Ion Caramitru: ''În România nu te poţi ataşa de niciun principiu''

Directorul Teatrului Naţional Bucureşti spune că lipsa speranţei face ravagii în societate, concomitent cu înrădăcinarea ideii că, pentru a te descurca, trebuie să-i faci rău

Directorul Teatrului Naţional Bucureşti spune că lipsa speranţei face ravagii în societate, concomitent cu înrădăcinarea ideii că, pentru a te descurca, trebuie să-i faci rău celuilalt.

Crede în continuare cu tărie că revoluţia anticomunistă de la noi a fost deturnată şi că nu am achitat, încă, „nota de plată” pentru acest lucru. Chiar dacă se ocupă mai mult de teatru, Ion Caramitru şi-a conservat instinctul de a reacţiona la ce se petrece în spaţiul politic. Îl deranjează rapiditatea cu care „principiul de rău” s-a instalat la nivel social, acolo unde absenţa speranţei produce pâclă.

Cititi si:
Radu Moraru: „Presa scrisă e cu un pas înaintea televiziunii”
Damian Drăghici: „Discriminarea ţiganilor începe în casele lor”
Eckstein-Kovacs: „Nu este interzis să discut critic actele preşedintelui”

Asemenea multor români, şi Ion Caramitru resimte consecinţele mimetismului clasei politice. „La masa Adevărului” directorul TNB a mai vorbit despre provocările ministeriatului său din perioada 1996-2000, în comparaţie cu acelea de astăzi. El nu se împacă nicicum cu gândul că se taie fonduri importante pentru Cultură din raţiuni bugetare şi susţine că acest domeniu ar trebui să fie prioritar.

CARTE DE VIZITĂ

·    S-a născut la 11 martie 1942, la Bucureşti.
·    A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” (1964).
·    Este Directorul Teatrului Naţional Bucureşti.
·    A fost decorat de Regina Elisabeta a-II-a a Marii Britanii şi Irlandei de Nord cu titlul de Ofiţer de Onoare al Ordinului Imperiului Britanic pentru activitatea culturală româno-britanică
·    A primit distincţia de Cavaler al Ordinului Literelor şi Artelor în Franţa.

„Rating-ul Galei UNITER a ajuns la 10,6 puncte de audienţă”

-    Adevărul: Teatrul românesc este afectat de criza economică?
-    Ion Caramitru: Este vorba despre aspectul instituţiei care este supusă crizei prin efectul bugetului de stat. Cum bugetul Ministerului Culturii a fost rectificat de două ori în minus, avem şi noi de suferit, fără doar şi poate. Am făcut şi o scrisoare deschisă către ministru şi guvern, apropo de Festivalul Naţional de Teatru. Anul trecut, Festivalul, care de trei ani are şi componentă internaţională, a fost finanţat de minister cu 23 de miliarde de lei vechi, iar de Primăria Capitalei cu 17 miliarde de lei vechi. Cu aceşti bani s-a putut face un festival de zece zile.

-    Vi s-au alocat, totuşi, sume importante...
-    Am adus cele mai bune spectacole din ţară, am invitat, pe banii pe care-i aveam, directori de festivaluri din Europa, care veneau să vadă ce a fost mai bun în teatrul nostru. Acum ministerul a repartizat cinci miliarde în loc de 23, iar primăria a prevăzut un miliard. Deci am rămas cu şase miliarde din 40. Avem promisiune de la minister că vor dubla suma la 10 miliarde de lei vechi. De la Primărie nu avem încă niciun răspuns.

Multe alte lucruri se leagă de criză, cum a fost cu Gala Premiilor UNITER. Foarte mulţi dintre sponsorii foarte atenţi cu noi şi foarte bucuroşi că pot să sprijine un eveniment de factura galei s-au retras. Asta deşi rating-ul Galei UNITER a crescut de la 1,9 până la 10,6 puncte de audienţă. Este extraordinar, ceva inimaginabil în comparaţie cu tot ceea ce s-a întâmplat în ziua respectivă. Nicio televiziune nu a depăşit două puncte.

-    Ce reflectă asta, în viziunea dumneavoastră, dacă faceţi o analiză a publicului?

