Medaliile, o pastilă pentru frustrările românilor

Nu, românii nu sunt o naţiune de sportivi. Avem doar câţiva supercampioni. Punct. Atât şi nimic mai mult.

„România este cea mai frumoasă şi cea mai bogată ţară din lume!”, ni se spunea în manualele şcolare din „epoca de aur”. Între timp, „şoimii patriei” şi pionerii acelor vremuri au crescut mari şi, probabil, cei mai mulţi dintre ei şi-au dat seama că totul a fost ţeapă în cel mai pur stil mioritic. În mileniul III, a te lăuda că eşti român în afara graniţelor ţării poate fi un act de curaj, în contextul în care până şi foştii mari campioni (vezi cazul vicecampionului olimpic la box, prins la furat la Vatican) ne fac „celebri” în ziarele de scandal, fără să ne dorim acest lucru.

Medaliile cucerite de sportivii noştri la competiţiile internaţionale se transformă în astfel de momente într-un adevărat burete virtual, care şterge „petele negre“ de pe imaginea României. Deşi ne văităm că suntem în colaps, ne dăm noi de trei ori peste cap şi tot reuşim să strângem o „căruţă de medalii” în fiecare an. Din păcate, aceste succese sunt prost interpretate de opinia publică şi nu fac decât să ne afunde treptat într-un abis din care riscăm să nu mai ieşim prea curând. Devenim brusc patrioţi când îl vedem pe Marian Drăgulescu pe podiumul de premiere la Mondiale. Ne umflăm repede în pene ce naţiune de sportivi suntem! Oare câţi dintre noi fac însă sport măcar o dată pe săptămână?! Cei interesaţi pot căuta statistici pe bine cunoscutul „goagăl” şi se vor lămuri cu siguranţă că rata obezităţii la români este una alarmantă.

Nu, românii nu sunt o naţiune de sportivi. Avem doar câţiva supercampioni. Punct. Atât şi nimic mai mult. „Sportul de masă” ne este o chestiune absolut străină. Timp de câteva decenii „ne-am furat singuri căciula“. Conducerea de partid îşi dorea un cincinal plin de realizări pe toate planurile, iar sportul nu putea face notă distinctă. Crescuţi în această mentalitate, sportivii noştri au adunat mii de medalii, iar toată lumea a fost mulţumită. Poporul era mândru, iar „aleşii neamului” le puteau „scoate ochii” occidentalilor cu aceste realizări socialiste. Medaliile au fost astfel multă vreme o pastilă pentru frustrările noastre, pentru problemele sociale şi economice din România.

În ţările cu un nivel ridicat de trai, un bilanţ slab la Olimpiadă nu este o tragedie naţională. Viaţa merge înainte şi fără o salbă de medalii. Oameni se scoală dimineaţa, fac jogging în parcuri, merg apoi cu bicicleta la serviciu (fără să devină desertul unor câini comunitari), iar seara o încheie poate la o partidă de bowling cu amicii. Nimic ieşit din comun, aţi putea zice. Tocmai asta este şi ideea. Este o chestiune absolut normală, dar după care noi, românii, ne ghidăm rareori. Preferăm să ne adunăm seara în faţa televizorului, cu o pungă de pop-corn lângă noi şi o ladă de bere, sperând că vom putea sărbători un nou succes al campionilor noştri. Nu înţelegeţi greşit! E bine să luăm medalii, dar acest lucru este cu adevărat benefic pentru publicul larg doar dacă aceste rezultate creează noi idoli precum Nadia Comăneci sau Ilie Năstase, a căror aură îi determină pe copii să se apuce de sport.