Petrolierul „Independenţa“ şi misterele lui

La 15 noiembrie 1979, dintre cei 45 de bărbaţi de pe nava românească, doar trei au scăpat vii. Cum şi de ce? Cea mai mare cata­strofă din istoria navi­gaţiei maritime ro­mâ­neşti ascunde coin­cidenţe şi pre­moniţii. Supravieţuitorii au vorbit despre ele cu teamă şi rezerve.

După ce ieri v-a prezentat contextul în care a avut loc accidentul petrolierului de mare tonaj „Independenţa", lovit în Marea Marmara de un cargo grecesc, „Adevărul" continuă să scrie despre tragedia de acum trei decenii.

Sorin Mihăilescu a fost pe „Independenţa". Trăieşte, dar ar fi vrut să moară acolo. „Era mai bine...". Urmează o pauză în care e potrivit să aflăm că singurul său copil, Alfred, a fost asasinat în vara anului 1996, în Mamaia. „Era mai bine... Poate se spărgea blestemul şi nu-mi mai murea băiatul", spune Mihăilescu. E un munte de om. Un munte de om care plânge. În noaptea exploziei a dormit puţin. S-a trezit înecat în transpiraţie. „Ştiu că nu o să mă credeţi, căci nu e de crezut, dar am visat că o să sărim în aer în Bosfor! Am simţit ce o să se întâmple". Premoniţia i-a ridicat garda. Dintre toţi cei de pe „Independenţa" , Sorin Mihăilescu, şef mecanic, a avut cea mai bună stăpânire de sine, a reacţionat cel mai logic. Aşa a trăit.

COMANDANTUL RĂMAS LA ŢĂRM

Constantin Preda este căpitan de cursă lungă. Era comandantul-titular al „Independenţei". La 15 noiembrie 1979 (a picat într-o joi) era acasă, la Constanţa, în concediu. Aşa a fost să fie. Comandantul Dorinel Mihai a plecat înspre El Sider, în Libia, în locul lui, să încarce petrolierul cu zeci de mii de tone de ţiţei. Alături de echipajul pe care Constantin Preda îl numeşte „al meu".

Dorinel Mihai cânta des la vioară „Balada" lui Ciprian Porumbescu. Se spune că divin. Constantin Preda a ajuns acum la vârsta la care marea e doar ceva de demult care încape între rame de tablou. Constantin Preda pictează. Şi are remuşcări. „Uite, Teodoru Brăduţ, ofiţer maritim III, făcuse stagiul cu mine pe «Independenţa» şi nu voiau să-l primească în voiajul acela. Personal am intervenit ca el să meargă...". Constantin Preda e un om cu sensibilităţi militare. Toată viaţa şi-a controlat emoţiile. Acum nu mai poate. Se simte liber să ofteze şi să spună aşa: „Unii nu ştiu ce s-a întâmplat, alţii îşi amintesc în fiecare zi".

„Tot nu a venit tata?"

Aurelian Pană era inginer cercetător. Înainte să plece în cursa morţii făcuse un infarct. Acum, soţia lui, Maria, poate să spună fraza aceasta incredibilă: „Nu se găseau medicamente. El a plecat cu gândul că poate cumpără de acolo ceva pentru inimă".

Anghel Dima, electrician de bord, a lăsat o văduvă, pe Ştefania, şi un copil orfan. De fiecare dată când se întorcea acasă de la şcoală, băiatul de opt ani întreba: „Tot nu a venit tata?". Când a înţeles că tatăl lui nu mai vine, Sorin s-a hotărât să se facă marinar, ca el. A navigat prin Bosfor. Arunca în apă ţigări şi pâine. Aşa fac marinarii când trec pe lângă un loc unde a avut loc o tragedie. În 1992, la doar 21 de ani, Sorin Dima a murit răpus de un puternic sindrom depresiv.

Titanicul şi noaptea de neocolit

Fred Fleet nu e din povestea aceasta, dar contează. Era ofiţerul de cart când Titanicul s-a întâlnit cu icebergul, cu moartea şi cu istoria. Cheia de la dulapul în care se aflau binoclurile de mare putere folosite de ofiţerii observatori fusese uitată la ţărm pe 10 aprilie 1912, când vasul plecase să-şi găsească destinul.

Întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă acea cheie ar fi fost la bord, Fred Fleet a răspuns: „Am fi ocolit gheţarul". „Ceea ce înseamnă că era ceva de neocolit în noaptea aceea. Şi după" - a scris, peste ani, un ziarist român stabilit la Londra.

