În Irak, ofiţerii americani nu ştiau că România este în Coaliţie

La un moment dat, un soldat american îşi scoate centura de siguranţă, se ridică de pe scaun şi se apropie de noi. Suntem într-un avion militar care a decolat de pe aeroportul bazei militare

La un moment dat, un soldat american îşi scoate centura de siguranţă, se ridică de pe scaun şi se apropie de noi. Suntem într-un avion militar care a decolat de pe aeroportul bazei militare americane Al Taqaddum din Irak şi care ne poartă spre Kuwait City, ne aflăm în aer de câteva minute.

Lângă mine, John, americanul care a avut trei neveste pe trei continente şi care, în prezent, alungat de impozitele mari din SUA, locuieşte într-un hotel din Thailanda, moţăie demn. Ceilalţi pasageri (americani, pakistanezi, indieni) stau nemişcaţi pe scaunele aşezate faţă în faţă şi simulează că dorm. În realitate, sunt toţi cu simţurile la pândă: zona de pericol, în care aparatul de zbor poate fi atins de tirurile cu rachete ale insurgenţilor, nu a trecut. Cel care s-a ridicat, un infanterist marin, şopteşte ceva unuia dintre membrii echipajului. Sunt trei membri ai echipajului alături de noi. Unul iese din când în când din cabina piloţilor şi ne supraveghează. Ceilalţi doi, postaţi la hublourile din stânga, respectiv din dreapta culoarului, au rolul de a repera eventualele atacuri de la sol. În acel moment, unul dintre membrii echipajului deschide o uşiţă camuflată în peretele avionului şi infanteristul se apropie de ea, se îndeasă cât poate în spatele ei şi acolo, la câţiva paşi de ceilalţi pasageri, îşi desface centura şi se uşurează prelung, într-o nevăzută santină.

Vieţi în pieptul de aramă

Un protest spontan a izbucnit la Al Taqaddum atunci când americanii au anunţat că muncitorii români vor fi supuşi unui nou set de analize, solicitat de Comandamentul militar al bazei. "Veţi lucra într-o fabrică de apă, deci trebuie să fiţi perfect sănătoşi", le-a spus Tyler, neozeelandezul. Nu se consumaseră nici trei săptămâni de la debutul prezenţei în Irak al celor 40 de români aşa încât, câţiva dintre ei, în frunte cu Pavel Teodorescu, din Oneşti, s-au împotrivit virulent: ei ştiau de-acasă că două radiografii făcute la intervale prea mici pot să dăunzeze grav sănătăţii. Aşa îi învăţaseră mamele şi doctorii lor din ţară. Cineva i-a ironizat cu glas scăzut că proveneau din zone de prin Moldova, unde se bănuia că foamea este mare şi poate nu voiau să li se vadă burta lipită de şira spinării. Unii au râs în pumni, iar "nurse" Barariu Ion, din Brăila, un fidel al aptronilor, a întrebat ritos: "Care te sperii, bre, de radiografii?". Românii au răspuns conştiincios: "Nimeni!". Într-adevăr, românii nu se speriaseră sute de ani de vizigoţi, turci şi muscali, de ce s-ar fi speriat de nişte poze cu plămâni? Protestul s-a stins repede, aşa cum a început, iar examenul medical, care fusese efectuat în România la cererea recrutorului Media Recruiting din… Vaslui, a fost repetat. Nici când au văzut "laboratorul mobil" nu s-a speriat nimeni. Aparatul părea vechi şi uzat, dar în întuneric nu a mai comentat nimeni. A încăput cu uşurinţă în baraca "asistentei medicale" Barariu şi a fost adus de doi asistenţi medicali români şi un "specialist" pakistanez. Oamenii erau lipiţi cu pântecul de un perete alb şi aşteptau declicul. "Bine că nu suntem din fier. Ne magnetizam la aparatul ăsta! Bine că n-avem pieptul de aramă", a glumit la final un mucalit. Rezultatele au plecat la Bagdad pentru expertizare, pentru o perioadă de timp nedeterminată.

"Am ajuns la 45 de kile!"

De la sosirea în Al Taqaddum, Aron Manea-Florescu, din Bucureşti, a ajuns umbra celui sosit în urmă cu o jumătate de lună, în Piaţa Romană din Bucureşti, pentru recrutare în Irak. "Am slăbit, am ajuns la 45 de kile! Nu mai pot, vreau acasă, nu îmi prieşte mâncarea de aici! Vreau sarmale! Vreau acasă!", se vaită el, seara. O imensă suferinţă i se zugrăveşte pe faţă. Fumează mult şi visează la ziua când o să ajungă ospătar într-o cârciumă de Bucureşti, plină cu bacşişuri. Spre deosebire de Ion Hirianu, un bucureştean suspectat de unii că se "fofilează" şi e un "învârtit" pe lângă americani, care a rămas lucrător la barăci, bolnavul Florescu, al doilea mecanic de la "mentenanţă", chiar îşi face treaba. Întreţine instalaţia de apă, a montat cuiere la duşuri, a pus încuietori pe unde a putut, a schimbat becuri sau a strâns gunoaiele pe paltou. Dar este un om suferind. A venit, ca şi ceilalţi, ca să muncească la Fabrica de apă plată, dar acum spune că nu mai poate. Americanii au făcut tot posibilul ca să îl recupereze. L-au dus la un medic militar care l-a examinat sumar şi a ridicat din umeri: nu avea ce să îi facă şi nici nu avea competenţa, la americani sistemul de asigurări este important, iar bolnavul nu avea asigurare pentru intervenţii complicate.

Zece ciorbe, sarmale şi o sticlă de vin...

"Scuipam sânge de când am venit din Spania", povesteşte el cui vrea să îl asculte. "Am plecat cu ăştia de la OMFM (Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă - n.n.) la muncă în Spania, venise angajatorul la Bucureşti ca să ne selecteze. Am semnat şi un contract, dar în Spania s-a inversat treaba. N-a mai ţinut spaniolul seama de contract, ne muncea câte 12-14 ore pe zi, ridicam greutăţi zilnic (tone, nu greutăţi!) de am început să scuip sânge, îmi cădeau "bilele"! Mai erau trei români cu mine, nişte hoaşte! M-am certat cu ei, le-am zis că trebuie să îi cerem patronului să respecte contractul, dar idioţii ziceau că ei vor să muncească. Mâncau căcaturi luate de la alimentara, beau şi munceau până nu mai ştiau de ei. Nişte fomişti, aşa cum sunt mulţi şi-aici în Irak! M-am bătut cu unul dintre ei şi am cerut apoi să mă întorc în ţară. Am ajuns în Bucureşti cu câţiva euro, pe urmă am citit în presă că se fac angajări pentru Irak şi am zis că să încerc şi acolo, să fac nişte bani. M-am îmbogăţit nevoie-mare, ce să zic? Nu mai pot să rămân! Cum mă întorc în ţară, merg la maică-mea şi mănânc zece ciorbe şi sarmale. După aia, dau de duşcă o sticlă de vin!", promite el. Aproape zilnic, Florescu trece pe la birourile unde se află conducerea Fabricii de apă plată. "Cică n-au avioane, n-au avioane! Trebuie să plec cu un avion militar şi nu are armata SUA avion! Am fost la birourile celor care eliberează permisele de badge, fără permisul ăsta nu pot ieşi, nici până la aeroport nu ajung. Ei, şi era unul acolo care nici nu ştia că România este în Coaliţia antiteroristă.