Mircea Chelaru despre mineriade: „19 februarie a fost repetiţia pentru 14 iunie“

Generalul în rezervă Mircea Chelaru vorbeşte despre culisele evenimentelor tragice de la începutul anului 1990 şi despre principalii actori ai primelor mineriade.

Principala provocare pentru Frontul Salvării Naţionale a fost atacul direct al agenţilor pro-sovietici care voiau să implementeze Perestroika lui Gorbaciov. Mai mult sau mai puţin direct, Ion Iliescu a încercat să se îndepărteze de rivalii politici, gen Nicolae Militaru, şi să impună o linie proprie în politica post-revoluţionară.

Mai citeşte şi:

Misterele Revoluţiei: Cine sunt complotiştii din WC-ul lui Vasile Milea

Vasile Milea, la sensul giratoriu al istoriei

Lenin şi Milea, „părinţii spirituali" ai Piteştiului

Conjunctura de după 1989, nemulţumirea Armatei faţă de noua sa conducere, i-a consolidat puterea lui Ion Iliescu. Unul dintre oamenii care au acţionat direct în perioadele tensionate a fost generalul Mircea Chelaru, maior de informaţii la acea dată. Mărturiile generalului demonstrează că minerii au fost acceptaţi de noua putere ca o grupare de încredere. Mircea Chelaru a fost omul care a răspuns direct de ordinea şi securitatea din Palatul Victoria imediat după devastările de la 18 februarie.

„Adevărul": Prima jumătate a anului a fost plină de evenimente care au avut ca ţintă noua putere.

Mircea Chelaru: Evenimentele, toate, începând cu 20 aprilie, constituirea Pieţei Universităţii...

Dar până atunci avem o mineriadă, la 18-19 februarie 1990.

Mineriada de care vorbiţi a fost în noaptea de 18 spre 19 februarie.

Evenimentele vin la două zile după schimbarea lui Militaru de la conducerea Armatei. Are vreo legătură?

Perioada aia de două zile în care a dispărut Militaru consider eu că a fost perioada în care, pierzându-se controlul care era ţinut chiar prin Militaru, s-a încercat o lovitură în forţă asupra Palatului Victoria.

Cine a încercat?

Stănculescu, implicat şi-n mineriade

Inclusiv astăzi nu pot da un verdict. Şi dacă eu nu pot da acest verdict, însemnă că nu-l va da nimeni. Evenimentele zilei de 18 februarie, cu arderea, cu incendierea, cu lovirea paraşutiştilor, jandarmilor...

Atunci l-au luat şi pe Gelu Voican Voiculescu de barbă...

Exact. Atunci a fost. Eu am intrat în Palatul Victoria chiar în momentul în care se pregăteau să-i linşeze.

Cine erau ăia? Erau români?

Vorbeau toţi româneşte. Maturi, nu aveau culoarea feţei mele şi nici ochi albaştri ca ai mei. Şi nici conformaţia capului ca a noastră. Luaţi totul sub forma unei metafore. Erau oameni de mai multe tipologii, toţi cu o singură marotă. Se adresau lui Gelu Voican: „Criminalule, ce cauţi cu pistolul-mitralieră?"

Pe fondul ăsta au venit minerii?

Nu. Când au venit minerii se rezolvase problema. La ora 19.15, pe fondul acestui atac de la Palatul Victoria, la Divizia 57 tancuri venise generalul Paul Cheler, care avea calitatea de consilier al ministrului Apărării. La 18 februarie nu mai exista Militaru. Cheler a fost trimis de Vasile Ionel, şeful Marelui Stat Major. Eu eram şeful Informaţiilor. M-a chemat Cheler şi mi-a spus: „Ăştia au înnebunit. Mi-au dat ordin să intervenim cu tancurile la Palatul Victoria. Ia-ţi un grup şi mergi şi spune-mi şi mie ce-i acolo!"

Ce aţi făcut?

Stai aşa! Ce se întâmplă de acum este subiectul unei cărţi. Noi vedeam la televizor ce se întâmplă, că se filma. Şi în urma ordinului primit de la generalul Cheler, pe la ora 19.00, am luat maşina şi pe la 19.30 am fost acolo, la Guvern. Ajuns acolo, îl sun pe generalul Cheler şi îi spun: „În faţa Palatului Victoria e nenorocire. Sunt mii de oameni, Armată cât încape, sunt peste 1.500 de oameni de diferite categorii. Văd recruţi, paraşutişti, jandarmi". Şi atunci am aplicat procedurile standard ale acţiunii de cercetaş. Observare, raportare, supraveghere şi, numai în caz de ceva, acţiune.

