Secretele Mineriadei: În prima linie a luptei cu regimul Iliescu
0„Golanul“ Sorin Drăgan povesteşte momentele de război dintre rebelii din Piaţa Universităţii şi Poliţie. Cofondator al Ligii Studenţilor, Sorin Drăgan a fost bătut de mineri în aceeaşi „rundă“ cu Marian Munteanu. După Mineriadă a cerut azil în SUA, unde trăieşte şi astăzi.
Ziarul „Adevărul" a lansat, la 20 mai, un apel către „golani" să ne trimită, la adresa scrisori@adevarul.ro, istoria celor trăite în Piaţa Universităţii. Printre cei care ne-au răspuns se numără şi Sorin Drăgan. Publicăm astăzi prima parte a mărturiei sale, una şocantă şi elocventă pentru a înţelege deplin ce s-a întâmplat în Bucureşti la 13-15 iunie 1990.
Sorin Drăgan (42 de ani), în prezent stabilit în Statele Unite ale Americii, a fost co-fondator al Ligii Studenţilor, imediat după Revoluţie. În dimineaţa de 14 iunie a fost bătut de mineri în aceeaşi rundă cu Marian Munteanu. A fost salvat, parţial, de faptul că avea buletin de Petroşani, dar şi că un civil pusese ochii pe el şi le dăduse ordin minerilor să nu-i dea „la cap".
A rămas şi fără lănţişorul de aur primit de la bunica, pe care un miner i l-a smuls de la gât, că doar nu se deranjase să vină „degeaba" până la Bucureşti. Ironia sorţii este că Sorin Drăgan s-a născut în Valea Jiului, la Petroşani, iar tatăl său a lucrat ca economist la mina Livezeni. Ştia că, după reprimarea grevei minerilor din 1977, în subteran au ajuns „cozile de topor" ale Partidului şi ale Securităţii. Spune că a aşteptat cu nerăbdare absolvirea liceului şi ieşirea din acel mediu spre deschiderea intelectuală a Capitalei, unde a fost student la filologie. Avea curând să fie dezamăgit de „gratiile unei colivii mai mari, care închidea un popor întreg".
„Bătălia pentru conştiinţă"
„Printre organizaţiile anticomuniste în care am activat în anii '80 s-a aflat şi grupul lui Marian Munteanu, colegul şi prietenul meu de atunci", precizează Sorin Drăgan. Din acest motiv a gustat reţeta clasică a opresiunii: arestări, exmatriculare, ostracizare. Aşa l-a găsit Revoluţia.
„Începutul marii demonstraţii din Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990 m-a prins în Oslo, unde mă aflam ca reprezentant al studenţilor români. Am văzut la ştiri secvenţele filmate în Bucureşti şi am urmărit reacţia publicului occidental, de şoc şi dezgust faţă de adevăratul chip al regimului care moştenise puterea în România postrevoluţionară", mărturiseşte fostul golan. A pornit spre casă motivat de faptul că „o victorie încă părea posibilă" şi de exemplul foştilor deţinuţi politici. Aşa şi-a găsit locul în organizarea demonstraţiei, a vorbit de la balcon şi a încercat mediatizarea evenimentului în străinătate.
Sorin Drăgan explică înverşunarea şi încăpăţânarea cu care golanii au continuat să strige lozinci împotriva neocomunismului şi a FSN: „Credeam că există o şansă reală să câştigăm atât alegerile, cât şi bătălia pentru conştiinţa unei părţi semnificative a populaţiei. Exista şi argumentul că într-o asemenea situaţie aveam o şansă mai mare de a fi ajutaţi de opinia publică internaţională dacă demonstraţia continua şi câştiga notorietate".
Victimele de la Interne, Televiziune şi Romarta
După serile cu muzică şi cu speranţe a venit „Duminica Orbului", 20 mai 1990. Ion Iliescu a câştigat alegerile, iar balconul a fost închis pentru moment. „Am decis ca până la încheierea mandatului de doi ani al FSN să ne continuăm opoziţia în termenii democraţiei, atât cât urma să fie sub regimul Iliescu", povesteşte Sorin Drăgan.
Însă spiritele s-au încins în dimineaţa de 13 iunie, continuă Sorin Drăgan, când scutierii au dat iama în greviştii foamei campaţi în faţa Teatrului Naţional: „Pe la prânz am pornit spre Universitate împreună cu Marius Vladu, care era colegul meu de cameră la cămin. Deşi Marian Munteanu a făcut un apel public la pacifism din balcon, spiritele erau deja prea încinse. Luptele cu scutierii au continuat până la retragerea acestora, urmăriţi de rebelii care au început să asalteze sediul Ministerului de Interne, în care se repliaseră acei politişti care nu au fost îmbarcaţi în vehicule", continuă Sorin Drăgan, care a fost printre golanii care băteau la poarta Internelor.
Câteva persoane au fost ucise de gloanţe pornite din clădirea noii Poliţii. Unii, mai combativi, loveau în poarta dinspre zona Izvor a instituţiei cu un tomberon de gunoi pe roţi, folosit pe post de berbec. „Câţiva dintre rebelii mai atletici au escaladat clădirea încercând să intre pe ferestrele de unde se tragea, în timp ce noi, cei din stradă, încercam să-i protejăm cu un tir de pietre şi sticle. După ce puţinii temerari au fost doborâţi de pe ziduri şi armele dinăuntru au trecut pe foc automat, a trebuit să ne retragem la o distanţă mai sigură. Majoritatea celor de acolo au continuat un asalt cu pietre simbolic, dar futil", mai spune Sorin.
Lovit în umărul stâng
După această aventură, Sorin Drăgan s-a îndreptat spre sediul redacţiei „Glasul", publicaţie a Ligii Studenţilor, la care era redactor-şef, cu gândul să-şi sune părinţii, la Petroşani, ca să-i liniştească: „Mama m-a anunţat că trenuri pline de mineri plecau spre Bucureşti. Era în jur de ora 19.00. I-am spus că totul va fi în regulă, amintindu-mi că minerii mai fuseseră în Capitală şi nu făcuseră prea mare lucru în afară de a-şi demonstra profunda prostie în declaraţii televizate".
Apoi s-a deplasat la Televiziune, pentru că se zvonea că e asediată: „Eram cu Dorian Alexandrescu, student la fizică şi tehnoredactorul publicaţiei. La Televiziune am văzut părţi din parter incendiate şi soldaţi în interiorul clădirii şi pe acoperiş care trageau din când în când. Am fost atins în umărul stâng, dar nu grav, aşa că am aplicat batista ca pe o compresă şi am rămas un timp. Era deja întuneric, iar copacii bătrâni reduceau vizibilitatea. Nu reţin să fi văzut pe nimeni rănit mortal acolo, doar răni uşoare, dar mi s-a spus că un mort fusese cărat pe braţe şi urcat într-o maşină".
în faţa gloanţelor
S-a întors la Universitate şi n-a ascultat de îndemnul lui Marian Munteanu adresat studenţilor de a nu participa la lupte, declarându-se „implicat prea mult de scenele zilei": „M-am alăturat grupului care se lupta cu un dispozitiv de scutieri întărit de o unitate de paraşutişti, împingându-i spre intersecţia dintre Bulevardul Kogălniceanu şi Calea Victoriei. Era aproape de miezul nopţii".
A urmat o luptă de stradă, în care demonstranţii, încinşi de asaltul forţelor de ordine, au folosit pe post de muniţie pietre şi sticle goale de Pepsi găsite în curtea unui restaurant. S-a tras cu arma dinspre soldaţi, în general în sus. Am văzut două victime: un tânăr îşi dădea duhul pe pavajul de la Romarta, iar un altul era cărat pe braţe înspre Cercul Militar". Apoi, manifestanţii au fost dispersaţi: „Am început să ne retragem spre Universitate, epuizaţi şi împuţinaţi. De cealaltă parte a Pieţei se vedea un cordon de soldaţi care se strângea, închizând Universitatea şi Institutul de Arhitectură". La 14 iunie, în zori, urma să înceapă adevăratul coşmar.
Se încarcă comentariile...
