Secretele Mineriadei/ Ne scriu „golanii“!

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ziarul „Adevărul“ dă cuvântul „golanilor” care în primăvara anului 1990 au luptat cu neocomunismul.

Zilele trăite în Piaţa Universităţii au fost pentru mii de români cele mai frumoase din viaţă sau măcar din vremea tulbure a tranziţiei. Ziarul „Adevărul" a lansat, în a doua jumătate a lunii mai, un apel către cei care au fost martori la fenomenul „Piaţa Universităţii" şi la Mineriada din iunie 1990. De atunci, am primit zeci de mesaje la adresa scrisori@adevarul.ro. Publicăm astăzi fragmente din cele mai interesante istorii personale trăite în „zona liberă de neocomunism".

Citiţi şi:

Secretele Mineriadei / Bogdan Munteanu: „Mă rugam să mor sau să-mi pierd cunoştinţa“

Secretele Mineriadei / Bogdan Munteanu: „Primeam zilnic ameninţări  cu moartea“

Amintiri de groază

„Pe data de 14.06.1990, pe la ora 9.00, am plecat cu un coleg de serviciu, Gigi Berdilă, de la «Prefabricate Militari» la Gara de Nord, pentru rezolvarea unor probleme de serviciu, la CFR Marfă.

Negăsind în birourile de la etajul doi pe cei cu care trebuia să dialogăm, am plecat spre Piaţa Victoriei, pentru că acolo ne purtau şiruri de mineri şi alte persoane răzleţe nedumerite. Am mers speriaţi prin Piaţa Buzeşti, Piaţa Victoriei, Bulevardul Ana Ipătescu, Bulevardul Bălcescu. Nu ştiam încotro s-o mai luăm văzând cum de pe lângă noi grupuri de câte patru-cinci mineri alergau şi luau în primire persoane şi le duceau la maşinile de poliţie, în strigăte, zornăituri de lanţuri, ameninţări cu topoare.

Ne-am oprit în faţa sediului PNL - agitaţie mare, geamuri sparte, lume multă. Un individ, având în mâini «dolari americani», ţipa: «Uite, cu dolarii ăştia vrea Câmpeanu să ne vândă ţara!» M-am apropiat de el şi ­l-am rugat: «Dă-mi, domnule, să văd şi eu un dolar, că n-am văzut în viaţa mea!». Am luat o hârtie şi când am întors-o, pe verso, foaia era goală. Mi-am dat seama că era tras la xerox. M-am uitat speriat în ochii individului care-mi dăduse «dolarul», s-a uitat şi el fix la mine şi, ca să scap, am început să strig: «Moarte lui Câmpeanu!».

Şi am plecat, uitându-mă în urmă să văd dacă nu asmute pe cineva după noi. În Piaţa Universităţii, un grup de mineri, conduşi de un civil, a alergat un băiat de 20 de ani şi l-au băgat într-o maşină".(Aurel Popa, Bucureşti)

Zile de libertate adevărată şi oribila provocare din 13 iunie

„Am trăit în Piaţa Universităţii cele 52 de zile de libertate adevărată şi de evadare din minciună şi propaganda din jur promovată de TVR şi Ion Iliescu. Veneam acasă de la serviciu, mâncam şi împreună cu fiica şi soţul meu mergeam în Piaţă să respirăm, să cântăm, să ne simţim, liberi, încrezători.

Totul era ca un vis frumos: discursurile de la balcon, cântecele, lumânările aprinse, îngenuncherile pentru cei ucişi la Revoluţie. Erau şi golani de soi: părintele Galeriu, părintele Marchiş, Mia Braia, Gheorghe Zamfir, Marian Munteanu, Dr. Barbi şi Paţurcă. Printre ei, timid şi singuratic, Octavian Paler! Noaptea se mătura toată Piaţa, în interior, dimineaţa, înainte de birou, pe rând, veneam cu ceai şi sandvişuri pentru cei care petreceau noaptea acolo.

Am fost fericiţi şi ne-am amăgit până la alegeri, am continuat să ne ducem acolo şi a venit provocarea din 13 iunie! Pe la ora 13.00 am plecat de la serviciu, cu mai mulţi colegi ( auzisem la radio, transmis cu bucurie, că minerii au urcat în balcon, au aruncat icoanele şi au făcut ordine!), am ajuns lateral de Facultatea de Arhitectură, unde ardea un microbuz, a început ploaia şi ne-am urcat pe treptele de la Teatrul Naţional, de unde am văzut că indivizi cu torţe intrau în cele două autobuze din Piaţă şi dădeau foc plafoanelor fără ca cineva din forţele de ordine să-i oprească, Marian Munteanu a ieşit la balcon şi a spus să ne împrăştiem. Curios, rezervoarele autobuzelor nu au exploadat, erau deci goale!

Am plecat acasă, ştiţi ce a urmat, dar trebuie să vă povestesc un episod din 15 iunie când în drum spre Sala Palatului, unde aveam bilete la un film, am trecut pe la Universitate: pe aleea dintre Universitate şi Arhitectură, minerii băteau îngrozitor un tânăr, am chemat nişte soldaţi şi l-au apărat, apoi m-am plimbat prin faţa fântânii nevenindu-mi să-mi cred ochilor. M-am oprit la un moment dat lângă un tânăr care văzându-mă devastată m-a întrebat ce fac, eu i-am spus că, uite, de două zile suntem terorizaţi, el mi-a răspuns că i-a dat un bocanc în gură unuia de i-a ieşit limba de un cot, eu l-am întrebat dacă nu i-a fost frică, iar el mi-a răspuns că nu, fiindcă era cu ortacii! Stupoare! M-am îndepărtat încet, cu spatele, temându-mă că-şi va da seama că vorbeam de pe poziţii contrare! Erau însă aşa pătrunşi de ce făceau că mintea le era întunecată!

Iată ce-mi aduc aminte de câte ori Iliescu se proclamă şi este proclamat salvatorul ţării, cel care nu şi-a vândut ţara, ca s-o fure securiştii noştri patrioţi!"(Viorica Petroniu, Bucureşti)

„Mizeria din Piaţă era întreţinută"

„În presă citeam că în Piaţă era o mizerie de nedescris, deşi eu nu vedeam acest lucru, mai ales că, seară de seară, manifestanţii făceau curăţenie. Într-o seară nu am mai putut lua apă de la un hidrant aflat la colţul Hotelului Intercontinental şi am mers la un grup sanitar din pasajul metroului de la Universitate. Am înţeles atunci că cei care vorbeau despre mizerie se refereau la acest loc, aflat în afara perimetrului ocupat de manifestanţi.

Mizeria întreţinută de Primărie era pusă pe seama «golanilor». La marginea parcului din faţa Teatrului Naţional se vindeau fripturi la grătar, preparate pe loc. Unul dintre «întreprinzători» mi-a dat de înţeles că are liber de la «stăpânire» pentru afacerea desfăşurată în apropierea manifestanţilor".(Dumitru Bădileanu, Bucureşti)

„Părinţii mă credeau fascist"

„Am participat la Revoluţie încă din seara de 21 decembrie şi apoi am fost unul dintre «golanii» din Piaţa Universităţii. Aveam 19 ani şi eram rocker.

Mama şi tata mă considerau un fascist care vrea să destabilizeze «fragila democraţie originală» a domnului Iliescu. Îmi spuneau că au văzut la televizor cum cei care manifestau în Piaţa Victoriei erau plătiţi cu dolari şi cu pachete de Kent de către Raţiu şi Coposu. Eu ­le-am explicat că acel «Căposu», cum îi spuneau ei, vrea să facă un guvern de uniune naţională. Evident că nimeni nu avea urechi să audă...

Într-o zi a apărut «fenomenul Piaţa Universităţii». Acolo am realizat că nu sunt singurul care nu poate fi păcălit. Dar tot acolo am auzit doi bătrâni discutând de pe margine: «Dacă nu ar fi nenorocitul ăsta de tineret, noi am trăi bine». Cuvinte pe care nu le voi uita niciodată. Atunci am înţeles ce înseamnă manipularea neocomunistă, însă exista o rază de speranţă: acei nebuni care stăteau cu tricolorul găurit al Revoluţiei în Piaţă.

Din celebrul balcon al Universităţii se auzeau cuvinte de susţinere din partea multor oameni de cultură celebri în ţară şi în străinătate. Dar demonstraţia paşnică, unde nu existau huiduieli, ci doar aplauze, a fost înăbuşită de nişte persoane barbare, care au făcut dreptate cu coada de topor. Preşedintele statului le-a mulţumit acelor oameni care urinaseră pe cărţile studenţilor stâlciţi în bătaie.  Din păcate, finalul Pieţei a fost brutal, s-a încheiat cu vărsare de sânge, aşa cum se întâmplă în România atunci când trebuie schimbat ceva. (Adrian Ciutan, Bucureşti)

„Piaţa ne-a salvat demnitatea"

„Am fost şi sunt în continuare mândru de condiţia de «golan», «animal» şi alte epitete lansate de Ion Iliescu. Acel miting a salvat ce se mai putea salva din demnitatea noastră ca ţară recent eliberată de sub jugul sovietic şi tot recent căzută din cauza alegerilor din Duminica Orbului sub acelaşi jug. Fără acea mişcare de protest, cred că democraţia din România ar fi avut enorm de suferit. A fost un adevărat reper în lupta pentru democraţie şi libertate, atât de mult dorite după aproape 50 de ani de regim comunist totalitar şi opresiv. Cred şi acum că fără «Piaţa Universităţii» rămâneam o naţiune încă hipnotizată de marile idei ale socialismului cu faţă umană". (Marcel I. Ghiţă, Bucureşti)

Evenimente



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite