Nicolae Manolescu: „E veselie mare în politica românească”

Criticul literar Nicolae Manolescu spune că valoarea omului politic nu are legatură cu popularitatea. Este considerat unul dintre cei mai importanţi critici literari contemporani, generaţii întregi de elevi, studenţi şi doctoranzi studiindu-i lucrările. Nicolae Manolescu a fost şi unul dintre liderii politici ai anilor `90, dar după un deceniu de activitate a hotărât să se retragă şi să se dedice exclusiv scrisului. Privirea sa

CARTE DE VIZITĂ

•    S-a născut la 27 noiembrie 1939, la Râmnicu-Vâlcea.
•    Este membru corespondent al Academiei Române.
•    Este critic literar şi profesor universitar la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.
•    Ambasador al României la UNESCO.
•    Preşedinte al Partidului Alianţa Civică (până în 1998) şi senator (1992-2000).

- Adevărul: Mai urmariţi ce se petrece pe scena politică românescă?

- Nicolae Manolescu: Aş spune că mă amuz cu oarecare tristeţe. Mă amuză, într-un fel, ca să mă reconfortez, neseriozitatea societăţii politice româneşti. Este o societate caracterizată prin expresivitate involuntară, cum ar zice Eugen Negri, o expresivitate mai degrabă de tip comic, care nu-şi asumă nicio răspundere. Nu e chiar un circ, dar e o mare veselie în lumea politică românească.

Când nu se întâmplă nimic mai înţeleg, omul e vesel, dar când se prăbuşesc toate în jurul tău şi noi continuăm să fim foarte veseli, devine uimitor. Această veselie, graţie mass-media, este contaminantă, este epidemică, apar tot felul de comici vestiţi ai ecranului mic, zi de zi, ceas de ceas, în proporţie de masă. Atunci începi să te amuzi şi tu ca telespectator. Eu, atât cât stau în străinătate, nu mă uit la niciun post de televiziune românesc. Citesc ziarele pe internet.

- E o formă de autoprotecţie?

- Da. Îmi văd de treaba mea, dar vin în ţară şi deschid televizorul să văd un meci de fotbal, ştirile sau meteo. Au trecut doi ani de când nu mai urmăresc politicul şi nu s-a schimbat nimic. Doar s-a deteriorat îngrozitor nivelul limbajului. Acum două luni, într-o seară, era o reluare a unei emisiuni, cu un parlamentar pe care-l acuza moderatorul că a cerut bani pentru chirie, deşi avea casă.

Cunoaştem demult că se practică asta, dar discuţia era pe următoarea frază: „Dumneata, domnule, minţi!”, îi spune moderatorul parlamentarului. Acesta îi răspundea: „De ce mă faci mincinos, nesimţitule!”. Am zis că sunt doi comedianţi care fac parodii. Nu se poate aşa ceva!

- Comedianţii spun că nu mai pot face parodie politică deoarece „originalele” sunt greu de „egalat”.

- Le-au luat materia primă şi nu mai au ce să facă.

- În aceste condiţii, societatea civilă mai poate oferi un mesaj coerent?

- Din păcate, nu, s-a terminat. Părerea mea este că societatea civilă şi-a jucat rolul în România. Societatea civilă a avut un rol important în primii ani, câtă vreme politicul era încă neprofesionalizat. În momentul de faţă avem o clasă politica matură, aşa comică cum e ea, dar e o clasă politică matură. Când mă gândesc la naivităţile din anii ’90, ale mele şi ale colegilor mei din partid, îmi vine să râd, dacă nu chiar să şi plâng. Eram într-un fel mai cinstiţi, dar eram naivi. Nu eram profesionişti.

- Observ o uşoară tendinţă de a confunda corectitudinea cu naivitatea...

- Nu, eram naivi în sensul că nu aveam nici cunoştinţe politice, nici experienţă politică. Improvizam. Eram nişte oameni de bună-credinţă care vedeau că pot să fie utili. Acum nu mai e aşa, nu mai e suficient să fii de bună-credinţă ca să fii util. Acum politica este o profesie şi una dintre cele mai vechi profesii. Lumea trebuie guvernată, fără îndoială. Îi aud pe unii şi pe alţii spunând că politica e o porcărie. Dar cum să te lipseşti de ea? Cum te poţi lipsi de cultură, cum te lipseşti de aerul pe care-l respiri sau de apa pe care o bei? E vorba de profesionalizare.

Din păcate, profesionalizarea este asociată cu această neseriozitate care înseamnă o neasumare a răspunderii. De exemplu, vreau să fiu în Parlament. Dar de ce vreau să fiu în Parlament? Pot să fac multe, să fac trafic de influenţă. Una e să spun că sunt un simplu cetăţean sau un simplu om de afaceri şi alta e să o pun pe secretară să-i transmită unui ministru că „domnul senator” vrea să-i vorbească. I-am întrebat pe colegi de-ai mei ce caută în Parlament dacă ei câştigă bani buni la firmă.

Poate să fie şi alt motiv - imunitatea. Funcţionează, este importantă, nu este de lepădat. Dar principalul motiv, dacă te duci acolo, este să crezi şi să vrei să faci ceva pentru o anumită categorie de oameni. Că nu poţi să faci, că eşti împiedicat, asta e altă treabă. Dar măcar să încerci.

„E o mediocritate a omului politic de vârf”

- De ce nu vedem demisii ale unor oameni oneşti care intră în Parlament şi care sunt împiedicaţi să-şi facă treaba?

- Câte demisii am avut până acum, haideţi să ne gândim? Stolojan din Guvernul Roman, în aprilie 1991, a mai renunţat odată Băsescu la imunitate, în 1995 şi acum Mitrea. Dar, adevărat, Mitrea a renunţat pe ultimii metri.

- Mă refer la tinerii care intră în politică, aparent cu un bagaj mare de entuziasm, cu bună-credinţă. Ei constată ce se întâmplă acolo şi se complac, rămân în acea bălteală.

- Probabil că sunt din aceeaşi substanţă.

- E, oare, o profesiune politica în România?

- Este o profesiune sau ar trebui să fie. Eu cred că este o profesiune în momentul de faţă. Politicienii nu mai au naivităţi. Ei sunt cinici, de fapt. Profesiile sunt un pic cinice, de la un punct încolo profesionalizare se face un pic cinic. Nu mai ai candoarea amatorului. Amatorul înseamnă cineva care iubeşte o anumită chestie, o iubeşte gratuit, o iubeşte de dragul de a o iubi, fără să-i ceară nimic. Profesionistul începe deja să aibă pretenţii.

- Ce vine din urmă?

- Nu ştiu. E un pic alarmant ce se întâmplă aici. Mi se pare că vine o generaţie mai bine pregătită din multe puncte de vedere, cu studii în străinătate, cu masterate în toată lumea, care cunoaşte limbi străine, dar care nu ştiu dacă are mai mult caracter decât generaţia pe care o înlocuieşte. Încep să cred că nu, încep să cred că are carenţe de caracter majore. Dintre cei câţiva tineri politicieni pe care îi văd la televizor de trei-patru ani, care dintre ei are caracter? Vreau să-l văd şi eu pe ăla care demisionează pentru că nu poate face nimic.

Ei au văzut lumea de la 20 de ani. Eu, la vârsta lor, am ieşit în străinătate prin Uniunea Scriitorilor, dar colegii mei de generaţie nu au ieşit din ţară niciodată până la Revoluţie. Nu ştiau cum arată Parisul sau Londra. Nimeni nu-ţi făcea pregătire culturală până în 1966, în şcoală nu se făcea nimic, apoi s-a făcut ceva până la cutremur şi apoi iar nu s-a mai făcut nimic. Acum şcoala e mai proastă ca înainte, dar tinerii merg afară, ştiu limbi străine, se descurcă. Se duc în Parlamentul European...

- De ce credeţi că nu au forţă?

- Eu cred că nu au caracter sau pur şi simplu nu sunt făcuţi pentru această profesie. Urmăresc alte interese.

„Lumea crede că valorile se fac la televizor”

- Nu poţi avea anvergură politică fără caracter.

- Eu cred că tinerii politicieni nu ştiu asta. Câţi oameni fără caracter nu au ajuns şi preşedinţi? E o mediocritate a omului politic de vârf pentru că el se supune legii referendumului. Valoarea nu se referă la popularitate. Referendumul arată succesul, nu valoarea şi atunci te întrebi de ce preşedintele SUA poate să fie, de pildă, ca Bush jr.. Alt exemplu: „Zece pentru România”.

E o prostie enormă să faci asta, induci nişte idei profund nocive. Lumea începe să creadă că valorile se fac la televizor. Pe Hagi pot să-l văd, dar nu într-un clasament al intelectualilor. Ce e aia personalitate populară? Dacă mă străduiesc un pic să fac greşeli de acord şi eu pot să devin popular foarte repede. Dacă vorbeşti corect nu se uită nimeni la tine. De aceea au succes unii şi nu alţii.

- Va fi stopată vreodată impostura din spaţiul public?

- Nu ştiu. Mă întreba cineva ce părere am despre situaţia tulburătoare din România şi i-am zis: e tulbure, nu tulburătoare. E ca o cafea, dar se aşază, nu ştiu când, dar se aşază. Eu sunt optimist de felul meu.

- În câţi ani credeţi că vom vedea asta?

- Eu ar trebui să fiu mai speriat decât voi, că sunt mai bătrân. Dacă ne-am închipuit în `89 că am scăpat, am fost nişte naivi. Nu ne-am dat seama ce sechele va avea boala. Nu se poate să treacă jumătate de secol de comunism şi deodată să te trezeşti cu caracter, frumos, deştept şi tânăr.

- Când preconizaţi că o să scăpăm de impostura la nivel înalt?

- Niciodată. Totul e să reducem numărul impostorilor la un minimum nu foarte nociv. Putem face nişte mecanisme de control, cam în genul celor care se fac acum pentru a supraveghea băncile.

- Se discută aprins pe tema implicării intelectualilor în bătălia politică.Care este părerea dumneavoastră?

- Depinde ce definiţie dăm inteligenţei sau intelectualilor. Cred că omul politic trebuie să fie intelectual şi cred că întotdeauna a fost intelectual, chiar şi pe vremea regimului comunist. Nu conduceau muncitorii România, ci tot intelectualii. La nivelul Partidului Comunist erau intelectuali, oameni cu studii superioare.

- Intelectualii sunt totuna cu oamenii care au studii superioare?

- Dar ce criteriu de departajare avem? De unde ştiu eu dacă Nicolae Mischie e intelectual sau nu, uitându-mă la televizor. A fost prorectorul Universităţii, e profesor de istorie şi o confundă pe Carmen Silva cu Regina Maria. E intelectual?

„Într-un an, jumătate din candidaţii la Litere scriau Arghezi cu doi «i»”

- Cartea joacă astăzi roluri conexe, spuneaţi recent. În ce măsură tinerii interferează cu aceste roluri conexe ale cărţii?

- Acum mai puţin decât altădată. Se mai interferează că mai există şi curiozităţi. A venit la UNESCO, la Paris, nu cu mult înainte de a muri, cel care a lansat în Polonia ideea unui centru pentru tineri care să studieze documentele privind istoria solidarităţii şi a revoluţiei poloneze. Spunea că este afluenţă şi că prevede că va fi tot mai mare. În primii zece ani după evenimente, tinerii au fost total dezinteresaţi, a fost euforia aceea de un an, după care gata. Acum reîncepe curiozitatea şi cred că şi la noi începe să se întâmple acelaşi lucru.

- Nu credeţi că o să se citească haotic?

- Ba da, se citeşte haotic. Şi haotic e mai bine decât deloc. La un moment dat te organizezi. Toţi am început cândva să citim haotic. Societatea reface lectura individuală. Noi am început prin a citi poveşti în mod haotic, nu ne-a spus nimeni ce să citim. Doar dacă am avut un părinte mai cu cap şi cu cărţi în bibliotecă... Ce control se făcea? Citeam la întâmplare după care ne-am ordonat. Ce-i drept, unii au rămas haotici până la sfârşit. E o perioadă când se citeşte haotic după care se aşază lucrurile.

- Cum vi se par noile generaţii de studenţi?

- E o experienţă interesantă cu ei. Pe la mijlocul anilor `90 scăzuse destul de serios nivelul Facultăţii de Litere. Erau mult mai mulţi studenţi decât înainte. Pe noi ne-a prins Revoluţia cu un număr infim de studenţi, la limbi străine aveam câte 20, la română câte 60. Erau acum dintr-odată 300-400. Creşterea numărului deja crea anumite probleme. Dar odată cu manualele alternative, opţionale, noi am păstrat examenul de admitere la Litere.

M-am luptat acolo cu multe riscuri. Se duceau studenţii prin alte facultăţi ca să nu dea examenul, dar l-am păstrat şi prima serie care a venit, cu toate patru manualele de liceu alternative, a săltat 40 de procente peste nivel. S-a văzut imediat. Cu un an înainte, veniseră colegii mei care corectau tezele la  admitere şi spuneau că la jumătate din acestea Arghezi era scris cu doi „i”. M-am îngrozit, dar ulterior nu s-a mai întâmplat. Nivelul a crescut şi în momentul de faţă unele facultăţi încep să fie mai bune decât şcoala generală, decât liceul. Sigur, e un procent de 2-3% excepţional, 10% foarte bun, 60% mijlociu şi ce mai rămâne sunt slabi şi proşti. Nu s-a întâmplat nimic special.

- Nu vi se pare alarmant că în aula universităţii se face ceea ce trebuie să se facă în liceu sau chiar în şcoala generală?

- A căzut liceul foarte mult, a scăzut extraordinar nivelul.

- Practic universitatea înlocuieşte liceul...

- Normal, trebuie să dea cunoştinţe de liceu. Nu ştiu ce se întâmplă în domenii unde lucrurile nu se pot învăţa foarte târziu. Nu ştiu ce se întâmplă cu matematica, cu fizica. În loc de tabla înmulţirii acum foloseşti calculatorul, dar dacă nu înveţi aceste lucruri la 6-7 ani, după aceea e mai greu... În literatură e mai simplu, poţi să dobândeşti aceste lucruri mai târziu.

Ştiţi că în regulamentul cadrelor didactice se prevede că poţi fi dat afară din învăţământ pentru o mulţime de motive, începând cu imoralitatea, dar nu există niciun motiv profesional, adică nu scrie nicăieri că dacă nu îţi faci bine treaba şi capeţi notă insuficientă la inspecţiile şcolare eşti dat afară? Pentru incapacitate sau incompetenţă profesională nu există nicio sancţiune.

- Ce trebuie făcut, în primul rând, în sistemul de învăţământ românesc?

- Ar trebui făcută o Lege a învăţământului cumsecade, nu ca aceasta de acum, la naşterea căreia am luat şi eu parte când eram în Parlament. O lege a învăţământului care să stabilească nişte criterii foarte precise, adică noi trebuie să ne dezosăm de ideea complet greşită că liceul este preuniversitar. Nu, liceul este cultură generală. Trebuie să dispară disciplinele care nu sunt formatoare, care sunt specialităţi, care trebuie pregătite doar aşa, puţintel.

Liceul trebuie să redevină de cultură generală, trebuie introduse materii formatoare, cu caracter educativ. În al doilea rând, trebuie pus accentul nu pe educaţie, ci pe instrucţie. Legea învăţământului începe cu un sos de o pagină întreagă împotriva căruia m-am luptat fără niciun succes cu colegii mei din Senat. Le-am spus că educaţia fără instrucţie înseamnă manipulare de tip comunist. Ce dragoste de patrie să am dacă eu nu-mi cunosc patria? Dacă mie întâi nu-mi spui o chestie de istorie, de arheologie, de ce să-mi iubesc eu patria? Numai că văd nişte copaci şi ziduri de beton? Trebuie să-mi dai reperul. Nu ar trebui să mai spunem Ministerul Educaţiei şi Cercetării, ci Ministerul Instrucţiunii Publice.

- Când întrevedeţi o schimbare?

- Cred că la nivel social va dura. Nu vreau să fac pronosticuri ca Brucan. Eu cred că ceva se va schimba relativ repede şi va determina, într-un fel de avalanşă, restul schimbărilor. Cu cât va apărea mai repede o elită capabilă să ia taurul de coarne şi să înţeleagă de ce este nevoie, cu atât lucrurile se vor schimba mai rapid. Le-am spus la vreo trei miniştri că reforma începe de la venirea profesorului la clasă. Marga zicea că nu. Reforma ar trebui să înceapă cu prezenţa profesorului la clase, pentru că nu se duce la ore. Am pe cineva profesoară şi-mi povesteşte ce se întâmplă la o şcoală foarte bună din Bucureşti. Ce-o fi la „Cucuieţii din Deal” nu ştiu.

- Acesta e trendul în Europa, chiar şi  mai rău!

- Da, şi nici în Franţa nu e mai bine. În Franţa cel mai bine sunt grădiniţele, urmate de şcoala primară care este excelentă şi gimnaziul care e acceptabil. Liceul e prost, iar facultatea e mediocră. În primele 100 de facultăţi din lume sunt două facultăţi franceze. Nu vorbesc de Facultatea de Litere din Bucureşti, care nu ştiu pe unde o fi...

„Educaţia fără instrucţie înseamnă manipulare de tip comunist. Ce dragoste de patrie să am dacă eu nu-mi cunosc patria?”

Briefing

„Învăţământul liceal trebuie reformat”

1. Despre orele de religie. La ora de religie, preotul nu trebuie să facă prozelitism. Să spună ce a însemnat biserica, ce valori a întreţinut, care e istoria bisericii. La urma urmei, să explice de ce s-au separat catolicii de ortodocşi. În liceu se face religie, în clasele mici sunt nişte poveşti. Eu le-aş citi poveştile din Biblie în clasele mici. Am făcut doi ani de religie până la „reforma învăţământului” şi erau nişte poveşti minunate şi foarte folositoare. Eu i-am citit fiicei mele care are şase ani, de mică, „Biblia pentru copii”. Când am dus-o pe la cinci ani la Louvre şi a văzut picturile a început să recunoscă personajele biblice. De aici trebuie să începem.

2. Prima măsură, în calitate de ministru al Educaţiei. Aş schimba Legea învăţământului. Învăţământul liceal trebuie reformat, pentru că acela universitar se poate drege mai uşor. L-aş pune pe nişte baze umaniste, pe baze formatoare cu adevărat, să se facă istorie, să se facă logică, elemente de filosofie. Elemente, nu altceva. Ei fac şapte ore de chimie şi dacă nu ieşi chimist nu-ţi foloseşte la nimic. Să facă biologie, fiindcă acum se poate face serios, pe ecrane de televiziune. Sunt nişte lucruri absolut formidabile care se pot face. Trebuie renunţat şi la sistemul acesta care a transformat 300 din universităţile româneşti în nişte businessuri. Trebuie reintroduse concursurile de admitere, trebuie reintrodusă severitatea. Nu-i primeşti pe toţi doar pentru că dau bani.

3. Despre doctorate. Am redus doctoratele la trei ani dintre care unul te duci, obţii credite, adică participi la nişte chestii la care de fapt nu participi, şi profesorul semnează. Pentru că doctorandul nu poate veni de la Piteşti sau de la Ploieşti, 290 de ore pe an, pe banii lui. Totul a devenit o formă goală, nu se mai face absolut nimic şi când i-am zis asta lui Mircea Miclea a spus că „aşa e în America”. Dar în America se face un calcul simplu: cât costă un învăţământ de lungă durată, costă atât, avem bani? Dacă avem îl facem, dacă nu avem nu-l facem. Când termini facultatea faci masteratul. Păi eu nu vin încă o dată la facultate să mai fac orele pe care le-am făcut. Eu vin să predau şi pentru asta trebuie să-mi dai o leafă de asistent. Avem banii ăştia? Nu. Un învăţământ de lungă durată costă.

4.Despre “Istoria critică a literaturii române”. Lucrarea, lansată recent, e adusă până la anul 2000. Dar nu există scriitorii care au debutat după Revoluţie, decât cu mici excepţii – e vorba de cei întârziaţi. Patapievici, de pildă, sau Ioan Es. Pop. Pe cei care au debutat după şi mai ales în jurul lui 2000 nu i-am prins, pentru că, dacă ai o agrafă şi prinzi foaia, trebuie să fie foaia întreagă. Dar dacă foaia e făcută din tot felul de bucăţele, nu ai cum s-o prinzi cu o agrafă. Mi-am zis că, la o ediţie a doua, peste un an sau doi, lucurile se vor mai aşeza. Deja au început să fie patru-cinci nume în proză, patru-cinci nume în poezie, în eseistică, în teatru… şi atunci se poate face un capitol pentru aceste nume.


Cel mai redutabil adversar al românilor

Românii înşişi sunt cei mai redutabili adversari ai lor. Întotdeauna noi am fost duşmanul nostru, nu de moarte, dar am fost înverşunaţi. Pe urmă am reuşit să scriem istoria cât se poate de avantajos.

„Nomenclaturiştii erau foarte modeşti faţă de bogaţii de astăzi”

- Care credeţi că este sursa agresivităţii în societatea românească?

- Cred că decalajele foarte mari. Îmi aduc aminte că eram foarte puţin agresivi, dar eram mult mai disciplinaţi, aveam frică de Securitate. Pentru că eram toţi relativ la acelaşi nivel. Colegii mei, de pildă, care erau de prin nomenclatură, am avut vreo doi-trei, erau foarte modeşti.

Pe vremea aceea nu ţi se permitea, dacă erai fiul unuia din Comitetul Central, să faci cine ştie ce. Mai făceau prin Şcoala 24, se mai ştiu nişte chestii, dar îmi povesteau unii dintre ei că, în general, nu profitau de poziţia lor. Cum se comporta Zoe Ceauşescu?, îi întrebam pe colegii ei. Îmi spuneau că e drăguţă, simpatică. Acum diferenţele sunt foarte mari. Dacă într-un grup oarecare de copii, unul dintre aceştia are geacă de piele şi vine cu cheile de la maşină în buzunar, iar altul nu poate să facă şi el la fel, îi creşte nivelul de agresivitate şi încearcă să obţină aceste lucruri cu forţa.

La mine la revistă nu vine nimeni din cauza lefurilor. Spun că pentru 1.000 de euro vin. Le explic că nici eu la facultate nu am atât, după 46 de ani de activitate. Le spun că le dau câte 200 de euro şi nu vin.

- Aţi mai candida astăzi la Preşedinţie, aşa cum aţi făcut-o în 1996?

- Nu. Nici atunci nu am făcut-o de plăcere sau de bunăvoie. Calculele unora şi altora din jurul meu spuneau că „trag” partidul. Nu îmi închipuiam că am vreo şansă. Jocurile acolo erau făcute, problema era dacă câştigă Convenţia lui Constantinescu sau PDSR-ul lui Iliescu. Niciodată nu a fost mai clar ca atunci. Eu nu aveam niciun chef, dar astea au fost calculele, că asta ne ajută, că avem ore în plus la televiziune.

- Erau pregătiţi românii să înţeleagă rolul Alianţei Civice în anii `90?

- Nu. Din păcate, a fost un pic prea repede, erau prea mulţi intelectuali. Am avut o problemă în Parlament când i-am repartizat pe comisii şi când era mare bătaie pe comisiile de cultură, pe drepturile omului şi nimeni nu a vrut să se ducă la Apărare. Aşa am ajuns eu la Comisia de Apărare, inclusiv la cea privind controlul SRI. I-am lăsat să se ducă toţi pe unde au putut - Paleologu, Doinaş, Cotiman, care s-a dus la Agricultură - era rectorul Universităţii din Timişoara. Ceilalţi erau pe cultură, pe drepturile omului, şi eu a trebuit să aleg între privatizare şi armată. Ce să fac, habar nu aveam de economie, nu am făcut nici în liceu, nici în facultate.

- Nimeni nu se lupta pe Comisia de privatizare?

- Unii ştiau cum e mersul lucrurilor, începuseră să cumpere. Şi-au însuşit multe pe nimic. Ne-am supărat pe alţii, care au pus mâna pe fondurile pentru ONT, pentru tineret.

- Unii susţin că nu se putea acumula capital în România altfel decât prin furt?

- Nu pricep cum. Nici istoria nu învaţă nimic din lecţiile trecute. Probabil că nu. Dacă am fi învăţat ceva poate că aplicam o metodă de reîmprospătare compatibilă cu secolul XX, nu cu secolul XVII.

- Teoria asta au vehiculat-o în special cei care s-au învârtit în mediile îmbogăţiţilor tranziţiei...

- Adevărat că legile au apărut mai greu, dar stau să mă întreb: câţi dintre cei care au acumulat atunci, în primele ore, mai există acum în clasamentul primilor 100 de oameni bogaţi din România?

- Mulţi nici nu vor să apară în astfel de clasamente.

- Dar apar ei, că-i prind, nu se pot piti chiar aşa. Cei mai puternici şi mai bogaţi oameni de astăzi - cu o excepţie, nu are importanţă care - şi-au făcut mai târziu banii şi în condiţiile unei legislaţii mult mai restrictive, mai corecte.

- Credeţi că românii ar fi fost în stare să înţeleagă rolul unui preşedinte ca Vaclav Havel, în anii `90?

- Dacă nu l-au ales înseamnă că nu erau pregătiţi. Noi nici nu am avut, cu excepţia lui Paul Goma, un om din partea noastră, unul care să fi fost un disident cunoscut. Vaclav Havel a fost „ales” preşedinte înainte de căderea comunismului. L-am avut pe Goma care a fost singurul, dar care nu avea anvergură şi nici nu a venit în ţară. Havel şi-a câştigat statutul în închisoare şi când a publicat „Puterea celor fără putere” şi „Carta 77”.

Noi nu am avut o figură din aceasta. Eu nu dau vina neapărat pe oamenii de după `89 care nu au ştiut să aleagă, ci spun că nici noi nu le-am oferit suficiente argumente ca să aleagă. Aşa se explică şi imensa dezinformare care circula. Îmi aduc aminte când se lansau tot felul de zvonuri de genul „Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat a reprimat Răscoala din 1907”, când ei nici nu existau ca partid, dar toată lumea credea.

- Ar fi fost monarhia o soluţie pentru România în anii `90?

- Da, cu siguranţă. Era, cred, în primul rând simbolic, dacă nu legitim. Eu, la începutul lui `90 am propus să se facă un referendum asupra formei de guvernământ. Eu sunt „avocatul diavolului”. Ştiu că Regele, în `90, nu avea nicio şansă, dar noul regim se legitima. S-ar fi dat un semnal afară extraordinar pe care Iliescu nu l-a putut da. Nu zic că asta ar fi rezolvat problema economică. Legea lustraţiei, de asemenea. Noi aveam capitalul acela formidabil în decembrie `89 pe care l-am risipit într-o veselie.