis de către Luca Mihu judecătorilor. Se întâmpla în 2002, când pictorul era la capătul răbdării, bântuit de gânduri cu iz de suicid. Multe nu s-au schimbat între timp. Atât doar că pictorul Luca Mihu a ajuns la o relativă pace cu omul cu acelaşi nume. „Nu mi-aş dori decât să pot trage corect liniile aurelor din picturi. Altfel, sfinţii din lucrările mele nu seamănă cu cei ai tuturor, sunt sfinţii unui om invalid”, oftează pictorul.

Biografie

image

- Luca Mihu s-a născut la 25 octombrie 1949, în Aruncuta, judeţul Cluj.
- A absolvit Institutul de arte plastice Nicolae Grigorescu din Bucureşti, devenind bursier Fr. Storck între 1986 şi 1988.
- În perioada 1986-1996 a fost profesor de pictură în Capitală, devenind, în 1991, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.
- A avut patru expoziţii personale, obţinând mai multe premii importante pentru lucrările prezentate.

Mama şoferiţei: „Am crezut că subiectul a fost uitat demult“

Procesul rezultat în urma accidentului lui Luca Mihu a fost lung şi anevoios. La final, instanţa a decis despăgubirea victimei de către autoarea Simona Tămăşoiu cu 22.500 de lei. Niciun leu nu a fost văzut până astăzi. Femeia  a plecat la scurt timp din ţară, Mihu a fost mutat în demisolul insalubru în care se află şi astăzi, iar avocaţii nu au mai dat niciun semn.

„Simona vine destul de rar acasă, stă puţin, apoi pleacă din nou. Dar am crezut că acest subiect a fost uitat demult“, explică Amalia Tămăşoiu, mama autoarei accidentului. Femeia spune că fiica ei a depăşit cu greu momentul incidentului, după ce, în urma lui, a fost condamnată la 18 luni de închisoare cu suspendare. Braşoveanca mai povesteşte că a aflat de accident de la rudele pictorului, nicidecum de la fiica ei.

„M-au sunat fratele şi părinţii lui şi mi-au spus ce s-a întâmplat pentru că ea probabil nu a vrut să mă îngrijoreze. Ştiu că s-a ales cu o deficienţă locomotorie după impact, dar nimeni nu a vrut să se întâmple aşa ceva“, a mai spus Amalia Tămăşoiu. Cât despre despăgubirile băneşti, „la vremea respectivă a fost vorba de plata unor daune în valoare de câteva sute de milioane de lei vechi, dar mai departe nu ştiu ce s-a întâmplat“, a declarat Amalia Tămăşoiu.

Ce s-a întâmplat este că Mihu nu a mai auzit nimic despre autoare, mama acesteia sau banii pe care urma să-i primească. Şi a rămas să-şi trăiască restul vieţii în demisol, dintr-o pensie de invalid şi din mâncarea donată de câţiva prieteni şi măicuţele de la un schit din apropiere.

Evenimente



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite