Măgureanu îl portretizează pe Iliescu: ''Are un mod foarte ciudat de a reacţiona''
0
Virgil Măgureanu îl cunoaşte pe Ion Iliescu din septembrie 1973. L-a pregătit mai bine de un deceniu pentru rolul de înlocuitor al lui Nicolae Ceauşescu, i-a fost aliat în disidenţa anti-ceauşistă care vroia să trimită scrisori Europei Libere, i-a fost consilier pe probleme de securitate şi a condus Serviciul Român de Informaţii pe toată perioada în care Iliescu a fost şef de stat (1990-1996). Iată cum îl caracterizează Virgi
"Are un mod foarte ciudat de a reacţiona. Nu comentează şi mai ales nu înţelege să se delimiteze sau să ia atitudine. Preferă să lase lucrurile să meargă în voia lor. Foarte greu se urneşte să ia vreun fel de măsură sau să pună lucrurile la punct. Un Iliescu ieşit din sărite dă nişte verdicte care după aceea îi dăunează tot lui, adică îşi iese din fire şi face afirmaţii pe care după aceea le regretă, după care reintră în obişnuita apatie. Din trenarea, din amânarea clarificării unor surse de conflict se pot naşte conflicte violente, care să te pună în situaţiile cele mai dificile"
Mai citiţi Cum a apărut SRI / Măgureanu: “Ştiam că nu va fi un pension de fecioare” şi Măgureanu spune secretul mineriadei din 1991: M-am trezit cu Miron Cozma la uşă
"Ion Iliescu nu poate fi numit un personaj neconflictual. El este mai degrabă un temperament mocnit, este un om cu care nu te poţi lua la harţă din orice. Este mai puţin pregătit pe un teren al conflictului verbal, mai ales la cel coborât, stradal. Adesea a fost luat prin surprindere de astfel de atacuri şi s-a observat rezerva lui. Este totodată un temperament care ţine în el, le adună şi în cele din urmă alunecă spre o aversiune nedisimulată şi fără nuanţe"
"Nu era o persoană dotată cu prea mult curaj, nu avea vocaţia unui personaj eroic, nu l-am fi putut vedea vreodată Îndemnând tinerii la rezistenţă pe baricade şi nici conducând mitinguri impresionante împotriva regimului. Dar personajul nu era lipsit de intuiţie asupra evenimentelor petrecute, nici de cultura necesară pentru a fi convingător, mai ales că popularitatea sa întrecea cu mult realitatea actelor disidente pe care le-a înfăptuit. Atunci, în acele evenimente pe care i-a plăcut să le numească revoluţie, a avut şi destul farmec personal şi o autoritate. Că vrem să recunoaştem sau nu, a reuşit să formeze în jurul său grupul trebuitor pentru a institui o autoritate provizorie şi să nu permită evenimentelor să scape total de sub control. Astăzi îi cunoaştem cu precizie limitele şi greşelile, dar în momentele din decembrie 1989 şi în următoarele luni nu s-a ridicat un altul care să fie mai convingător. Acesta pare să fie principalul argument în favoarea sa, mai ales că, aşa cum l-am cunoscut eu, nici n-ar fi fost capabil să facă faţă unor evenimente cu impact ultimativ, deoarece nu a avut niciodată suficient curaj"
Despre faptul că Iliescu nu a avut oameni de încredere în jurul lui: “Cred că asta a fost una dintre problemele personale în evoluţia publică a lui Ion Iliescu. Îmi pare rău s-o spun, dar ajunsesem câteodată la discuţii amare între noi doi şi deosebit de dure pe tema loialităţii reciproce. Prefer să nu le dezvălui. Nu pot certifica însă că ar fi conştientizat vreodată importanţa acestui factor în destinul unui lider. Mâna de oameni absolut devotaţi, care sunt gata să reacţioneze prompt în oricare situaţie şi să fie acolo unde trebuie să fie atunci când apare o criză. Nu i-a avut niciodată. Pentru simplul motiv că nu ştie să-şi apropie oameni devotaţi”
Despre racolarea lui Iliescu ca înlocuitor al lui Ceauşescu: “Eu, când am iniţiat acest demers, vedeam în Ion Iliescu un cu totul şi cu totul alt personaj decât cel care a fost după decembrie 1989. Cu totul altă persoană. Şi principalul reproş pe care îl fac este lipsa de inspiraţie în ce priveşte numirea unor oameni în funcţii publice şi nivelul lor de calitate”
Virgil Măgureanu i-a dăruit lui Ion Iliescu un exemplar al cărţii „De la regimul comunist la regimul Iliescu” cu o declaraţie olografă: "Domnului preşedinte Ion Iliescu, omul care a făcut istorie atunci când toţi ceilalţi nu se aflau la înălţimea ei. Aceste rânduri vă sunt dedicate cu toată sinceritatea şi în deplină cunoştinţă de cauză" (foto dreapta)
Când şi de ce s-au certat Virgil Măgureanu şi Ion Iliescu:
Prima ceartă Măgureanu-Iliescu a venit în contextual denumirii de FSN dată rezistenţei anti-ceauşiste: “Prima oară în 1984, la începutul anului, Militaru a evocat această denumire a mişcării, care ar urma să ducă la înlăturarea regimului lui Ceauşescu. Frontul Salvării Naţionale! Mie această experienţă, s-o numesc frontistă, îmi suna extrem de negativ. Citisem nişte documente, pe vreme aia ultrasecrete, din care ştiam că acele fronturi erau de sorginte sovietică. Eu nu am vrut să se extindă această imagine asupra noastră, într-o România care oricum avea o atitudine antisovietic deja calificată. Aceea a fost prima şi una dintre foarte puţinele certuri pe care le-am avut cu Iliescu. În 1984 ne plimbam de la gura parcului Herăstrău, dinspre Piaţa de Gaulle către Arcul de Triumf şi a venit vorba. Nu eram decât noi doi. Atunci, pentru prima dată, i-am făcut o mustrare lui personal, adresându-i şi un apelativ pentru care după aceea m-am simţit eu însumi jenat.....ceva de genul „incorigibil”. Mă enerva această tragere către stângism. Atunci l-am mustrat pe Iliescu pentru preluarea acestei denumire de FSN, ca cel care îl alimenta cu lecturi foarte calificate, ceea ce el trebuia să ştie ca viitor lider al mişcării, ca viitor preşedinte şi aşa mai departe”
Despre faptul că Măgureanu l-a sfătuit pe Iliescu să renunţe la putere în 1996: “În realitate, prima discuţie cu acest subiect a avut loc în preajma alegerilor din 1992. Atunci am pledat pe lângă preşedintele Iliescu să lase puţin jocul politic liber, dându-se la o parte şi concentrându-se atunci, în perioada aceea de început, asupra organizării partidului. Atunci , pe loc, reacţia a fost de supărare şi de rezervă în ceea ce mă priveşte. Eu nu doream altceva decât să-i semnalez că baza lui politică este fragil structurată şi că presiunile vor creşte în timp. Eu am prezentat-o cam aşa: «Daţi-vă la o parte pentru un timp şi veţi reveni în calitate de erou naţional». Baza informaţională a acestui îndemn era cunoaşterea adâncă a dezastrului profesional, politic şi organizatoric din rândurile opoziţiei. Eu ştiam poate cel mai bine că Opoziţia era o construcţie cu picioare de lut. Îmi pare rău că nu m-a înţeles şi că acest lucru a înveninat relaţiile dintre noi"
Cum a evoluat relaţia lui Măgureanu cu Iliescu
Începutul relaţiei dintre cei doi este toamna anului 1973. În luna septembrie a acelui an Măgureanu i-a spus lui Iliescu că “sistemele comuniste nu sunt viabile şi urmează să dispară. Eram dopat, făceam lecturile mele proocidentale, şi citeam destul de mult şi de nonconformist”. Iniţial Iliescu nu a crezut acest lucru dar apoi “începuse să aibă nevoie de mine, eu îi spuneam şi îi scriam lucruri pe care alţii nu i le spuneau şi nu i le scriau. (...) el începuse să dorească să mă vadă, până la a-mi spune: «Uite , dacă mergi undeva în ţară, telefonează-mi, că merg şi eu»” Au urmat apoi alte întâlniri între cei doi. Citeşte lista întâlnirilor secrete dintre Virgil Măgureanu şi Ion Iliescu
- Toată lumea ştia, chiar dacă nu fusese recunoscut formal, că Ion Iliescu este succesorul lui Ceauşescu. Şi asta, repet, încă din 1971, când începuse protestul său anticeauşist.
- În centrii de decizie majori din Europa, în primul rând la Moscova, fusese omologată şi conturată succesiunea şi venirea lui Iliescu la putere. Lucrurile acestea le ştia şi Ceauşescu. Clar! Probabil de aceea marginalizarea lui Ion Iliescu şi ţinerea lui sub cea mai strictă observaţie a fost un fapt cât se poate de vizibil.
- Este imposibil ca sovieticii să nu fi planificat răsturnarea lui Ceauşescu fără să aibă pe cineva pregătit să îi ia locul, pentru că golul de putere este lucrul cel mai riscant. Grupurile şi persoana care urmau să asigure succesiunea erau dinainte contactate şi pregătite pentru această eventualitate.
Se încarcă comentariile...
