Moromete trăieşte. E acasă, la Siliştea

Hâtri, locuitorii din Siliştea-Gumeşti pot fi şi azi un Moromete, un Bălosu, un Ţugurlan, un Birică, etc. Nora lui Ilie Moromete, ţaţa Dragomir Ecaterina, nevasta lui Niculaie Moromete din roman, trăieşte în fosta casă a Moromeţilor. La 82 de ani este lucidă şi plină de viaţă.

„Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist. Am plecat din sat târziu...cu această întrebare ce înseamnă să fii om! Trebuia să răspund al ea prin ceea ce ştiam din lumea ţărănească în mijlocul căreia îmi trăisem copilăria şi adolescenţa”.

Citiţi şi:

Ai lu’ Moromete l-au „votat“ pe Obama
Ipoteştiul, încremenit în versul lui Eminescu

Aşa începe aventura numită viaţă a lui Marin Preda. Cu adânci rădăcini în pământul sărăcăcios al Siliştei, fript până la uscăciune de soarele verii ce pârjoleşte de-o veşnicie Câmpia Dunării, autorul Moromeţilor dă literaturii române poate cel mai mare roman ţărănesc scris vreodată la noi.

Siliştea-Gumeşti de azi

Când vii dinspre Balaci(judeţul Teleorman) spre Siliştea-Gumeşti şoseaua e ca-n palmă. De jur împrejur, cât vezi cu ochii, câmpul pare înghiţit hulpav de cele patru zări. Deşi ştii că te apropii de Siliştea satul parcă nu e nicăieri, parcă nici nu există. Lângă plăcuţa indicatoare nişte sonde scormonesc cu sârg măruntaiele pământului.

O cireadă de vaci cu ugerele lăsate traversează tacticos strada anunţând prezenţa umană. Brunsc şoseaua se înclină lăsând să se vadă casele înecate în verdeaţă, risipite printre pomii înalţi. O gârlă cu apă clocită, rai terestru al gâştelor şi raţelor ce se bălăcesc zgomotos aici, mărgineşte satul pierzându-se repede undeva în câmpia pârjolită. Ca într-o căldare, drumul coboară scurt, frângându-se în două chiar în centrul satului.

De aici începe să se împletească şi să se despletească păienjenişul uliţelor. Casele, tipic ţărăneşti, sunt făcute toate cam la fel: două-trei camere şi un antreu. Unele au o vechime şi de 100 de ani fiind doar renovare pe ici-pe colo. E începutul verii şi majoritatea oamenilor sunt plecaţi la câmp. Arar, din câte o curte, răzbat glasuri ascuţite de femei ce cheamă orătăniile le masă. În rest, vorba lui Preda, timpul e foarte răbdător cu oamenii de aici.

Nea Săndel zis „al lui Znău”

Ecaterina Dragomir (82 de ani), nora lui Ilie Moromete

În miezul zilei, la bustul gol şi cu o şapcă roşie pe cap, nea Săndel(Tudor G. Alexandru, 62 de ani) venea cu căruţa şi soţia de la câmp. „Domnule, de la ora 6 sunt în teren. Am fost să leg via.” Prin dreptul bisericii, unde stă nea Săndel, tocmai trece unul care aruncă peste umăr în loc de bună-ziua:” Luaţi-l încet, zice, că-i furară unii cămaşa la câmp!” „Bine că eşti tu deştept, pricopsitule!”, i-o întoarce nea Săndel şi intră în curte să deshame calul. Lângă casa nouă în construcţie, casa bătrânească are prispă îngustă ce ţine umbră şi fereşte de ploi. Scoate o masă mică şi câteva scăunele.

„Domnule, tinerii nu se mai localizează, am rămas ăştia bărtânii să efectuăm muncile.” Al lui Znău foloseşte un limbaj mai pretenţios, mai savant, aşa. Se mai scrisese despre el şi i se spusese atunci „Eruditul”. „Mi-a şi zis muierea, bă, poate te poreclesc ăştia din sat Eruditu’, că să vezi ce mă râz!” Citise cam în diagonală cărţile lui Preda. „De la publicarea cărţilor sale către masele de oameni ai muncii s-a schimbat într-un fel faţa comunei. În sensul că ne-au mai băgat şi pe noi ăştia de la judeţ în seamă.

Casa pe care scrie că s-a născut Preda nu e casa lui, ci a lui frate-său, Călăraşu Gheorghe, care a murit. Aia în care s-a născut el era în spatele casei lui frate-său, dar s-a dărâmat. De la Ilie Moromete nu mai trăieşte decât o fată, Maria, care e pe la Balaci, restul sunt nepoţi. Bălosu n-a stat lângă Moromete, ci mai încolo, iar de la el mai trăieşte un nepot. Domnule, sincer să fiu, n-am citit cărţile lui Preda de la cap la cap. Însă le-am trecut în revistă, deci le am în colecţia personală.”

Muzeul şi casa Marin Preda

Văcarul satului, echipat cu tricou şi şapcă de la partide politice

Drumul de la nea Săndel până la aşa-zisa casă a lui Preda trece prin mijlocul satului. Lângă o gârlă, unde fac gâştele politică în fiecare zi, este şcoala unde a învăţat scriitorul. Azi se numeşte pompos „Centrul memorial Marin Preda”. În curte, pe un soclu de marmură neagră, picoteşte sub soarele verii bustul din bronz al prozatorului. În incintă, o clasă de arte şi meserii face concurenţă muzeului improvizat.

Cinci bănci roase de carii, cărţi în vitrine şi tablouri pe pereţi, constituie toată zestrea muzeului. Ceva mai departe de centru, pe dreapta, pe peretele dinspre stradă al unei case mici, părăsită, se află o plăcuţă ce anunţă că aici s-a născut scriitorul Marin Preda. Numai că, tot satul ştie că nu aici s-a născut Preda, ci e casa fratelui său. Însă moştenitorii lui Călăraşu s-au şi aruncat la preţ cerând 500.000 de euro pe ea.

În curtea îngustă, năpădită de buruieni, ceapa făcuse duduloaie iar mărarul crescuse până la brâu. Nici o vietate nu tulbura perimetrul împrejmuit cu un gard din plăci de ciment. Două-trei case mai încolo, la buza unei răspântii de drumuri, peste fosta fierărie a lui Iocan, răsărise un butic făcut de un nepot al acestuia. Înăuntru nu se mai făcea politică, se juca şah. „Bă, vezi ce faci cu calu’ ăla , că acu ţi-l potcovesc!”, zice unul uitându-se concentrat la tabla cu figurine. Pesemne că locul în sine îi determina să folosească expresii ca pe vremea fostei fierării.

Eu am trăit pe vremea când era Preda mic şi când mai trăia şi tatăl său. Întâmplările din carte s-au petrecut în curte la tatăl lui Preda, la Călăraşu, că aşa îl chema. De fapt, Călăraşu e Moromete, dar scriitorul nu putea să-l bage pe tac-su în roman.

Dumitru Nicolae, fierar

Nevasta lui Niculaie(Anghel) Moromete

Din acea intersecţie, în stânga, se întinde linia Moromeţilor. În capătul uliţei o fântână cu cumpănă din timpul fierăriei lui Iocan potoleşte setea oamenilor şi animalelor. Pe la mijlocul liniei, pe mâna stângă, este casa lui Ilie Moromete. Întoarsă cu spatele, este despărţită de stradă de un gard putrezit de uluci. În ea locuieşte nora lui Moromete, ţaţa Dragomir Ecaterina, nevasta lui Niculaie Moromete din roman.

Un moromete la poartă, ironizându-i pe cei care trec pe uliţă  Foto: Lucian Munteanu

De partea cealaltă a casei un şopron de pe vremea socrului stă să cadă. O boltă de viţă-de-vie umbreşte prispa în care ţaţa Ecaterina şi-a scos un pat de vară pe care să-şi mai odihnească oasele şi de unde să poată supraveghea atent puii de găină să nu-i fure ulii. Poartă o pereche de papuci din plastic, ciorapi până la genunchi, o fustă neagră cu buline albe, o flanelă tărcată ca o blană de tigru şi o basma înflorată pe cap. Nici un dinte în gură.

Printre buzele supte de bătrâneţe, la cei 82 de ani, cuvintele curg însă vesele, şuvoi: „Casa este a lui Ilie Moromete, am mai prefăcut-o eu, dar tot pe vechile tălpi stă. Să ştiţi că socră-miu nu şi-a bătut niciodată copiii, mămica(soacra) era mai rea. Ilie era înalt, mai gras la faţă şi liniştit. Eu sunt nora lui Moromete, adică nevasta lui Anghel, Niculaie cum e numit în roman. Sunt şase ani de când a murit. Viaţa lui a fost munca, aici, în localitate. N-a plecat de acasă. Muncea la grădină şi mai mergea cu căruţa cu grâu şi porumb la munte şi aducea cherestea.

Tată-su a avut şapte copii din două căsătorii. Nu este adevărat că i-au fugit copii cu caii sau au plecat cu oile la Bucureşti. Anghel n-a plecat niciodată de acasă. Bălosu nu stă lângă noi, ci două străzi mai sus. Vizavi de noi stă ai lu’ Birică. Anghel a moştenit de la socră-miu numai un pogon de pământ, că au fost fraţi mulţi. De când stau eu în casa asta, adică de când m-am măritat, Marin Preda n-a intrat niciodată în curte la noi.”

Al lui Bucureşteanu’

În faţa unei cârciumi, nea Ilie Boţoghină(o rudă de-a sa apare în roman) zis Bucureşteanu’ stă la un pahar de vorbă. Aşa cum fusese Parizianu’ la Paris, şi-aşa îi rămăsese numele, la fel trăise nea Boţoghină la Bucureşti, procopsindu-se apoi cu porecla. Se grăbea, că era serbare la şcoală şi voia să-şi vadă nepoţii cu coroniţă. „Era un om de milioane, domnule, Marin Preda. Păcat că s-a stins, că era comuna mult mai avansată acuma. Mai punea şi el o vorbă bună la judeţ. Cu electrificarea totală el ne-a ajutat.

Părerea mea e că toate personajele din carte sunt adevărate iar păţaniile sunt reale. Că, uite, bunăoară eu! Am fost la Bucureşti la neurologie pentru tensiune, pentru inimă, şi mi-a dat doctorul nişte medicamente, două pastile diferite.

Şi zic: dom’ doctor, pe astea le iau, aşa, o săptămână, două, sau cât? Nu, zice el, le iei cât vrei...Olei, cum vine asta, cât vreau? Păi, zice, uite, le iei toată viaţa cât trăieşti şi vreo doi-trei ani după moarte...Auzi la el! Uite, bă, al dracu’ doctor! Aşa şi cu personajele şi întâmplările lui Preda...Sunt reale, domnule!” Pleacă grăbit să mai surprindă măcar finalul serbării.

Moromete nu e Moromete, Iocan nu e Iocan

Casa din timpul copilăriei lui Preda a fost scoasă la vânzare 

La capătul celălalt al liniei Moromeţilor locuieşte nea Dumitru Nicolae, fierarul satului. Are 83 de ani şi încă se simte tânăr. Stătea rezemat, cu spatele lipit de peretele casei şi cu picioarele întinse pe lemnul prispei. În curte un dud uriaş domina totul în jur, cum poate numai salcâmul vecinului Moromete o făcea pe vremuri.

„Este o treabă mai delicată cu Iocan din roman. De fapt, acolo era atelierul de fierărie al cumnatului lui Iocan, unde acesta era un simplu ucenic, nu proprietarul. Ca orice scriitor, Preda mai şi improvizează. E şi mult fistis, fricţiune, dracu’ ştie cum îi mai zice, în roman!(De fapt voia să spună ficţiune). Eu am trăit pe vremea când era Preda mic şi când mai trăia şi tatăl său. Păi nici Moromete nu e Moromete din roman. Întâmplările din carte s-au petrecut în curte la tata lui Preda, la Călăraşu, că aşa îl chema. De fapt Călăraşu e Moromete, dar scriitorul nu putea să-l bage pe tac-su în roman. Călăraşu a fost căsătorit de două ori, a avut câţiva copii cu prima nevastă şi câţiva cu a doua. D-aia pe unii i-a chemat Călăraşu şi pe alţii Preda. Lui Moromete cel adevărat, care stă la câteva case de mine, nu i s-a întâmplat niciodată ce scrie în carte”.

Căldura înăbuşea vorbele lui nea Nicu. Pe la ora două a după-amiezii doar găinile se auzeau cotcodăcind şi câinii lătrând pe bătătură. Sub lipărul zilei, veniţi de la câmp, oamenii se ascunseseră de zăduf în case. Numai bustul lui Preda din curtea şcolii stătea sub arşiţă dând nesfârşită îngăduinţă timpului, la fel ca bustul de lut ars al lui Moromete aşezat, pe vremuri, pe policioara fierăriei lui Iocan.

Un teleoltean la Paris

Scriitorul, alături de soţia Elena şi cei doi fii, Nicolae şi Alexandru

Celor din Teleorman li se mai spune şi „teleolteni”. Este memorabilă prezenţa teleolteanului Marin Preda pe străzile Parisului, descrisă de Eugen Simion în volumul „Timpul trăirii, timpul mărturisirii”. Într-o bună clipă Preda ajunge la Paris. Se cazează la un hotel şi urmează câteva zile de acomodare cu marele oraş. Eugen Simion fiind, la rându-i, la Paris îl invită la un traseu neturistic, pentru specialişti. Trec pe lângă mari opere de ahitectură şi Simion în cepe să explice: „Uite , domnule Preda, Notre Dame.

Cunoaşteţi, desigur, catedrala, priviţi cum este ea învăluită, acum, de această ceaţă subţire de toamnă”. La care Preda: „Mai dă-i în mă-sa cu catedrala lor cu tot...”. Ajung la Sfânta Capelă: „Domnule Preda, iată Sfânta Capelă, capodoperă a artei gotice...”. Preda iar: „Da, da, Sfânta Capelă, capodoperă gotică...”. Trec pe lângă alte monumente şi Preda la fel de imperturbabil: „Partheonul, în stil neogrecesc...I-auzi!” Aşa s-a petrecut o după-amiază culturală în Cartierul Latin. În altă zi, Preda vede o pălărie care-i place într-o vitrină. Intră, vânzătoarea nu  strică vitrina ca să scoată fix acea pălărie, explică elegant că are altele exact la fel şi aduce 12 pălării. Scriitorul le probează tacticos vreme îndelungată. Nu-i convine nici una.

Vânzătoarea mai aduce o duzină. Le probează şi pe acestea şi după o oră iese furios din magazin. „Dă-i în mă-sa cu pălăriile lor cu tot, s-au prostit nu mai fac pălării bune”. După două zile, Simion îl vede cu pălăria pe cap. Se întorsese a doua zi la magazin şi obţinuse exemplarul din vitrină. Comerţul parizian se reabilitase în ochii lui. „Fac lucruri bune, dom’ne.”, zice el inocent.

Marin Preda

S-a născut la 5 august în Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman.
A murit la Mogoşoaia la data de 16 mai 1980.
A fost nuvelist, romancier, scriitor şi director de editură.
Debutul şi l-a făcut în 1942 cu schiţa „Pârlitu”, în ziarul „Timpul“.
În 1980 se editează „Cel mai iubit dintre pământeni”, capodoperă a scriitorului.
La 16 mai 1980, moare în condiţii stranii, sufocat cu o pernă, la vila de creaţie a scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia. În lumea scriitorilor se crede că Marin Preda ar fi fost asasinat de Securitate din cazua ultimului său roman, „Cel mai iubit dintre pământeni”.

File de manuscris din romanul „Moromeţii“, expuse, la Centrul memorial „Marian Preda“, printre alte obiecte personale de-ale scriitorului