Poveste cu gemeni despărţiţi

Leonard Cotlearenco (foto) ar fi trebuit să fie şi el în concediu. Fiindcă nu avea telefon, au venit să-l ia de acasă, de la Agigea. Ofiţerul electrician I dormea. Saşa, tatăl său, a intrat în cameră, a ezitat, poate, cu piciorul suspendat peste prag, şi l-a trezit. Leondard s-a dus pe „Independenţa" şi a murit. Era născut de Crăciun. Trupul său fără viaţă a fost între primele opt cadavre pe care le-au pescuit bărcile de salvare de lângă vas. Ovidiu, fratele său geamăn, trăieşte şi până acum câţiva ani a continuat să navigheze. Are 66 de ani. De trei decenii e ca şi cum jumătate din el s-a pierdut.

„Trebuie să ne aruncăm!"

Au fost trei. Dragoş Voicescu, ofiţer mecanic III, Ioan Gomboşanu, marinar, şi Sorin Mihăilescu, şef mecanic. Primii doi au depus mărturie despre ceea ce s-a întâmplat pe „Independenţa" în paginile cărţii despre tragedie, volum publicat de Constantin Cumpănă în 2006.

Pe Voicescu, accidentul l-a prins dormind. A fost trezit de soneria de alarmă. Auzea un zgomot care, în limba marinarilor, înseamnă „Rol de abandon". A crezut că e un exerciţiu de rutină. Din cabină a ieşit calm, în pijamale şi cu ghetele în picioare. Prima imagine: Sorin Mihăilescu alergând disperat dinspre bordul babord spre tribord. Urla: „E e de groază, fraţilor. Trebuie să ne aruncăm în apă". Voicescu s-a întors la cabină ca să-şi ia centura de salvare. Apoi l-a văzut pe şeful mecanic sărind. Aşa că a închis ochii şi s-a aruncat în gol, de la o înălţime de 17 metri („Independenţa" era cât un bloc de 15 etaje!). La ce s-a gândit în clipele acelea, în care fiecare secundă desparte viaţa de moarte? „Trebuie să trăiesc. Asta e tot ce ştiam. Am sărit în apă fiindcă am înţeles că pe navă era mai rău. Alţii s-au refugiat în cabine, aşa s-au gândit. A fost inspiraţie, şansă, destin".

A înotat o oră şi jumătate

Când a ieşit la suprafaţă, nu mai avea pantofii şi pantalonii de pijama. Doar el a ajuns singur la mal. A înotat o oră şi jumătate simţind căldura de iad a flăcărilor. S-a refăcut într-un spital militar. Fiindcă presa turcă nu a scris nimic despre el, în România, la Piteşti, părinţii îl considerau mort. Acasă s-a întors cu avionul. Pentru un om al mării, ăsta e epilogul oricărui coşmar. Marinarul Ioan Gomboşanu îi povestea lui Constantin Cumpănă, în 1990: „Tancul «Independenţa» se afla în mişcare, nu eram la ancoră, cum s-a speculat. Navigam respectând toate regulile. Nu a fost vina noastră".

În mare, cu o mână mânjită de ţiţei şi cu focul în spate, lui Ioan Gomboşanu i-a ieşit în faţă un colac de salvare rătăcit. L-a dat la o parte: „M-ar fi încurcat". Acolo, la limită, şi-a adus aminte asta: „Am simţit apropierea morţii. M-am gândit la soţie, la copilul care îmi murise de curând şi la faptul că în urmă cu mulţi ani, după o petrecere, am luat nişte ştergătoare de parbriz de la o maşină". La aproape 50 de metri de ţărm l-a pescuit o ambarcaţiune condusă de un turc şchiop. L-au dus la Spitalul Haydarpaşa, unde a învăţat ce înseamnă „arcadaş". Asistentele repetau cuvântul acesta. Arcadaş înseamnă prieten. În salon îl aştepta Sorin Mihăilescu.

Sorin Mihăilescu: „Mai bine muream"

„Independenţa", o navă mistuită de flăcări

Pe şeful mecanic de pe „Independenţa" l-am găsit acasă, în trening. În urmă cu câteva luni a făcut un infarct. L-a dus, aşa, pe picioare. La spital le-a spus râzând unor doamne de acolo: „Mă tem că am făcut o boacănă". Nu era de râs.

