Petrila văzută din subteran

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Reporterii „Adevărul“ au petrecut o zi printre ortacii de la exploatarea minieră unde anul trecut, la 15 noiembrie, au murit 13 oameni într-o dublă explozie de metan. La un an de la exploziile care au ucis 13 ortaci de la Petrila, micul oraş hunedorean rămâne în haine cernite. Cei 10.500 de mineri din Valea Jiului se tem şi de disponibilizări.

Dacă în urmă cu 13 ani existau  175.000 de mineri în Valea Jiului, acum au rămas doar 10.500. Numărul acestora va mai scădea cu o mie la următoarele concedieri.

Reporterii „Adevărul” au mers în mijlocul minerilor de la Petrila pentru a afla care este orizontul oamenilor din subteran şi care sunt adevăratele temeri ale acestora.

Doi câini slabi şi răi

Este vremea schimbului de tură de la prânz, iar minerul Cristian Grigore, de la serviciul de pază a materialelor, se bucură ca un copil la ideea că i-am putea fotografia pe câţiva dintre colegii săi, ieşind din şut, negri din cap până-n picioare.

Înaintând către hala puţului central înţelegem care e prima spaimă a minerului din Petrila: doi câini slabi şi răi, care muşcă apăsat. „Pe unul îl cheamă Truşba, iar pe celălalt - Chirilă. Sunt răi de tot, sar la faţă, au muşcat o mulţime de oameni. Dar sunt utili. Păzesc pe aici să nu fie furate vagonetele şi date la fier vechi”, ne spune Cristian Grigore, care ţine mereu în buzunar un pumn de oscioare, pentru cele două bestii.

„Sar la hoţi şi la moldoveni”, face Grigore o poantă cu trimitere la un coleg mai tânăr, pe care toată lumea îl ştie de „Moldoveanul”. Majoritatea minerilor din Vale îşi trag seva de prin părţile Moldovei, părinţii lor fiind strămutaţi către exploatări în zorii comunismului.

Mina începe într-o hală enormă, ocupată în mare parte de vagonete stâlcite. „Criza? Criza e doar la noi, în România, nu la alţii. Mă uit foarte mult pe Discovery. Minerii din Australia câştigă între 4.000 şi 5.000 de dolari pe lună. Noi suntem ultimele gunoaie. Se mai anunţă şi concedieri. Avem viaţă grea”, spune Grigore, încercând să se mai încălzească cu o ultimă ţigară înainte de a coborî în subteran. Minerii tremură pe afară, iar jos, prin galerii, stau dezbrăcaţi până la brâu, uneori chiar mai sumar. Temperaturile din subteran sar câteodată de 40 de grade.

Băşcălia din galerii

Pe cât de dură este imaginea înţepenită în mintea oamenilor despre mineri, pe atât de degajată este atmosfera din mină. Caricaturistul Ion Barbu, care locuieşte în Petrila şi care a lucrat 15 ani în mină, povesteşte: „Minerul vorbeşte despre cărbuni când e afară şi despre femei când e în subteran. În afară de termenii tehnici, e o băşcălie permanentă în subteran”.

În mină, ortacii sunt zei. Se aştern să mănânce când li se face foame, şed când obosesc şi, în general, pentru că şefii nu prea coboară în subteran, îşi permit atâta libertate cât le oferă venele pământului. Cu ţigările e mai greu. În mină nu se fumeză. Se înghite însă destulă funingine. Pentru toate astea, ortacii ridică de la casierie, lunar, între 1.700 şi 2.500 de lei, în funcţie de vechime şi de sporuri.

Şi ortacii plâng

Lângă mină e un bar fără nume. E locul unde minerii beau, iar fiii lor, adolescenţii, „dau la fructe”, adică pierd bani la jocurile mecanice. Aici l-am surprins către seară pe minerul Vasile (43 de ani), de la Exploatarea Lonea, dezlănţuit într-un puseu de autoadmiraţie. „Muncesc de-mi sar capacele. Sunt puternic, sunt o stâncă! Mai am trei ani până la pensie şi vreau să achit ratele la maşină. E tot ce-mi mai doresc”.