M-am infiltrat, am urcat la etajul 1 şi tot balconul părea să fie plin, cum se vedea la televizor. Înăuntru mişunau 40-50 de oameni. Pe scări, pe holuri erau paraşutişti conduşi de un colonel, Manea, care îmcepuseră să blocheze intrările. Practic, începuseră să rezolve problemele. Înăuntru era jaf. Luaseră tablourile, luau cărţi, exact ca la 22 decembrie, se repeta aici. Cea mai mare şansă era că accesul de la etajul 1 în sus nu se putea face pe scări, ci numai cu lifturile. N-au putut să intre decât la parter şi etajul 1, lifturile fiind blocate. La etajul 2 era sediul domnului Petre Roman, în biroul din dreapta, iar în biroul din stânga era biroul domnului Ion Iliescu, atunci când venea la Palatul Victoria.

Ei nu erau?

Gelu Voican Voiculescu (stânga) şi Mircea Chelaru, oameni cheie în mineriada din 18-19 februarie 1990

Nu. Era numai Gelu Voican Voiculescu şi mai era un domn - Drăgănescu. M-am dus apoi în spate, unde era Ministerul de Externe, şi am văzut o grupare de oameni cu două capete mai înalţi ca mine. 40 de oameni de la forţele speciale care şi ei fuseseră trimişi, dar pe altă cale, să intervină la Palatul Victoria. Pentru că n-au mai primit ordinul de intrare, au stat în curtea Ministerului de Externe. I-am întrebat dacă sunt gata să acţioneze cu mine şi au spus: „Nu, până nu primim ordine". M-am întors prin mulţimea aia nebună, era cam 20.00-20.10. Au intrat pe intrarea principală, gardaţi de însoţitori, Victor Atanasie Stănculescu, ministrul Apărării, şi Mihai Chiţac, ministrul de Interne.

Eu tocmai verificasem toate nivelele. I-am raportat lui Stănculescu: „Domnul ministru, sunt trimis aici de domnul general Cheler. Ce facem? Mă abilitaţi şi daţi ordine să eliberez Palatul Victoria?" Atât Chiţac, cât şi Stănculescu mi-au spus: „Da!" Operaţiunea a durat aproximativ 40 de minute. La ora 22.00, Palatul era eliberat. Nu mai era nici ţipenie de om. Am mers pe principiul curăţirii clădirilor de sus în jus, ajutându-mă de cei 40 de oameni care mi-au fost puşi imediat în subordine. În momentul în care noi am închis toate zonele am prins înăuntru vreo 150 de indivizi care intraseră, mulţi erau nevinovaţi, alţii fuseseră trimişi special. Atunci, noaptea, au venit două echipe de procurori care i-au anchetat până la 4.30, dimineaţa. Eram deci, deja, în 19 februarie 1990.

Garantaţi că toţi erau români?

Pentru mine nu contează dacă erau români sau străini, pentru mine erau nişte invadatori de sediu public. Pentru mine misiunea a fost simplu de executat, iar apoi, de la 18 până la 22 februarie, am făcut un lanţ de transportoare blindate, peste care au trecut minerii. Am făcut acel zid, cu paravanare, ca să nu se mai repete. Nu ştiam ce-o să se mai întâmple. Şi aşa m-am trezit de dimineaţă la ora 5.00 cu o mare de mineri...

„Am văzut, deodată, mii de licurici"

Aţi rămas în Palatul Victoria?

Am rămas acolo, numit comandantul militar al Palatului Victoria. Era funcţie operativă. Aşa, şi m-am trezit cu minerii. Toţi veneau cu lămpişoarele aprinse în frunte şi am văzut, deodată, mii de licurici. Nu ştiam ce se-ntâmplă. Am alarmat, am dat ordin şi am pornit toate transportoarele. Nu ştiam ce e.

Credeaţi că sunteţi atacaţi?

Zicem mersi. Noroc că am fost un om prevăzător şi am zis: „Toată muniţia se scoate, nimeni nu iese cu nimic!".

Ce căutau minerii?

Nu ştiu nici în ziua de azi.

Cine i-a chemat?

Nu ştiu cine i-a chemat. Cert este c-au venit minerii, i-am oprit. M-am suit pe transportoare cu portavoce şi am cerut să se prezinte la mine toţi liderii de mină. Au apărut vreo 20. I-am întrebat cine sunt, cu cine vor să vorbească. Ei spuneau că au văzut la televizor cum e Guvernul atacat. Atunci l-am cunoscut pe Cozma...

Şi i-am întrebat: „Fraţilor, ce vreţi?" „Vrem să apărăm Guvernul României!" Şi-am spus: „Suntem noi aici, am rezolvat!" Ăştia: „Nu, că noi am văzut la televizor şi-am plecat..." În final am rezolvat şi-au plecat toţi la minele lor. Erau inclusiv şefi de şut. I-am aşezat jos pe toţi şi le-am spus: „Aşteptaţi răspunsul autorităţilor!"

Ei cu ce au venit?

Ion Iliescu, definitiv legat de mineri 

Cu trenurile. Veneau dinspre gară. Nici acum nu uit. E un şoc pe care nu-l pot descrie. Hai să fim serioşi. 19 februarie a fost repetiţia pentru 14 iunie. În momentul în care au venit şi i-am pus jos am crezut că stăpânesc situaţia. În acel moment îşi are originea sintagma pe care am lansat-o în teoria comunicării în situaţii de criză: „O portavoce este mai valoroasă decât două batalioane de puşcaşi" Dacă eu nu aveam acea portavoce, nu puteam să-i controlez.

Ei câţi erau?

Erau vreo 5.000 de oameni. Primii erau în faţa Palatului Victoria. Toată Piaţa Victoriei era ocupată. Am vorbit cu fiecare grup. A venit, la discuţii cu minerii, toată conducerea CPUN. Şi am trecut toată delegaţia minerilor, peste 200 de oameni, peste TAB-uri. Apoi i-am mai verificat şi în holul Palatului Victoria. Apoi au urcat la renumitele convorbiri din 19 februarie 1990, când liderii minerilor au spus arătând spre domnul Stănculescu şi domnul Chiţac: „Dacă nu sunteţi în stare să apăraţi Guvernul aici, îl mutăm în Valea Jiului".

Cine i-a învăţat pe mineri să spună lucrul ăsta?

Ştiu, dar nu v-o spun.

Interesant este că s-au adresat reprezentanţilor a două ministere de forţă. I-a dus aşa capul pe mineri?

Cert este că după dispariţia lui Militaru, Stănculescu devenea din nou principalul adversar al lui Iliescu. Tot ce devenea concurent al lui trebuia să fie... Uitaţi-vă cine a devenit adversarul lui Iliescu ulterior: Roman... Şi el a fost ras cu următoarea mineriadă. Până la urmă, adevărul va ieşi la iveală, dar România putea să fie cu 20 de ani în faţă, dacă ei nu acţionau în asemenea mod. Iliescu spune că nu putea face altceva... Şi-l cred. La nivelul gândirii sale nu putea. Ulterior şi-a revenit. Dar prea târziu. El era produsul doctrinei de partid, era produsul unei lumi care nu ne mai aparţinea. Ne-a condus produsul unei lumi care nu mai aparţinea României.

Aşa cum era şi Militaru.

Păi, Militaru şi-a început cariera de nou ministru selectând iniţial 12, şi apoi 18, ofiţeri pe care i-a trimis la studii la Academia Militară de la Moscova! Vă daţi seama care era strategia lui? Neşansa lui că a selectat dintre cei care erau loiali ţării şi au fost cu bun-simţ şi n-au pactizat cu inamicul.

Probabil erau dintre cei tineri...

Păi, tineri erau. Generaţia la 40 de ani. Crescuţi într-o nouă viziune. Militaru n-a înţeles. El era defazat, era într-o lume a imaginarului. El credea că-i pe vremea lui 1955-1956, când striga sus şi tare „Moarte Revoluţiei din Budapesta!"

Revenim la mineriadă. Când am scăpat de minerii care au venit la 19 februarie 1990?

Cred că la ora 13.00, la 19 februarie nu mai era picior de miner. Trenuri, garnituri întregi plecau.