 -    De 18 ani o tot fac şi ea corespunde realităţii. La acest eveniment lumea se uită revăzând oameni pe care îi cunoaşte, pe care-i respectă şi pe care nu-i vede mărturisindu-se. Până anul acesta, când am redus timpul de emisie, am avut cinci, şase ore de mărturii răvăşitoare ale unor mari personalităţi: Gina Patrichi, Liviu Ciulei, Radu Beligan, Ion Lucian.

Au fost ocazii în care ei s-au putut exprima minute bune. Eu consideram că ăsta este un privilegiu. În 2009 totul a fost mai scurt, dar totuşi emoţionant. Vezi artişti, şi din teatru, şi din film, cu latura lor ascunsă. În plus este o competiţie, sunt nominalizări, se câştigă.

-    Nu cumva se manifestă sub această formă nevoia publicului de a găsi anumite repere?
-    Acum asta se întâmplă în mod sigur. Şi acolo criza şi-a făcut loc. Noi organizam gala în Sala Mare a Teatrului Naţional unde sunt 1.100 de locuri. Acum, bugetul galei a scăzut sub 50% şi nu ne-am mai permis cheltuielile de anvergură - decor pe Scena Mare a Teatrului, plăţi de instalaţie, maşinişti, o armată de oameni etc. În această situaţie, televiziunea ne-a oferit Studioul 3 şi am făcut acolo.

Transmisiunea a fost bună, dar, sigur, au fost 180 de oameni în sală în loc de 1.100 şi majoritatea dintre cei care au fost nominalizaţi. Ori, mari contributori la gală, firme importante, de tradiţie, nu au mai putut finanţa. S-au scuzat pentru că primele retuşuri economice s-au făcut la cheltuielile de publicitate şi marketing, zona unde ne situam noi. Un consiliu de administraţie nu poate să ia banii din altă parte.

„Înainte de `89, simplul fapt că spuneai adevărul crea speranţă”

-    Mai poate fi teatrul o alternativă în societatea actuală?
-    Nu atinge cotele importanţei pe care a avut-o înainte de 1989. În urmă cu 20 de ani, teatrul era singurul refugiu public. Toate celelalte erau refugii individuale - o carte, un concert de jazz. Dar să te duci într-o comunitate de oameni, 600-700 de spectatori, jucând Hamlet sau piese „cu cheie”, era extraordinar. În frig, Hamlet dura cinci ore şi nu se tăia nicio replică, iar oamenii stăteau cu mănuşi. Şi la concertele de la Ateneu, de asemena. Era un refugiu extraordinar şi se trăia o speranţă. Simplul fapt că spuneai adevărul autentic crea speranţă.

-    Publicul era empatic...
-    Exact. Odată, mi-a spus cineva din Anglia că noi avem un mare privilegiu că-l jucăm pe Shakespeare mai bine ca ei. L-am întrebat de ce. Mi-a răspuns că noi îl putem traduce, însă ei îl joacă aşa cum a fost scris. Şi era adevărat. Traducerea devenea un instrument - puteai să traduci mai acut, mai voit contemporan, ceea ce am şi făcut. Era foarte mult adevăr în ceea ce spunea. Logic, acum şi noi jucăm piesele aşa cum sunt scrise. Sigur că, în unele dintre ele intervine ceea ce Shakespeare definea a fi „oglinda vremii”.

-    Cam slăbuţă actualitatea... Nu se prea văd dramaturgi noi, care să se impună?

-    Există concursul pe care îl întreţinem la UNITER. Mai am eu un program la Teatrul Naţional - trei teatre într-unul, şi-n fiecare seară jucăm pe fiecare scenă. Mai sunt şi matineele - jucăm duminica la 11, facem şi conferinţe de teatru. Am împărţit întreaga activitate pe programe. De exemplu am un program care se cheamă „Teatru nou cu piese vechi”. Revigorez piese de început de teatru românesc. Am avut premiere foarte bune până acum - „Sânziana şi Pepelea”, „Molto, gran`impresione” - care au un succes nebun.

-    Cum vi se pare teatrul de proiect?
-    Ideea teatrului de proiect e foarte bună. De altfel, ceea ce se întâmplă în România din acest punct de vedere e puţin anacronic, dar e şi de păstrat. E anacronic în sensul că, intrând în economia de piaţă, logica era ca toate instituţiile să se orienteze spre acest sistem. În Occident, în afară de „Comedia franceză” şi de unele teatre din Germania, care au actori angajaţi, restul sunt teatre de proiect.

Teatrul Naţional din Londra nu are angajaţi - nici actori, nici regizori. Sistemul impresarului şi al agentului e consacrat. Teatrul Naţional din Londra îşi apropie un număr de regizori pe care-i numeşte asociaţi şi face cu ei contracte pe un an sau doi ca să monteze trei spectacole pe an cu trupa pe care o vor ei, cu actorii care le trebuie. Păstrează destul de multe spectacole în repertoriu şi asta întreţine spiritul de competitivitate.

E absolut necesar. Box Office-ul de unde apare? Din concurenţă! La noi a rămas sistemul vechi, bugetar, unde ai contracte pe viaţă, ceea ce creează lene şi delăsare. Nu poţi face evaluări la sânge. La Operă, dacă ai un tenor care şi-a pierdut glasul şi are contract pe toată viaţa, rămâne angajat chiar dacă nu mai poate cânta. Asta e partea rea.

-    Şi care ar fi partea bună?
-    Partea bună e că poţi ţine repertoriul cu marile spectacole pe mulţi ani. Iată succesul lui Purcărete - spectacolele de la Craiova au împânzit lumea. Eu am jucat „Hamlet” şapte ani, în 200 de spectacole. „Leon şi Lena” s-a jucat zece ani, în acelaşi timp în care Pintilie monta la Paris „Prinţesa Turandot”, care a fost superb. Se omora lumea Parisului să vadă. Salvador Dali s-a dus seară de seară să vadă spectacolul. Toată lumea a urlat, a plâns...

„În teatre posturile se eliberează fie prin deces, fie prin pensionare”

-    Spuneaţi că e bună concurenţa în teatru... Cum rămâne cu numărul mare de absolvenţi ai facultăţilor de profil din România? Este şi aici o parte pozitivă?
-    Eu nu văd o parte pozitivă, chiar dacă şi în străinătate se întâmplă la fel. Mulţi simt nevoia să facă studii aplicate de teatru ca să se educe şi pe urmă să plece în altă meserie.

-    Asta ţine de cultură... Unii avocaţii aleg să facă asta.
-    Pentru a face meseria asta ai nevoie să intri într-un colectiv, să joci. Majoritatea absolvenţilor noştri vor să vină la Bucureşti şi fac sacrificii uriaşe, intrând pe uşa din dos, jucând fleacuri. Asta în loc să se ducă în provincie, acolo unde e nevoie de actori tineri. Trebuie să joace în spectacole, chiar dacă sunt mai puţin reuşite, să exerseze! Dacă nu cânţi marile partituri, totul e în zadar! Trebuie să te educi, să joci. Aici, surplusul ăsta uriaş de personal artistic nu-şi găseşte locul. În teatre posturile se eliberează fie prin deces, fie prin pensionare. Acum eu nu am voie să angajez pe nimeni, chiar dacă moare cineva. Pe postul respectiv nu pot să angajez pe nimeni, ca să nu plătesc de la buget. E un blocaj renal.

-    Ce părere aveţi de prestaţia ministrului Culturii, Theodor Paleologu?
-    Eu am un dialog fructuos cu el, în sensul că pot să-i spun ce gândesc. Am ce să-i spun, pentru că am trecut pe acolo şi pot să-l sfătuiesc. Dar are un inconvenient uriaş - bugetul ministerului. Eu, personal, atunci când am văzut, ca ministru, că nu pot să-mi fac programele, le-am spus „La revedere!”. Părerea mea e că domeniul culturii este proritar. Eu am înfiinţat programul naţional al monumentelor, acesta fiind programul etalon al ministerului, păstrător de identitate naţională, de plasament în lumea culturii universale.

Am obţinut, la primul buget pentru acest program, de 30 ori mai mult decât anul anterior. Aveam 36 de şantiere şi am deschis până la 300 şi ceva. Dar erau 300 şi ceva din 40.000. România are pe lista monumentelor 40.000 de unităţi de patrimoniu, incluzând aici şi situri arhiologice.

-    Cum aţi reuşit să obţineţi banii aceia, în condiţiile în care Cultura nu a fost niciodată o prioritate pentru guverne?
-    Am dus toate dosarele pe masa guvernului. Le-am arătat riscurile de prăbuşire. „Nu-mi daţi bani, vreţi să se prăbuşească, vă ocupaţi dumneavoastră! Nu aveţi bani? Eu nu am ce căuta aici!”, le-am spus. Am avut discuţia aceea celebră cu Remeş, în care i-am zis că am şantiere deschise şi că nu pot să le las aşa că se distrug şi că e pierderea de două ori mai mare.

Mi-a spus să-i dau drumul aşa, că la rectificare îmi dă banii. Am continuat lucrările, a venit rectificarea, am avut discuţiile de rigoare. A doua zi m-am dus la guvern, am pus hârtia pe masă, dar nu numai că nu-mi dădea nimic, dar îmi mai şi lua două miliarde din economiile ministerului. S-a ajuns la o situaţie incandescentă şi mi-a spus: „Lasă-mă domnule cu cultura! În vremuri de restrişte cultura se opreşte!”.

Şi i-am spus: „Domnule ministru, învăţaţi de la mine! Cultura nu s-a oprit şi nu se opreşte niciodată. Eu mă opresc în momentul ăsta. Aveţi demisia mea pe masă!”. Am pus demisia pe masă şi m-am dus la Preşedinţie, la Emil Constantinescu. Şi au apărut banii în şapte zile.

„În guvernările de coaliţie, dacă n-ai pielea tare eşti mâncat”

-    De câte ori aţi ameninţat cu demisia, atunci când eraţi ministru?

-    De vreo patru ori. Prima demisie a fost în ianuarie 1997. În zilele acelea venise la Bucureşti un prieten de-al lui Nichita Stănescu, poet de limbă română din Banatul sârbesc, cu o echipă a televiziunii din Iugoslavia. El mă cunoştea foarte bine pentru că între 23 şi 27 decembrie 1989 a venit la Bucureşti, la mine acasă.

În acele zile tulburi fusesem sfătuţi – eu şi soţia, care era gravidă - să nu ne ducem acasă şi am plecat cu un tab. A spus că ne duce el la Ambasada Serbiei. Am ajuns la ambasadă unde am stat o jumătate de oră, dar nu ne-au primit. De acolo am plecat cu tabul prin Bucureşti, până în Balta Albă.

-    Deci aţi umblat cu tabul prin Bucureşti...
-    După aceea am aflat ce spaimă se năştea atunci când oamenii vedeau tabul acela. Nu ne-au primit nici acolo, în blocul din Balta Albă, pentru că se spunea că eram urmăriţi. Atunci s-a oferit o altă persoană, cu o maşină şi am ajuns la el acasă. Dar la intrarea în bloc toţi bărbaţii erau cu bâte, speriaţi de moarte. Au făcut şedinţă de bloc, s-a supus la vot şi am câştigat cu două voturi să fim primiţi.

A fost prima dovadă a democraţiei! Revenind, însă, în 1996, înainte de Anul Nou, vine la Bucureşti acest poet, mă caută şi îmi spune că ei sunt la Belgrad cum eram noi în 1989, împotriva lui Miloşevici. M-a rugat să scriu şi eu un text. Am scris o filipică. El a plecat noaptea la Belgrad şi a doua zi a citit textul meu în piaţă, spunând: „Ministrul Culturii din România e împoriva lui Miloşevici!”.

Luat de ape, pur şi simplu uitasem că eram proaspăt numit ministru. A doua zi mă sună de la Ministerul de Externe şi mă întreabă: „Domnule ministru, aţi scris dumneavoastră împotriva lui Miloşevici?” Şi am zis că da. A urmat o şedinţă de guvern în care am spus ce am făcut, că a fost o prostie.

Le-am zis că singura chestiune pe care o invoc este că am scris textul şi l-am gândit sub imperiul sentimentelor din 1989. Şi exact asta am făcut. Am recunoscut, însă, că am greşit şi mi-am pus demisia pe masă. Până la urmă nu au luat-o în calcul pentru că Belgradul nu a reacţionat oficial.

-    Un ministru al Culturii trebuie să fie mai mult decât un manager şi un politician, trebuie să fie un om de cultură. Lumea aşa percepe acest lucru. V-aş întreba, în acest context, dacă ştiţi ce este aceea „o pleaşcă”?
-    Cred că asta a explicat ministrul Paleologu. Înseamnă un noroc, o baftă. Domnul Paleologu a ţinut chiar o conferinţă pe tema aceasta...

-    Găsiţi fireşti astfel de exprimări ale unui ministru al Culturii?
-    Vreau să vă spun că pot să mă pun în pielea lui, strict din punct de vedere al funcţiei, pentru că şi eu am trăit, zi de zi, degradarea generală a guvernului, în perioada 1996-2000, din cauza ruperilor succesive. Cea mai gravă a fost atunci când PD s-a rupt de guvern, iar PNŢCD nu a avut inspiraţia să facă alegeri anticipate. Apoi, venirea lui Radu Vasile a fost altă catastrofă.

El, dacă putea să ne ia gâtul tuturor ministrilor lui ţărănişti, ar fi fost fericit. Trecând prin astea, ştiu cum e să trăieşti cu guvernări de coaliţie. Ştiu cum se pândesc unii pe alţii, cum trag să ia cei mai mulţi bani. În aceste guvernări, dacă n-ai pielea tare şi nu te baţi, te mănâncă.

-    Credeţi că actualul ministru al Culturii este victima luptelor din coaliţia de guvernământ?
-    Aici nu ştiu cum decurg şedinţele de guvern. Defectul este că Ministerul Culturii, care este elementul fundametal, are bugetul pe care îl are. La mine nu s-a întâmplat aşa, cu toate că au fost momente de sincopă. Eu mi-am menţinut bugetul cu scandal, cu demisii. Eu m-am bătut chiar dacă nu aveam suport colectiv pentru că eu am intrat în guvern fără să fiu membru al niciunui partid. Nu am fost membru nici în PCR, nici în alt partid.

„Urma să am soarta lui Băcanu”

-    Nu v-au făcut comuniştii membru de partid?

-    Nu, am refuzat pur şi simplu.

-    Dar aţi fost vreodată faţă în faţă cu Ceauşescu?
-    Nu. Am fost o dată la o aniversare şi la sala expoziţională s-a făcut o masă. Fiecare sector şi-a trimis reprezentantul. Fiind la Teatrul Bulandra şi în subordinea Primăriei Capitalei, s-a spus „să meargă vârfurile”. Ne-am dus „vârfurile” şi am stat la o masă. Nu ne-au băgat în seamă, nu am spus poezii patriotice.

-    Care e diferenţa între vedetele de pe vremea comuniştilor şi cele de astăzi?
-    De culoare, culoare însemnând temperatură. Înainte, chiar şi filmele erau asaltate de public, în măsura în care unii actori îşi câştigau simpatia şi respectul oamenilor. Era un sentiment extrem de frăţesc. Dacă mă duceam în provincie cu Dan Grigore sau cu Johnny Răducanu, lumea venea buluc.

Puteam să discut cu ei omeneşte, cu toate că vorbeam în mezzo voce. Vorbeam aceeaşi limbă pentru că în spate la tot ceea ce făceam era una din marile şcoli. Sigur, aveam reproşuri de la securistul care mă ancheta la Bulandra... A fost o pauză anume pe care o făceam când spuneam „Glossa” de Eminescu. La versul acela, „Nu te prinde lor tovarăş”, spuneam „Nu te prinde lor... tovarăş!”. Făceam pauza cu bună ştiinţă, iar securistul sesizase corect.

-    A mers mai departe de a vă atrage atenţia?
-    M-a ameninţat şi atunci când mi-am văzut dosarul - al doilea, pentru că primul era „spălat în clor”! - la ultima filă, care data de prin septembrie-octombrie 1989 şi care scrisă de mână, am citit precizarea că nu se poate face nimic cu mine şi că singura soluţie e „băgatul la economic”. Adică să inventeze ceva, cum i-au făcut lui Petre Mihai Băcanu. Pe Băcanu l-au băgat, oficial, pentru „speculă” cu o maşină cumpărată de ocazie. L-au băgat la drept comun.

„În `68 l-am aclamat în piaţă pe Ceauşescu”

-    În anii `70 aţi încercat să faceţi disidenţă, alături de alţi tineri intelectuali?
-    Vă spun sincer că, la discursul lui Ceauşescu din `68 împotriva invadării Cehoslovaciei am fost în piaţă şi l-am aclamat. Mai mult, în momentul în care s-au făcut detaşamente de gărzi patriotice, m-am înscris fără să fiu membru de partid. Octavian Cotescu era secretarul organizaţiei de bază şi am fost la câteva antrenamente de tras cu puşca.