Ceva important: Sorin Mihăilescu n-a mers înainte din dragoste de viaţă. A mers înainte fiindcă nu a avut de ales. Nu i-a plăcut, la început, pe mare. Avea rău. Voma tot. Cu „Independenţa" n-a vrut să plece. Şeful mecanic dinaintea lui dăduse şpagă cinci cartuşe de ţigări ca să nu mai navigheze cu ea. Ştia toată Constanţa că nava asta e blestemată, de când nu se spărsese, la botez, sticla lansată de tovarăşa Elena Ceauşescu. Alfred, fiul lui Sorin Mihăilescu, a fost făcut pionier pe „Independenţa", chiar înainte de ultima cursă. Şaptesprezece ani mai târziu, Alfred, şi el marinar, a fost asasinat. De atunci, soţii Mihăilescu trăiesc fără busolă. Îşi botezaseră fiul aşa, fiindcă tatăl vitreg al lui Sorin a fost Alfred Teodorescu, cel mai vechi comandant de cursă lungă din flota comercială românească.

Papa Al nu ajunge la Veneţia

„Îi spuneam Papa Al. El s-a făcut marinar ca să ajungă la Veneţia. I-a zis lui cineva, când era mic, că acolo e frumos. În 45 de ani de meserie, a ancorat în toate colţurile lumii, dar la Veneţia n-a ajuns".

Apoi: „Mai bine muream eu". Bărbatul de 65 de ani o spune cu resemnare şi cu furie. Dumnezeu? Dumnezeu apare atunci, pe „Independenţa", în ultima frază pe care a ţipat-o Mihăilescu înainte să plonjeze cu picioarele înainte. Apare lângă câţiva sfinţi şi nişte cuvinte mai puţin ortodoxe, marinăreşti. Şeful mecanic a văzut cargoul grecesc lovind implacabil, ca destinul în tragediile antice. A făcut gesturi disperate cu lanterna şi a strigat: „Mă, tâmpitule, opreşte-te! Ne omori, mă, nenorocitule!"

Ce este omul

În infernul de pe navă, Mihăilescu şi-a rupt o mână şi n-a simţit, a aruncat în mare navete goale de apă minerală, pentru ca aceia care vin după el să aibă un sprijin. Şi a sărit. „Urlam, pe acolo, de nebun: «Hai, toţi, în baltă!». Nicio clipă nu m-am gândit că voi trăi, dar nu voiam să mor ars. Şi uite că am scăpat. M-a salvat condiţia fizică. Făcusem sport de performanţă. Dacă m-ar fi cronometrat cineva, mă declarau campion olimpic absolut. Aveam fundul ca statuile, nu-mi intra un ac. Frică, tată! Groază! Moarte, peste tot numai moarte! M-au pescuit unii cu un iaht. Se numea «Ana Bella», nume de femeie frumoasă".

Sorin Mihăilescu mai pleacă din când în când pe mare. „Când se termină banii", spune soţia. De câte ori trece prin Bosfor se duce în cabină şi plânge. „Faci pe ea de bărbăţie! Când am văzut eu monstrul ăla (n.r. - «Independenţa») cum arde, am avut revelaţia la faptul că omu` nu înseamnă, bă, nimic. E un rahat în faţa naturii. Mama ei de viaţă!".

Cel mai greu i-a fost în spital când sunau rudele băieţilor de pe echipaj. „Am simţit atunci nevoia să mă sinucid". „Îmi părea rău că am scăpat. Multă vreme m-am simţit vinovat". Întors în ţară, şeful mecanic s-a închis în el şi în casă. O văduvă îl ameninţase că îi dă cu vitriol pe faţă, că de ce nu l-a salvat şi pe bărbatul ei: „Cum să-i explici cuiva care a pierdut tot că nu puteam să fac nimic?".

Sorin Mihăilescu e dezgustat de felul cum a dispărut respectul pentru marinarii români: „Suntem priviţi ca nişte gunoaie. Am întâlnit ofiţeri tineri care habar n-au ce a fost «Independenţa». Nu se poate, domnule! În Anglia, marinarul e zeu! Să scrieţi asta!".

„Nu putem plânge la nesfârşit"

Constantin Preda a mers la Istanbul să vadă cadavrele desfigurate, arse, cu craniile zdrobite şi chipurile mâncate de peşti, şi să le recunoască. A căutat morţii şi pe mare. „Am găsit rămăşiţe din ei şi la 700 de kilometri de locul accidentului!"

Când ajungea în faţa morgii centrale îi tremurau picioarele. De-atunci poartă ochelari. „Când am intrat, am văzut o pâclă roşie, după care n-am mai văzut nimic. A fost şocant". Ridică ochelarii de pe masă: „Ramele astea le-am luat de acolo".

„Am înţeles că a murit fiecare aşa cum a trăit. Băieţii mai liniştiţi, mai sperioşi, toţi avuseseră centurile de salvare puse. Acolo era un angajat armean, creştin, care pregătise cadavrele după obiceiurile musulmane, fără sicrie. Erau băgaţi în pânze şi aveau o etichetă cu numele bătut la maşină. M-am revoltat, am alergat după coşciuge. Am ales unele cu mânere. M-am gândit atunci că nici Nicolae Ceauşescu nu va avea sicriu ca acelea. Am avut dreptate". Mai târziu a recuperat din „Indepenenţa" doar atât: limba clopotului. Era din oţel şi nu se topise. A dat-o la Muzeul Marinei. După 30 de ani, Constantin Preda îşi doreşte ca subiectul să fie tratat într-o notă serioasă, de istorici: „Nu putem plânge la nesfârşit".

Maria Pană, soţia lui Aurelian, inginer cercetător pe „Independenţa" ne-a povestit, măcinată de amintirea dezastrului, greutăţile prin care a trecut chiar după accident. „Chiar pe 15 noiembrie, seara, a venit un coleg de-al lui şi ne-a spus despre eveniment. Noi am aflat de la colegi şi din zvonuri. Nu s-a dat niciun anunţ atunci", a mărturisit Maria Pană. Trupul lui Aurelian nu a fost găsit niciodată. Văduva îşi aminteşte cu tisteţe de înmormântarea improvizată pe care a fost nevoită să o facă pentru că în absenţa corpului neînsufleţit. „Am aşteptat până la 6 decembrie, când i-am făcut înmormântarea, în comuna Brebu, unde s-a născut el. Trecea lumea, se închiina şi se întreba unde e mortul, dar noi fără mort. Am făcut mai mult o simulare de înmormântare", spune Mihaela.

Soţia inginerului povesteşte că nu ar fi vrut să-l lase pe soţul său să plece în misiunea care i-a despărţit pe vecie, fiind speriată de proporţiile ambarcaţiunii: „Îmi spunea soţul meu că era înalt ca un bloc. Avea o capacitate atât de mare încât, dacă ar fi scos petrolul din el, forma un tren din Bucureşti până la Braşov. Atât de mare era că niciodată nu putea fi încărcat la capacitatea lui maximă pentru că atingea fundul mării. Niciodată nu ancorau lângă mal". Premoniţiile au venit şi din partea prietenilor şi colegilor, însă pentru Aurelian, era o şansă unică să plece în străinătate. Unul dintre colegii de serviciu îi spunea mereu: «Nu te duce, pentru că asta e o bombă plutitoare».

Relaţia puternică pe care o avea cu soţul ei şi tragismul despărţirii de acesta o fac pe Maria să asemene teribilul accident unui basm. Doar că în basmul acesta, cei buni nu au câştigat. „Era în zori şi toată lumea dormea. Acum, mi se pare ca o poveste. Cei care s-au salvat erau marinari voinici şi putut să înoate. Înotau, îi ajungeau flăcările, intrau sub apă şi aşa au scăpat. N-am vrut să vorbim cu supravieţuitorii. Ne era frică să ne confirme ceva. De fapt, copiii mei au sperat până târziu că tatăl lor a scăpat Cei care au supravieţuit au spus că ultima dată câmd i-au văzut, cei trei ingineri fugeau pe un culoar, exact atunci când a avut loc explozia. Atât ştim noi, dar nici n-am vrut să ştim mai multe amănunte. Am tot sperat că a supravieţuit, nădejdea nu a murit până târziu", povesteşte văduva lui Aurelian.

Absenţa soţului său a făcut-o pe Maria Pană să aplece urechea la tot mai multe zvonuri, care păreau să justifice tragedia. „Se vorbea atunci că ar fi fost sabotaj. Vasul grecesc venea cu laminate de la ruşi. Se spune că marinarii greci erau deja cu valizele pregătite şi imediat au fost evacuaţi de pe vas.", spune văduva.

De asemenea, Aurelian Pană, fiul inginerului, a ascultat toate zvonurile care vorbeau în acel moment de tatăl său. Rămas alături doar de mama sa, în primii ani de liceu, Aurelian are altă teorie: „Un frigotehnist naval mi-a spus că, în rândul marinarilor, circula o teorie a conspitaţiei vis-a-vis de navele de 150.000 de tone. Dacă un stat avea trei sau patru nave, avea anumite facilităţi în traficul internaţional. Astfel, se urmărea mereu ca numărul lor să rămână sub patru. Aceasta era o legenda care circula între marinari, că a fost scufundat deliberat".