Pagina cititorului

Florin Munteanu (Slobozia, judeţul Ialomiţa)

Florin Munteanu (50 de ani) este abonat al ziarului „Adevărul" de la începutul acestui an. Consideră că, dacă eşti informat, poţi rezolva toate problemele.

„Informaţia rezolvă totul"

„Acest principiu îmi prinde foarte bine. Cu cât ştiu mai multe lucruri, cu atât rezolv mai repede problemele cu care mă confrunt", mărturiseşte el.

Preferă subiectele pe teme sociale şi economice şi are câteva sugestii pentru colectivul redacţional: „Aş dori să se scrie mai mult despre turism şi protecţia mediului. Oamenii nu cunosc foarte multe lucruri despre aceste domenii şi sunt convis că acest ziar i-ar face să afle toate informaţiile de care au nevoie".

Un alt motivul pentru care Florin Munteanu şi-a făcut abonament îl reprezintă colecţiile de cărţi. „Am dorit să-mi reînnoiesc colecţia «Jules Verne». Ar fi fost foarte scump şi, totodată, greu de găsit cărţile în librării", motivează el.

Pentru domnul Trandafir

Mergeam adesea pe coridoarele şcolii şi cu ochii curioşi încercam cu maximă discreţie să prind prin uşa întredeschisă a Cancelariei un gest, o vorbă, o privire. Cancelaria... o imensă încăpere, în care erau adunaţi supraoameni ce oblojeau vieţile noastre cu o singură vorbă; un rastel preţios, în care mâini studiate până la extrem mânuiau cu gingăşie superbele stilouri chinezeşti cu peniţe aurite şi trasau direcţii de nebănuit pentru omul simplu.

Nimic nu se asemăna cu gestul doamnei profesoare ce îşi aranja ochelarii pe nas ca să observe mai bine datele problemei. Nimic nu putea face să ne dispară admiraţia pentru doamna profesoară ce îşi asorta într-o plăcere nebună pantofii cu poştele. Nimic nu ne atrăgea atenţia mai tare ca ridicarea sprâncenelor domnului profesor când cineva răspundea nepotrivit.

Dacă m-aţi vedea acum scriind... Zâmbesc a drag de amintire, zâmbesc a drag de doamna mea învăţătoare cu pantofi verzi cu toc şi cu ruj roşu aprins. Nu voi calcula câtă vreme a trecut pentru că, probabil, în fiecare an de-atunci încoace încăperea aceea imensă pe care o vedeam eu în cancelaria copilăriei mele s-a micşorat cumplit.

Acum nu mai sunt ochi curioşi... au aflat totul, prea mult... prea multe detalii despre oamenii care cândva erau supraoameni. Rujul şi poşetele pot acum fi subiectul unor discuţii nebune între copiii moderni, iar pantofii cu toc din sufletul meu s-au tocit în ochiul copilului vremurilor noastre.

Fugeam în disperare să tai cărarea spre casă pentru simpla intersectare cu doamna mea... de ce? S-o văd în chip de om, s-o văd mergând şi să mă laud, dac-oi avea ocazia, că este doamna mea! Azi, drag profesor, subiect tabu... un om, nimic mai mult... şi ce păcat, că toţi pe lume s-au străduit să-ţi fure din poleială. Iar luciul este doar în sufletul nostru de copii, cândva! Domnule Trandafir, trăieşti în inimile noastre! 

Raluca Neniu