Ce n-am făcut pentru Marian Cozma
0
Plecat dintre noi la o vârstă la care îţi creionezi planuri de viitor, la nici 27 de ani, Marian Cozma n-a apucat să-şi vadă împlinite multe dintre visele sale. Handbalistul strângea bani pentru o casă, de pildă. Şi n-a reuşit să o mai ridice.
Marian Burlacu
redactor
Din nefericire, Marian Cozma n-a apucat să-şi materializeze proiectele, nici în sport, nici în viaţă, însă în numele său, tatăl lui, Petre - el însuşi fost handbalist - a demarat câteva acţiuni pe cât de curajoase, pe atât de nobile. Prima a fost campania „Love 8”, una care manifestă împotriva violenţei, iar cealaltă a debutat marţi, 8 septembrie, prin inaugurarea Şcolii de handbal ce-şi propune să promoveze tinerii în sportul cu mingea mică.
Indiscutabil, într-o ţară tot mai sărăcită precum a noastră, şi într-o perioadă de criză, în care se vorbeşte tot mai mult despre falimente, disponibilizări, proiecte îngheţate, firme închise, şomaj, a lansa astfel de acţiuni nu reprezintă cea mai uşoară întreprindere. Şi atunci te întrebi, firesc, ce am făcut noi pentru Marian Cozma pentru ca el, indirect, prin intermediul tatălui său, să ne întoarcă respectivul serviciu? Întrebare dură. Întrebare la care răspunsurile se dau cu mare dificultate.
Marian Cozma a trăit într-un cartier al Bucureştiului care, prin potenţialul său natural, dar şi istoric, ar fi trebuit să arate altfel după două decenii de libertate. Un cartier, Ghica-Tei, care rămâne, ca nivel de trai, la standardul anilor ’60.
Marian Cozma a făcut sport de performanţă într-o ţară lipsită de săli adevărate. Ţară în care echipele de handbal Steaua şi HCM Constanţa sunt nevoite să dispute meciurile de Liga Campionilor, cele socotite ca fiind pe teren propriu, la Buzău. Ţară în care Dinamo se chinuieşte să ridice o sală.
Ţară în care, dacă extrapolăm, nu există stadioane, bazine, patinoare şi pârtii de schi adevărate. Marian Cozma, ca de altfel mulţi alţi români, sportivi sau nu, a fost nevoit să plece afară pentru a câştiga mai mulţi bani, pentru a duce o viaţă mai bună. El şi ai săi. Zbătându-se printre străini, departe de casă, de familie, de prietenii lui.
Fără a da un răspuns din care să derive un adevăr absolut, înclin să cred că noi, mulţi dintre noi, n-am făcut mai nimic pentru Marian Cozma. Nici n-am scris prea des despre el, atunci când era în viaţă. Nici nu l-am susţinut cu mai multă convingere atunci când nu-şi găsea un loc, meritat spun mulţi, în naţională - ungurii, în schimb, i-au propus, la un moment dat, să joace pentru ei.
Cu alte cuvinte, în proasta noastră tradiţie, noi, românii, l-am preţuit prea puţin pe Marian Cozma atunci când era în viaţă. Am făcut-o abia atunci când alţii, mai exact ungurii,l-au revendicat, recunoscându-i astfel valoarea. Şi ne-am dat seama ce a însemnat el cu adevărat abia în momentul în care am aflat că nu mai este.
Pentru Marian Cozma, din păcate, noi nu putem să mai facem prea multe acum. Ne vom aminti de el, din cand in cand. Şi poate că, regretând că nu mai este, vom susţine, moral sau material, acţiunile demarate în numele lui. Convinşi că mai mulţi copii pe terenul de sport înseamnă mai puţini viitori delicvenţi pe stradă.
Aş fi preferat să-l preţuim pe Marian în timpul vieţii sale. Cu toţii resimţim lipsa lui. Salut iniţiativa fondării acestei şcoli de handbal în memoria lui.
Marcel Popescu
fost preşedinte CS Dinamo
Se încarcă comentariile...