A fost un moment când foarte mulţi oameni s-au înscris în Partidul Comunist Român din cauza acelei poziţii pe care Ceauşescu a avut-o. Atunci el şi-a creat o simpatie enormă în România şi pe fondul faptului că nimeni nu-şi închipuia că va dispărea vreodată comunismul. Asta a fost în 1968. Duşul rece a venit după 1971, când degringolada a continuat.

-    Nu mi-aţi spus dacă v-a tentat vreodată să aderaţi sau să creaţi un grup de disidenţi? S-a speculat mult pe această chestiune, cum că eraţi în legătură cu oficialii britanici.
Piesa avea toate elementele revoltei unei generaţii de oameni tineri împotriva unei generaţii autocrate. Am avut nu-ştiu-câte vizionări şi nu am schimbat nimic. La ultima vizionare, care a fost şi cea mai dură, mi s-a cerut să schimb câte ceva şi am spus că nu schimb nimic. Replica a fost: „Dacă nu schimbaţi, nu jucaţi!”. Eu, între timp, scrisesem o scrisoare critică la adresa regimului care ajunsese la sora mea care lucra în Elveţia.

Le-am spus că voi cere să fie dată publicităţii şi m-au întrebat dacă nu mi-e teamă de consecinţe. Mi-a fost un pic. Asta se întâmpla la începutul lui 1985. Noi am lucrat la „Hamlet” un an şi ceva. Premiera a fost în noiembrie 1985. Şi, miraculos, până la urmă ne-au dat drumul fără nicio schimbare. Chestia asta apare şi-n doarul meu. Practic noi făceam pe disidenţii de o factură artistică.

-    S-a spus că aţi fi fost agent al serviciilor de informaţii britanice...
-    Asta a scris Corneliu Vadim Tudor în revista sa. Eu am fost şi sunt anglofil. Vorbesc limba engleză de mult timp, am tradus şi am jucat mult Shakespeare. Am tradus şi piese contemporane englezeşti pe care le-am transpus în scenă.

-    Aţi fost şi decorat de Regina Marii Britanii.
-    Păi de acolo pleacă toată povestea. În 1989 am reuşit să fac cu Marea Britanie o structură asociativă între instituţii de gen româneşti şi englezeşti care s-a numit „NOROC”. Era UNITER împreună cu 13-14 instituţii de teatru, festivaluri şi chiar catedre de specialitate din Marea Britanie. Am făcut tot felul de mişcări şi de turnee şi s-a creat o ambianţă cultural-teatrală între noi şi ei, un pod cu permanente schimburi.

A predominat interesul nostru faţă de teatrul englez contemporan şi clasic. Ăsta a fost motivul real pentru care am fost decorat. Dar şi eu sunt dintre cei de pe „lista neagră” a domnului Vadim Tudor. Sunt dintre cei care trebuiau să fie omorâţi pe stadioane. De acolo a venit informaţia potrivit căreia în dosarul meu de la Securitate apare că mă întâlneam cu diplomaţi englezi.

Odată m-a invitat ambasadorul englez să joc „Hamlet”, piesă pe care să o prezinte clubului diplomatic. Am improvizat împreună cu colega mea Mariana Buruiană un spectacol şi asta a creat, probabil, un scandal.

-    Aţi fost acuzat că aţi fi avut relaţii cu un ataşat cultural al Ambasadei Marii Britanii care ulterior a devenit şeful spionajului pe toată Asia...
-    În dosarul meu nu scrie aşa ceva. Dar eu le-am răspuns celor care m-au acuzat de asta că îmi pare rău că nu a fost aşa pentru că, dacă aş fi fost spion britanic, aş fi ajutat la căderea mai rapidă a lui Ceauşescu.

„În România nu te poţi ataşa niciunui principiu”

-    Ce vă nemulţumeşte cel mai mult în societatea românească?

-    Această lipsă de speranţă. Nu poţi să te ataşezi de niciun fel de principiu, decât de principiul de rău. Dacă toţi fură, să fur şi eu, dacă toţi omoară, să omor şi eu. Nu avem o politică la ora asta. Modul în care este condusă România e haotic, e partizan - care pe care şi-n coaliţie şi din coaliţie spre populaţie.

-    E mai rău acum decât în anii `90?
-    Anii `90 au fost marcaţi cel puţin de lupta împotriva comuniştilor, chiar dacă n-am scăpat de ei.

-    Atmosfera era mai respirabilă?
-    Părea că totul e posibil. Comuniştii se agăţau disperaţi de o corabie care se prăbuşea. Aşa a fost cu Piaţa Universităţii. Noi nu aveam decât obsesia faptului că am ajuns la libertate şi că toate lucrurile sunt posibile.

-    Era mai multă solidaritate la vremea aceea?
-    Lumea la cutremure, la inundaţii pare solidară. Cum se linişteşte un pic treaba, cum începe dezbinarea. Ori, Iliescu ce a făcut?! A desfiinţat Securitatea doar teoretic pentru că Securitatea era o instituţie servită de nişte oameni, de un număr necunoscut de oameni. Cei mai mulţi erau sub acoperire.

 A fost o masă de manevră perfect logică. A doua lucrare diabolică a fost salvarea activului de partid din teritoriu. Acesta a servit perfect la alegerile din mai. Mulţi ani spaima numărul unu a lor a fost PNŢCD, care a fost infiltrat. A treia mişcare a fost când au hotărât ca FSN să se transforme în partid. Şi aici sunt martor ocular. Eram unul dintre cei 11 membri ai Biroului Executiv.

-    Aţi fost împotriva transformării FSN în partid.
-    Asta se întâmpla la trei săptămâni după 22 decembrie 1989 când s-a convocat o şedinţă rapidă. S-a vorbit despre teoria transformării FSN-ului în partid. Aveam marile mele îndoieli în privinţa a ceea ce va urma, dar nu aveam informaţii.

La acea şedinţă Brucan vorbea şi am aflat că m-au propus ca preşedinte al noului partid constituit din FSN. Am refuzat şi s-a spart gaşca. La câteva zile, Ion Iliescu a înscris partidul şi pe el ca lider. Ei vroiau să pună pe cineva în spatele căruia să facă toate jocurile posibile.

-    Credeţi că nu ar mai fi candidat Ion Iliescu la preşedinţie, dacă dumneavoastră aţi devenit liderul formal al noului partid?
-    Mi-au spus că dacă vreau pot să candidez la Preşedinţie. Era un truc, bănuiesc. Asta se întâmpla în ianuarie, iar alegerile erau în mai. Ăsta pentu mine a fost duşul rece...

-    De ce v-ar fi lăsat Ion Iliescu pe dumneavoastră în postura de candidat?
-    Le era frică. De altfel, la manifestaţia pe care a făcut-o PNŢ-ul cu PNL-ul în faţa sediului guvernului, Iliescu se uita cu groază la lumea de afară şi spunea cu voce tare că o să aibă soarta lui Allende (n.r. Salvador Allende, preşedinte socialist al statului Chile, răsturnat de la putere de generalul Augusto Pinochet). Îi era frică.

„Revoluţia anticomunistă a fost deturnată”

-    Aţi spus relativ recent că Revoluţia nu s-a terminat...
-    Am spus că Revoluţia la care am participat eu nu a reuşit. Aia la care a participat Sergiu Nicolaescu a reuşit... Revoluţia anticomunistă la care eu am participat a fost denaturată, practic deturnată. Dacă facem un arc de cerc între ceea ce s-a întâmplat în 1990 şi ceea ce s-a întâmplat acum patru ani, atunci când domnul Băsescu a câştigat Preşedinţia, nu avem prea multe de comentat.

Replica cu care Băsescu a câştigat în faţa lui Năstase a fost celebra vorbă – „Ce păcat că poporul ăsta trebuie să aleagă între doi comunişti!”. El însuşi a anunţat că tot comunismul e la putere. Cu asta a câştigat în faţa lui Adrian Năstase, dar asta a bătut în cuie faptul că nu s-a schimbat nimic. Replica cu care Constantinescu a câştigat în faţa lui Iliescu este aceea cu „Credeţi în Dumnezeu?”. Este opera mea. Mărturisesc că am fost străfulgerat de un gând bun.

-    Mai trăieşte călugărul Vasile?
-    Asta nu ştiu.

-    Mai avem reflexul de a reacţiona la abuz, la ceea ce se întâmplă acum în societatea românească?

-    Uitaţi-vă la modul în care reacţionează sindicatele! Sunt mult mai modeste ca altă dată. Infinit mai modeste! Pe de altă parte, într-o şedinţă de guvern eu am atacat problema revoluţionarilor şi a privilegiilor care să dădeau acestora. Aproape că reuşisem să trimit în Parlament ordonanţa de anulare a acestor privilegii.

Văzând, în cele din urmă, că nu pot face nimic am înfiinţat împreună cu Radu Filipescu „Asociaţia Revoluţionarilor Fără Privilegii”, care există ca simbol. Altă lovitură a lui Iliescu a fost această lege - pe lângă revoluţionarii autentici au fost sute, mii de falşi revoluţionari care s-au alimentat cu asta şi l-au întreţinut.

-    Ce părere aveţi de candidatura lui Radu Duda la Preşedinţie?
-    Eu m-am exprimat clar. Sunt monarhist. Cred că este singura instituţie care poate recupera identitatea românească, tradiţiile şi bunul simţ. Monarhia e simbolică, conform Constituţiei din 1923. Ea nu are putere politică, dar ocupă primul loc în ierarhia publică tocmai ca să nu se bată lumea pe el.

Aşa cum parlamentarismul britanic lasă partidele să conducă efectiv ţara. Noi avem preşedinte jucător, avem preşedinte care se bagă în politica guvernului, lucru care ne costă viaţa, la urma urmei. Ăsta e marele rău al timpurilor noastre. Ori, fiind monarhist, cred că dacă această candidatură a principelui Radu va duce la reinstaurarea monarhiei este binevenită. Dacă nu, nu.

-    Dar nu există riscul ca electoratul de drepta să nu mai înţeleagă nimic şi să i se diminueze şansele lui Crin Antonescu de a accede în turul doi?
-    Cred că da. Mai ales la capacitatea de înţelegere a electoratului mai puţin educat. Acesta reacţionează la bere şi la mici mult mai repede decât la principii. Bătălia nu e în spaţiul urban, ci în spaţiul rural.

-    De ce credeţi că intelectualii români au făcut un pas înapoi faţă de anii `90?
-    Din două motive. Primul ar fi că mulţi dintre ei au fost dezavuaţi în interiorul partidelor în care au intrat. Se spunea că ei sunt romantici. În al doilea rând, aşa-zisa societate civilă a pierdut enorm din importanţă, măcinată fiind cu bună ştiinţă de sistemul de intoxicare. Societatea civilă nu a mai atins incandescenţa Pieţei Universităţii. Nu a mai fost un lider.

-    În ce relaţii mai sunteţi cu ţărăniştii?
-    Eu îl susţin pe domnul Radu Sârbu, care a fost ales de Congres şi care e un ţărănist autentic.

Briefing

„Sunt monarhist“

1 Despre candidatura lui Radu Duda. „Eu m-am exprimat clar. Sunt monarhist. Cred că este singura instituţie care poate recupera identitatea românească, tradiţiile şi bunul simţ. Monarhia e simbolică, conform Constituţiei din 1923. Ea nu are putere politică, dar ocupă primul loc în ierarhia publică tocmai ca să nu se bată lumea pe el. Noi avem preşedinte jucător, avem preşedinte care se bagă în politica Guvernului, lucru care ne costă viaţa, la urma urmei. Ăsta e marele rău al timpurilor noastre. Or, fiind monarhist, cred că dacă această candidatură a principelui Radu va duce la reinstaurarea monarhiei este binevenită. Dacă nu, nu.“

2 Despre societatea civilă. „În primul rând, mulţi dintre intelectuali au fost dezavuaţi în interiorul partidelor în care au intrat. Se spunea că ei sunt romantici. În al doilea rând, aşa-zisa societate civilă a pierdut enorm din importanţă, măcinată fiind cu bună ştiinţă de sistemul de intoxicare. Societatea civilă nu a mai atins incandescenţa Pieţei Universităţii. Nu a mai fost un lider. “

3 Despre lupta pentru Cultură. „Am avut discuţia aceea celebră cu Remeş, în care i-am zis că am şantiere deschise şi că nu pot să le las aşa pentru că se distrug monumentele. S-a ajuns la o situaţie incandescentă şi mi-a spus: «Lasă-mă, domnule, cu cultura! În vremuri de restrişte cultura se opreşte!». Şi i-am spus: «Domnule ministru, învăţaţi de la mine! Cultura nu s-a oprit şi nu se opreşte niciodată. Eu mă opresc în momentul ăsta. Aveţi demisia mea pe masă!». Au apărut banii în şapte zile.“