Picătura ce umple paharul
0
Ridicarea unui stadion sau a unei săli de sport nu asigură numai competiţia, ci şi locuri de muncă pentru oamenii din respectivul oraş sau zonă.
La 20 de ani după „evenimentele din decembrie 1989”, sportul românesc se află într-o situaţie critică. Pe atunci, dar şi în deceniul ce a urmat, rezultatele pozitive în gimnastică, atletism, box, haltere sau fotbal, ca să dăm doar câteva exemple, s-au datorat unui sistem care, deşi nu era aşezat pe structuri pur profesioniste, a scos în faţă valori.
Deloc întâmplător dacă ne gândim că şi în ţările dezvoltate precum Franţa sau Australia a fost adoptată pregătirea centralizată, de pildă, una specifică până atunci sportului din Europa de Est. E adevărat, dublată de o infuzie financiară pe măsură. La noi, în schimb, s-a tot vorbit despre descentralizare, iar ceea ce s-a întreprins în ultimele luni, mai degrabă cu forţa decât bine gândit, l-a făcut pe Octavian Bellu să renunţe la funcţia de secretar de stat pe probleme de sport.
Declinul înregistrat de ceva vreme în discipline sportive care altădată făceau să se vorbească despre România în lume a fost anticipat încă de acum 10-15 ani. Lipsa unei infrastructuri la nivelul celei din Occident a fost dezbătută deseori de ziarişti, însă reacţia guvernanţilor a fost mai mereu palidă. S-au ridicat prea puţine stadioane şi săli, iar ceea ce s-a făcut este destinat mai degrabă sportului de masă decât celui de performanţă. Lipsa bazelor moderne a făcut şi face încă imposibilă organizarea de competiţii internaţionale majore al căror rol, dincolo de întrecerea în sine, este de a atrage copiii spre arenele sportive şi de a dezvolta turismul.
Acum, într-o perioadă de criză economică la nivel mondial, problema a fost repusă pe tapet. Iar rezultatul meritoriu (locul 8) obţinut de săritorul în apă Constantin Popovici la Campionatul Mondial de la Roma a ridicat perdeaua care ascundea condiţiile precare în care acesta se pregăteşte. Iar acest caz nu este, din nefericire, singurul din sportul românesc. Campionii rămân în umbră, iar prim-plan-ul este luat deseori de personaje cărora nu le găseşti multe merite.
Om trecut de prima tinereţe, nea Ion (numele este, fireşte, fictiv) lucrează de o viaţă la una dintre bazele sportive din Bucureşti. Indignat de modul în care guvernanţii actuali tratează sportul, acesta ne declara cu amărăciune în glas: „De ani de zile nu s-a mai investit un leu în modernizarea acestei incinte. Se fac doar lucrări de reparaţie, când şi când, însă nici acelea nu sunt de Doamne-ajută. Nu poţi să ai performanţe în săli sau stadioane vechi, derăpănate”. Îi dau, fireşte, dreptate. Şi îi spun că în Franţa, pe vremea când ministru al sportului era Marie-George Buffet, s-a lansat un program intitulat „100 de stadioane în 100 de oraşe”.
Membră a Partidului Comunist Francez, doamna în cauză urmărea astfel nu numai să asigure amatorilor de sport, sportivilor de performanţă posibilitatea de a face mişcare, de a se antrena, ci şi crearea de noi locuri de muncă. Supărarea lui nea Ion este, aşadar, justificată. Iar felul necugetat în care MTS-ul a cheltuit banii pentru sărbătorirea Zilei Tineretului poate avea urmări dintre cele mai nefaste.
Gazdă a ediţiei din 2010 a Jocurilor Mării Negre, oraşul Constanţa riscă să piardă organizarea respectivei competiţii, lucrările de modernizare a bazelor existente, precum şi cele de finalizare a săli de sport şi a unui bazin fiind întârziate. În criză de timp, Elena Frâncu, şefa Direcţiei Judeţene de Sport, s-a adresat actualului ministru al Tineretului şi Sportului, Luminiţa Plăcintă, solicitând sprijin. Există speranţe că întârzierea va fi recuperată, însă dacă se va întâmpla astfel va fi doar o picătură ce nu poate umple golul lăsat de lipsa de decizie şi indiferenţa care apasă peste mişcarea sportivă de atâta amar de vreme.
Se încarcă comentariile...
