I-au ucis fiul de 17 ani, acum 17 ani, la ora 17

Mama lui Radu Ionescu, călcat de tanc în timpul Revoluţiei din Bucureşti, îi împodobeşte mormântul cu crenguţe de brad, în fiecare an, în decembrie

De câteva ori, pe parcursul discuţiei, a fost gata să izbucnească în lacrimi. Apoi ne-a adus un sac din plastic în care păstrează şi azi hainele copilului ei. Cele pe care le purta atunci când a fost ucis. Totul se învârte în jurul cifrei 17. Au trecut 17 ani de la Revoluţie. Când a murit, Alexandru Radu Ionescu avea 17 ani. Mai mult decât atât, ora 17.00 i-a fost fatală. Una dintre primele victime ale tragicelor evenimente petrecute în Bucureşti, în 1989. Iar mama lui, Ioana Ionescu, nu ştie nici azi cine sunt ucigaşii copilului său. Vrea să-i cunoască. Doar ca să-i ierte.
Batem cu o oarecare strângere de inimă la uşa apartamentului dintr-un bloc din cartierul bucureştean Titan. Ne deschide o femeie cu ţinută distinsă. Anii şi necazurile aproape că nu i se văd pe faţă. Ba da, dacă te uiţi mai atent în ochii ei, îi citeşti durerea. Am convins-o cu greu, într-o discuţie telefonică anterioară, să stea de vorbă cu noi. "De prea multe ori am vorbit, ani la rândul", ne-a spus iniţial mama lui Radu. În fine, ne-a primit cu cafele, apă minerală şi mandarine. Ne arată şi numeroasele ziare şi reviste în care s-a scris pe larg, după 1990, despre drama băiatului ei. Într-un colţ al sufrageriei, e aşezată fotografia băiatului.
A simţit clipa în care i-a murit fiul
Discuţia se leagă uşor, în ciuda atmosferei apăsătoare. Numai cine are copii ştie cât de greu e să vorbeşti cu cineva despre lumina ochilor săi care a trecut în nefiinţă. Deşi se vede cât îi este de greu, Ioana Ionescu se întoarce din nou în timp, în ziua de 21 decembrie 1989. Ne spune că a simţit exact momentul în care copilul său "a plecat de pe pământ". Ştie sigur că 17.30 a fost ora fatidică. "Eram acasă. Tocmai venisem de la muncă. Am simţit în acel moment o sfârşeală, mi s-au zbătut ochii şi m-a durut ceafa. O senzaţie apărută din senin. Am ştiut atunci că s-a întâmplat ceva cu Radu". Apoi se face linişte pentru câteva momente. Îşi aduce aminte şi altceva. Parcă a fost un semn al dramei care urma să vină. "Cu o lună înainte să moară, băiatul îmi tot spunea că simte că se va întâmpla ceva deosebit". În decembrie 1989, când începuse revolta de la Timişoara, iar informaţiile veneau de la Europa Liberă, "copilul meu zicea că trebuie să ieşim toţi în stradă".
Îi ura pe comunişti
Dar s-a mai petrecut ceva care arată că adolescentul de 17 ani a ieşit în stradă pentru a protesta faţă de regim. Nu s-a dus acolo ca un simplu spectator. "În iulie 1989, un miliţian l-a bătut pe copilul meu. Radu se certase cu fiul miliţianului, iar tatăl acelui puşti s-a răzbunat apoi. Băiatul meu a prins atunci ură contra regimului. Îl vedeam trist şi când mă vedea că am venit de la alimentara cu un carton de ouă sau o bucată de carne, după ce stătusem la coadă ore în şir. Noi n-am făcut politică în casă. Eu eram tehnician, tatăl lui era constructor. Ne vedeam de munca noastră. Nu l-am alimentat împotriva regimului, dar copilul vedea ce se întâmplă în jurul lui". A mai fost o premoniţie. "Tot în noiembrie, băiatul m-a întrebat cu cine fac Revelionul. Îmi spunea că ar fi bine să mă duc la sora mea". A venit şi ziua tragediei, 21 decembrie. "Am vorbit cu el la telefon, după-amiază. Eram încă la muncă. Atunci i-am spus de mitingul care luase o turnură neaşteptată, apoi i-am zis să stea acasă. Ştiu că avea de reparat bicicleta unui prieten. A fost ultima oară când am vorbit cu el". Din nou linişte.
Hainele morţii
Ceea ce se ştie deja este că Radu Ionescu a murit, alături de alţi 13 tineri cam de aceeaşi vârstă cu el, în dreptul Sălii Dalles. Au fost primele victime ale Revoluţiei. Radu a murit într-un mod cumplit. Un tanc a trecut peste trupul său, dar a fost şi împuşcat, plus înjunghiat, din câte ne povesteşte mama sa, care ne aduce la un moment dat un sac din plastic în care se află hainele băiatului, cele pe care el le-a purtat în ziua morţii.
Femeia se abţine să nu plângă şi se duce la bucătărie după un pahar cu apă. Stăm în faţa sacului şi nu îndrăznim să-l desfacem. Gazda noastră se întoarce după câteva minute. Şi-a revenit şi ne îndeamnă să scoatem hainele afară. Au trecut între timp pe la o spălătorie. O geacă, un pulover şi o pereche de pantaloni. Geaca şi puloverul sunt găurite în mai multe locuri, în timp ce pantalonii sunt rupţi în două, lăsând să se întrevadă forţele deosebit de puternice care au măcinat acel trup.
Coincidenţa lui 17
Abia la ora 20.45, în 21 decembrie 1989, Ioana Ionescu a aflat că fiul ei murise. "A venit la uşa mea mama unui coleg al lui Radu. Casa scării era plină de tineri. Toţi plângeau. Eu am îngenuncheat atunci şi l-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea putere. Sora mea s-a dus apoi la Spitalul de Urgenţă. Acolo erau opt tineri morţi. Erau primele victime ale Revoluţiei".
Abia în ziua de 26 decembrie s-a întors acasă copilul plecat la bătălia contra comunismului. "Ştiţi ce este dorul?", ne întreabă pe neaşteptate femeia, care consideră că şi azi are tot doi copii, o fată de 39 de ani şi Radu, care ar fi împlinit, în 14 iunie 2006, dacă ar fi trăit, 34 de ani. Nu ştim ce să răspundem.
"Cel mai mult îl iubesc pe băiat. Fata mea înţelege şi nu se supără. Era frumos, înalt, făcea yahting", se duce departe gândul mamei. Coincidenţa face ca în ziua de 21 decembrie 2006 să se împlinească 17 ani de la moartea eroului. Iar el a murit la vârsta de 17 ani.

Chemat la oaste, în 1991
Nici azi nu se ştie adevărul. Cine sunt ucigaşii adolescentului. "Un prim semn de la autorităţi l-am primit în 1991, când se considera că fiul meu a fost victima unui accident rutier, pentru că îl călcase un tanc". Vedem apoi şi un dosar cu două file. "Abia în acest an, prin nişte relaţii, am primit copia dosarului său, care cuprinde declaraţia tatălui lui Radu şi declaraţia unui prieten al fiului meu, care a fost la locul tragediei". În rest, nimic. Ceva cu totul incredibil s-a petrecut în 1991. Din punctul de vedere al statului român, Radu Ionescu încă trăia la aproape doi ani de la Revoluţie. Vedem şi o carte poştală trimisă acasă de Armată, prin care acest băiat era chemat la încorporare. Ar fi trebuit să se prezinte la Centrul Militar Sector 3 în data de 30 august 1991.

"Aş vrea să-i iert. Dar nu am pe cine să iert. Eu nu pot să urăsc."
Aproape zilnic, la mormântul fiului său. Asta a fost viaţa Ioanei Ionescu. După moartea lui Radu. În fiecare decembrie, în preajma Crăciunului, îi duce crenguţe de brad, pe care i le pune pe piatra rece, de marmură albă. I-am propus s-o ducem noi în acest an, cu maşina ziarului, de acasă până la cimitir, pentru că îi este greu să care crengile, plus coroniţele de brad, din Titan până la Eroii Revoluţiei. A acceptat cu greu, pentru că nu dorea să deranjeze. E un om care nu vrea să iasă în faţă cu nimic. Nici măcar pentru a-şi striga durerea. O femeie de 65 de ani. "Ştiţi ce m-a ţinut până acum? Încrederea că va veni un moment al adevărului. Aştept să-i văd pe ucigaşii copilului meu. Să văd că le este teamă de adevăr. Aş vrea să-i iert. Dar nu am pe cine să iert. Eu nu pot să urăsc. Mă rog ca ucigaşii să fie mântuiţi la Judecata de apoi, pentru că de ea nu vor scăpa". La câţiva metri distanţă, forfota străzii pare nepăsătoare faţă de mormintele eroilor. Înainte să plecăm, aruncăm o ultimă privire la fotografia de pe cruce. Dintr-un alt timp, băiatul cu păr blond parcă ne-ar surâde. Dar e numai zâmbetul îngheţat pentru totdeauna la vârsta de 17 ani, atunci când credea că are toată viaţa în faţă.