Mina Petrila se leagă de oraş printr-un pod peste Jiul de Est. După explozia din 15 noiembrie 2008, podul s-a umplut de lumânări. „Am aprins şi eu o lumânare, chiar dacă prestez la Lonea. Au fost colegii mei. I-am iubit”, spune Vasile, plângând de-a binelea. Lacrimile lui sunt la fel de sincere ca ale unui tânăr ajutor de miner, care vineri, în timp ce preoţii cântau slujba de pomenire, mânca seminţe şi plângea.

„Minerul a dispărut din nomenclator“

Am mers la Liceul Industrial din Petroşani în căutarea minerilor de mâine. Ne‑a întâmpinat directoarea, în mijlocul câtorva elevi care cereau anularea ultimei ore: cea de religie. „Nu aţi nimerit bine”, ne-a tăiat-o scurt directoarea. „Noi nu mai «producem» mineri din 2000. Cei din Compania Naţională a Huilei nu au mai cerut pregătirea elevilor pentru mină. De altfel, nici nu mai există în nomenclatorul educaţional calificarea de miner”.

Aerul din mină şi fumul de narghilea

În cancelarie găsim o singură profesoară: doamna Lidia Iancu. În timp ce se uită în catalog peste absenţele de la clasa la care e dirigintă, ne priveşte pe sub ochelari. Ştie de ce suntem acolo: „Înainte de fi profesoară la acest liceu am lucrat şi eu în mină. Opt ani. Odată ce începi să cobori în subteran, uiţi cum e aerul de afară. Nu am fumat narghilea dar, probabil, cu fumul de narghilea se aseamănă aerul din mină.

Numai că nu miroase a mere sau a cireşe, ci a cenuşă şi praf de puşcă. Stai şase ore acolo. Apoi urci înapoi, cu colivia (n.r. - liftul din mină), şi dacă ai norocul să fii în primele schimburi, prinzi lumina soarelui. E un sentiment extraordinar de uşurare. Te simţi puternic. Poate nu vă vine să credeţi, dar ăsta e motivul pentru care minerii sunt încă mineri”.

Şansa şpriţului de dimineaţă

image

Cristian Grigore, un miner trecut prin multe  Foto: Marian Iliescu



Nu există miner care să fi uitat vreun detaliu al zilei de 15 noiembrie 2008. Cristian Grigore ne avertizează că povestea lui ţine de şansa şpriţului de dimineaţă.

„În sâmbăta aia cu explozia eram de serviciu, de la 12.00 la 18.00. Numai că un prieten m-a chemat pe la el de dimineaţă. Zice: hai să mă ajuţi să mut nişte mobilă. Şi când am ajuns acasă la el, am aflat că nu era nicio mobilă de mutat. Era în schimb ziua lui de naştere. Am cedat şi am băut un şpriţ gândindu-mă că o să pierd o zi de salariu. Eu nu mă duc niciodată în mină dacă am băut ceva. Mi-am jurat. L-am sunat imediat pe fratele meu, care e tot miner. I-am spus că nu vin la muncă şi că, dacă vrea, poate să se ponteze în locul meu. Se practică treaba asta, să intri în altă echipă, câtă vreme îţi faci norma în subteran. Şi, în fine, am uitat de toată chestia asta. La ora trei după‑amiază eram în bar şi am auzit salvările. Am fugit spre mină. Eram convins că a fost o explozie. Prea veneau multe salvări. Când am aflat că au murit oameni la abatajul 431, m-am albit la faţă şi am început să plâng, pentru că ăla era locul obişnuit de muncă al fratelui meu. Norocul lui a fost că a luat în serios discuţia pe care am avut-o la telefon şi a mers să lucreze în locul meu, într-un abataj mai departe de foc. Dacă eu veneam la serviciu în sâmbăta aia, el era mort acum. Când l-am văzut în viaţă, m-am născut a doua oară”, spune Grigore.

Se închină şi acum şi-i mulţumeşte Sfintei Barbara, protectoarea minerilor.

Evenimente



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite