Munca la români: „Noi nu suntem lăsaţi să fim harnici”

Românii sunt printre cei mai muncitori angajaţi din Uniunea Europeană. Acest lucru reiese din statisticile cu privire la orele petrecute la serviciu, însă situaţia se schimbă când vine vorba de performanţă sau eficienţă, capitole la care angajaţii români sunt cu mult în urma vecinilor din UE, dacă ne luăm după ultimele studii făcute în această privinţă.

Într-o zi însorită în săptămâna de dinainte de 1 Mai – Ziua Internaţională a Muncii, am luat-o frumuşel pe străzi pentru a vedea cum percep o parte dintre români munca lor. Am plecat din zona Pieţei Alba Iulia din Capitală, în jurul prânzului.

Un bunic de 63 de ani, tată a trei copii, a fost primul om pe care l-am întâlnit. Spune că îl cheamă Mihai Catalan şi că lucrează de mai bine de patru ani ca paznic la sediul unei bănci, iar mai înainte a lucrat timp de 36 de ani la o întreprindere din care nu a mai rămas aproape nimic. „La 17 ani, după ce am terminat şcoala profesională la Petrol – Chimie, din Târgovişte, m-am angajat la Întreprinderea de Aparataj Electric Titu. Pentru că mă descurcam, m-au trimis la Şcoala de Maiştri. La 25 de ani am ieşit maistru şi mi s-au dat în subordine 60 de oameni”, îşi începe domnul Catalan povestea.

 „Mi-a părut rău că s-a închis pentru că am fost acolo de la început. La 17 ani nivelam cu tractorul pământul pe care s-a ridicat întreprinderea. Am pornit de la tractor şi am ajuns maistru principal. De acolo am progresat”, adaugă el mândru de ce a realizat.

„Dacă îţi place munca nu spui că e greu”

Vorbeşte cu năduf despre faptul că, în prezent, foarte mulţi tineri care termină şcoala nu se pot angaja pentru că nu au experienţă.

„Înainte de 1989 se lucra organizat. Se învăţa organizarea muncii. Se învăţa economie. Învăţai meserie de la meşteri bătrâni. Acum ce meserie se învaţă? Habar nu am. Se fac cofetari, zidari etc. Dar după ce termini şcoala nu te angajează nimeni pentru că nu ai experienţă. Cum să faci experienţă dacă tu nu ai. Pai, eu când am terminat şcoala profesională m-au luat meşterii bătrâni să învăţ meserie. Contează şi cartea, dar una e să practici. Stăteai pe lângă ei şi învăţai. După un an de când am terminat şcoala am ajuns şef de echipă”, spune bătrânelul.

Nu i-a plăcut să îşi schimbe locul de muncă aşa cum „au făcut alţii”. „Am stat la ElectroAparataj până în 2000, când am ieşit cu ordonanţă. La paza sunt de patru ani. Mie nu mi-a plăcut să schimb locul de muncă. Dacă lucrezi cu conştiinţă şi lucrezi în dreptate, nu ai voie să pleci de aici”, îmi explică Mihai Catalan filosofia sa de viaţă.

Îl întreb dacă i se pare mai greu acum, iar răspunsul vine promt: „Cum să îmi fie greu? Mie mi-a plăcut întotdeauna munca. Am lucrat şi 14 ore la ElectroAparataj. Acum lucrez 24 cu 48. Dacă îţi place munca nu spui că e greu”.

După ce pleacă de la bancă, se duce la gară, de unde ia trenul spre casă, în comuna Produleşti din judeţul Dâmboviţa. „Mă ocup de grădină, de gospodărie. Noi am fost formaţi în muncă şi nu putem sta”, mai spune el.

Curioasă să aflu cum vede performanţa în muncă, pe care o tot trîmbiţează  guvernanţii în ultimul timp la televizor, îi cer părerea în această privinţă:  „Ce performanţă? Că eu nu văd! Să vedem performanţele. Ei au făcut două staţii de metrou, alea de la 1 Mai, în 20 de ani”, se revoltă fostul maistru.

O singură grijă are bunicul muncitor, ca nu cumva, în fotografia cu el, să apară sigla firmei la care lucrează. Îl asigur că nu îi voi face probleme, iar el îmi zâmbeşte mulţumit.

 „Pe vremea lui Ceauşescu îţi mai luai încă un salariu”

Următoarea oprire programată e Piaţa Unirii. Planul mi-e schimbat de un taximetrist îmbrăcat „la patru ace”. Cămaşa şi pantalonii la dungă, o ţinută pe care rar o vezi la şoferii companiilor de taxi cu tarif normal.

Îl întreb dacă are câteva clipe, pentru a afla mai multe despre el, şi aflu cu suprindere că Ioan Dinu (56 de ani) face taximetrie de 35 de ani. „Când am început munca asta te mândreai cu statutul de taximetrist. Acum este foarte greu, poţi spune că îţi este ruşine. Sunt fel şi fel de elemente printre noi taximetriştii, iar patronii noştri nu se uită bine pe cine angajează”, îmi spune omul cu amărăciune în glas.

Susţine că munca de taximetrist nu e tocmai grea, însă condiţiile sunt dificile. „Este  o diferenţă foarte mare cum lucram înainte şi cum lucrăm acum. Este oraşul, traficul, clienţii, cheltuielile. Toată lumea o văd foarte nemulţumită, crispată. Răutatea la oameni se vede foarte des la volan şi pe stradă. Răutatea asta este însă de neînţeles. Mai este şi timpul lucrat. Pe vremea lui Ceauşescu, eram la Getax şi lucram în schimburi de câte trei ture de 12 ore cu 24. Acum stai 12 – 14 ore în fiecare zi”.

A terminat o şcoală de artă populară, dar s-a apucat de taxi. Regretă timpurile de dinainte de 1989 pentru că atunci „pe lângă un salariu care era destul de bunicel îţi mai luai încă unul”. Este supărat şi pe poliţie care „îi vânează pe taximetrişti ca pe nişte iepuri”. Acceptă însă lucrurile aşa cum sunt: „La vârsta mea nu mă mai pot reprofila”, spune el.

„Munca e cum şi-o face fiecare”

Mi-aş fi continuat drumul, dar îmi atrage atenţia un bărbat de peste 35 de ani care trage cu sete dintr-o ţigară, aruncând priviri a lehamite spre  trecători. Mă priveşte suspicios când îl întreb despre munca lui, dar îmi răspunde totuşi: „Munca e cum şi-o face fiecare”.

Lucrează ca şofer la o companie de curietat. „De 14 ani fac şoferie, dar e moştenire de familie. Tata a fost tot şofer”, îmi spune el mândru, adâugând că este mulţumit de maşina cu care îşi face treaba în prezent pentru că nu mai este precum „Daciile alea vechi şi urâte”.

Aprobă studiile europene care arată că românii nu muncesc suficient. „Dacă nu pleci de acasă să îţi cauţi un loc de muncă, nu îţi dă nimeni. Este plin de leneşi pe aici”, îmi mai spune el, dar preferă să rămână în anonimat. Dacă şi-ar spune numele „nu ar mai avea niciun farmec”.

Ţeava buclucaşă

Mă îndrept hotărâtă spre Piaţa Unirii, gândindu-mă că poate am ales diecţia greşită pentru că nu am reuşit să dau peste nici un „Dorel” pe care îl vezi peste tot. Am totuşi noroc, în apropiere de intersecţia Lucian Blaga văd cinci muncitori îmbrăcaţi în salopete care se chinuiau să taie o ţeavă. Rectific, unul taia şi ceilalţi patru priveau, dintre care doi tolăniţi pe iarbă. Mă apropii şi mai văd un individ îmbrăcat într-o geacă de piele. Pare a fi şeful lor. „Nu aşa mă, că nu faci nici-o brânză. Ia dă încoa’!”, le spune bărbatul. Îi întreb cu merge treaba, iar el îmi răspunde: „Domnişoară, avem treabă. Nu stăm de vorbă!”. Îi las, dar câteva poze pe furiş tot le fac, mi-a placut „peisajul”.

Teama de a pleca din ţară

Trotuarul umbrit care se aşternea paralel cu Bulevardul Decebal, ar fi fost drumul pe care l-aş fi urmat fără ezitare daca nu mi-ar fi ieşit în cale un tip îmbrăcat în alb cu un portret în ulei în mână. Acceptă să discutăm câteva minute. Ne aşezăm pe una din multele băncuţe de lemn din zonă. Îl cheamă Cristian Iosep, are 36 de ani. În tinereţe a lucrat ca barman, dar de 11 ani face Marketing – Publicitate. Se plânge de criza economică care a lovit puternic domeniul. „Dacă în 2007 venea unul să îi facem 1.000 de cărţi de vizită, îl trimeteam la colţ de stradă. Acum încercăm să prindem orice”.

Îl întreb dacă s-a gândit vreodată să plece din ţară pentru a face o altă muncă. „Cum să nu. Dar cu cât înaintezi în vârstă părerile se schimbă. Intervine teama de ce o să găseşti acolo. Mai este şi limba. Aici, găsesc eu pe unul la care să ţip. Acolo nu mă aude nimeni”, spune el. 

Mă chestionează despre cum merge treaba în presă. Îi spun că, din fericire, trustul „Adevărul” a reuşit să facă faţă crizei. „Păi cu atâtea colecţii. M-aţi sărăcit! Ba  (aţi scos n.r) Rahan, ba Jules Verne, ba desene animate sau cărţile alea Disney. Când vine fi-miu, care are nouă ani, să îmi ceară bani pentru ele, îl mai trimit şi la mamă-sa”, adaugă el râzând.

Studenţii, mai puţin dedicaţi dobândirii cunoştinţelor

În drumul meu am dat şi peste doamna prof. univ. Camelia Neagu (59 de ani). Este profesor universitar la Facultatea de Construcţii de 31 de ani. Îmi vorbeşte cu regret despre nivelul actual al studenţilor săi. „În 1989 era mai multă seriozitate, plus că studenţii erau aleşi pe sprânceană. Nivelul era mult mai ridicat. Erau şi mult mai multe ore decât acum, iar preocuparea pentru a învăţa era mult mai mare. Treptat a scăzut, iar totul se trage de la tot ce se întâmplă în lumea noastră. De la şcoala generală, de la liceu, de la democraţia asta prost înţelească care îţi permite să spui orice. Eu nu spun că ei învaţă mai puţin la liceu, însă bagajul de cunoştinţe cu care vin este foarte scăzut”, îmi mărturiseşte ea cu tristeţe vădită în glas.

Recunoaşte că nu lucrează „ca alţii”, câte opt – zece ore pe zi, „concentrarea este însă mare”, atrage ea atenţia. „Psihic sunt mulţumită, mă duc cu plăcere la facultate, dar, dacă stai să te gândeşti la partea materială, aici ne împotmolim cu toţii”, spune cu regret doamna profesoară.

„Când tragi linie, uneori intervine regretul acela că nu ai stat suficient lângă familie”

Îi spun la revedere şi când trec prin faţa Tribunalului Bucureşti, pe scările instituţiei văd doar trei bărbaţi îmbrăcaţi în robă de avocat care fumează şi stau de vorbă. Mă surprinde acest lucru, pentru că acolo e mereu forfotă mare.

Până la Piaţa Unirii nu mai am mult de mers, însă un bărbat de vârstă şi statură medie, cu o borsetă în mână, îmi atrage atenţia. Îi dau bineţe, iar el se bucură când află că sunt jurnalist. Îmi spune că are o fiică studentă la o facultate de profil, aşa că discuţia se înfiripă repede. George Dobre are 47 de ani şi de 20 lucrează ca mecanic de locomotivă la metrou. Înainte a lucrat timp de 10 ani la uzinele „Faur” (fostele „23 August”). „Făceam o combinaţie între strungar şi frezor. Eram prelucrător prin aşchiere. Am lucrat acolo de la 17 până la 28 de ani. A venit însă perioada asta postdecembristă în care nu mai aveam de lucru. Se făceau angajări la metrou şi am zis să încerc. A fost o soluţie care s-a dovedit a fi bună. Ştiţi că acum acolo (la Faur n.r.) sunt numai depozite vechi şi fabrici de biscuiţi”, îşi începe el povestea

Se declară mulţumit de munca pe care o face, însă regretă că nu a avut atât de mult timp şi pentru familie. „Când tragi linie, uneori intervine regretul acela că nu ai stat suficient lângă familie”, spune el.

Consideră că munca mecanicilor de locomotivă a fost uşurată mult după apariţia trenurilor suedeze. „Practic, acum a rămas o muncă de supraveghere. Tu trebuie să fii atent doar la chestiile care îţi apar pe ecranul respectiv. Să confirmi, să infirmi eventualele defecţiuni. E ca şi cum ai fi coborât dintr-o Dacie veche, la care încă ţii, şi te urci într-o maşină ultimul răcnet”, explică el.

„Ăstora tineri le este teamă să nu fie daţi afară”

E mulţumit de salariul pe care îl primeşte? Îmi răpunde că „lucrurile nu sunt chiar cum ar trebui să fie”, însă admite că este „mulţumitor” pentru că pleacă de acasă şi apoi are de unde veni. „Faţă de anii anteriori, este o evoluţie în bine, din punctul meu de vedere. Sunteţi jurnalist şi ştiţi că România merge cam greu decât alte ţări din Blocul European, dar una peste alta este bine. De sănătate să ne rugăm”, spune el afişând un zâmbet senin.

De 1 Mai va sărbători prin muncă. „Faţă de înainte de 1989, ceea ce lucrăm acum în sâmbete, duminici sau de sărbători legale se plăteşte dublu”, precizează el.

Îmi vorbeşte şi despre „munca la stat”, unde „încă funcţionează angrenajul ăla din PCR - pile, cunoştinţe şi relaţii”. „Ăştia bătrâni stau liniştiţi, dar mă uit la tinerii care vin şi le este teamă pentru că, dacă mâine se restructurează, ei sunt primii care pleacă”, subliniază mecanicul de locomotivă.

Este supărat că progresul de la metrou nu se vede şi în industrie. „Eu am lucrat în industrie şi ştiu. Trenurile alea vechi erau româneşti. Acum, vagoanele  vin de afară şi se asamblează aici, iar ăsta nu e  rodul evoluţiei noastre. Nici măcar despre Logan nu putem spune că este românesc”, îmi mărturiseşte el.

Îi pun o ultimă întrebare legată de modul în care muncesc românii, iar el îmi dă exemplul „ stranierilor” din satul Certeze din Maramureş. „Sunt apreciaţi acolo pentru ceea ce fac, iar ei se bat cu pumnul în piept că sunt români. Din păcate, noi nu suntem lăsaţi să fim harnici. La Jucu a venit Nokia. De ce? Pentru că suntem leneşi. Nu, domnişoară, nu suntem!”, îmi spune el apăsat.

Am ajuns în sfârşit la Piaţa Unirii şi, gândindu-mă încă la discuţia purtată cu mecanicul de locomotivă, am luat metroul spre redacţie. Mi-a venit ideea că părerea unui expert în muncă ar fi potrivită pentru a încheia materialul.
 
Părerea specialistului despre munca la români

„Criza a schimbat radical piaţa muncii. Dacă o ţineam în trendul din 2008, salariile continuau să crească nemeritat. Se plătea efortul şi nu rezultatele, iar mare parte a salariaţilor erau resurse critice pentru companie. Acum, ei au devenit mai responsabili, mai implicaţi. Mulţi au devenit interesaţi de acumularea de competenţe noi pe banii personali. Vin singuri la cursuri. Înainte de 1989 oamenii erau împinşi de la spate de către sistem. Erau foarte puţini implicaţi voluntar. Acum, dacă nu se implică voluntar, sunt daţi afară. Din păcate, discuţiile astea ale guvernanţilor despre performanţă a angajaţilor sunt praf în ochi. Ei au schimbat doar limbajul, habar nu au ce înseamnă indicatori de performanţă şi creştere sustenabilă. Vreau să mai adaug un lucru: în continuare românii muncesc foarte mult, dar prost, din lipsă de competenţe expertizate. Încă se mai lucrează după ureche”.

Petre Nicolae, director general CBS România