Scriitorul Horia-Roman Patapievici, arestat la 21 decembrie 1989, face o analiză lucidă a dramei trăite de România sub regimul Iliescu. La 21 decembrie 1989, Horia-Roman Patapievici a fost arestat ca urmare a participării la protestul anticeauşist şi închis la Penitenciarul Jilava. A fost eliberat o zi mai târziu, la scurt timp după fuga dictatorilor.
În prezent, Horia-Roman Patapievici are 53 de ani şi este preşedintele Institutului Cultural Român. Este autorul unor volume precum: „Politice", „Zbor în bătaia săgeţii" sau „Cerul văzut prin lentilă".
Mai citiţi şi:
Secretele Mineriadei / Sergiu Andon: „Brucan avea influenţă directă în ziar“
Reportaj: Drumul deznădejdii pleacă din minele Văii Jiului spre Capitală
Secretele Mineriadei / Cristi Paţurcă:„Cozma, de ce ne-ai bătut, mă?“
La 20 de ani de la Mineriada din 13-15 iunie 1990, el vorbeşte pentru „Adevărul" despre ruptura din sânul societăţii româneşti după Revoluţie. O scindare tragică între cei care îl considerau pe Iliescu salvatorul României şi cei care îl vedeau ca pe un continuator al regimului comunist.
„Adevărul": Ce a însemnat pentru România preluarea puterii de către Ion Iliescu?
Horia-Roman Patapievici: După fuga lui Ceauşescu ne-am trezit cu acea autoproclamată putere, cum spuneau ei, „emanată" din Revoluţie. Ea a provocat o ruptură în sânul societăţii, între cei care vedeau în Ion Iliescu un continuator al regimului comunist şi cei care vedeau în el salvatorul. O parte a societăţii era în căutarea unui model politic de stat bazat pe ordinea proprietăţii private şi pe ideea „puterii decente", luând ca model Occidentul. Cealaltă voia să păstreze statul comunist şi economia planificată, dar într-o formă mai blândă: un fel de comunism fără Ceauşescu, dar cu toate ideile lui. Regimul Iliescu a fost sprijinit de marele public din idealism. Fireşte, un idealism bazat pe ignoranţă şi, finalmente, sinucigaş.
Care erau motivele acestei scindări?
Motivele sunt foarte diverse, însă, psihologic vorbind, împărţirea societăţii în pro şi contra Iliescu e mult mai complexă. Mama mea, de pildă, vedea în Iliescu salvatorul vieţii mele. Ea credea că, dacă nu venea Iliescu la putere, aş fi fost omorât de Ceauşescu, care, dacă ar fi înăbuşit Revoluţia, ar fi ordonat executarea tuturor celor arestaţi în noaptea de 21 decembrie 1989. Probabil aşa ar fi făcut, dar nu Ion Iliescu m-a salvat de la Jilava.
Un om pe creasta unui val revoluţionar
Dar dumneavoastră, care aţi trăit direct experienţa Revoluţiei, de ce nu credeaţi că v-a salvat Iliescu?
Pentru că ştiam că ne-a salvat, pe toţi, ridicarea Bucureştiului, după rezistenţa eroică a Timişoarei. Nu Iliescu ne-a „salvat", ci Revoluţia. Iliescu nu a fost decât omul care a navigat pe creasta unui val pe care nu el l-a creat. Dacă l-ar fi creat el, ar fi meritat să rămână în amintirea noastră ca un om curajos şi providenţial, demn de admirat. Dar nu a fost aşa: a fost un profitor, un instigator, un distrugător de ocazii, un om care ne-a întârziat şi ne-a deturnat.
La 21 decembrie aţi fost arestat şi închis la Jilava. Ce s-a întâmplat în puşcărie la 22 decembrie?
De dimineaţă şi până în jurul prânzului, cei arestaţi şi înghesuiţi ca vai de ei au fost anchetaţi şi bătuţi sinistru. Am avut norocul să nu-mi vină şi mie rândul. Pe la prânz am observat că nimeni nu mai era chemat la interogatoriu. A apărut brusc un ofiţer, care s-a recomandat a fi comandantul puşcăriei. A întrebat dacă este cineva care are nevoie de asistenţă medicală. Şi, într-adevăr, era un om care avea o fractură deschisă de tibie - se vedea osul, sângele arăta ca nămolul. Era un altul cu un ochi care părea scurs din cauza bătăii. Gemea încetişor, ca o respiraţie a durerii. E greu de imaginat ce am putut vedea acolo. După comandant a apărut, mai târziu, un tablagiu, un subofiţer de Miliţie, care ne-a zis şoptit: „Băieţi, a fugit dictatorul!" Până atunci eram bandiţi şi, deodată, deveniserăm „băieţi". După câteva ore am fost eliberaţi. Am făcut tot drumul de la Jilava până în centru pe jos. România se trezise. Trăia sărbătoarea primei ei libertăţi după o jumătate de secol.
Dincolo de bucuria Revoluţiei, aţi avut şi dezamăgiri după 22 decembrie?
Primul moment de descumpănire a fost demonstraţia din 12 ianuarie 1990. Atunci s-a petrecut ceva straniu. O mână de oameni, care semnala pe bună dreptate derapajele puterii lui Ion Iliescu, a cerut, simultan cu scoaterea în afara legii a comunismului, reintroducerea pedepsei cu moartea. Pedeapsa cu moartea le apăruse ca o cale naturală de a tranşa chestiunea comunismului, ceea ce este mai mult decât o prostie, este o eroare morală. Mi s-a părut înspăimântător. Bucuroasă era numai solidaritatea. Restul a fost numai dezamăgire. Deşi, în cele din urmă, noi, opoziţia la regimul Iliescu, am câştigat lupta, el, regimul, a câştigat toate bătăliile. Am fost mereu înfrânţi.
Utopia normalităţii
De ce credeţi?
Pentru că societatea reală era cu regimul Iliescu. Opoziţia nu a fost iubită nici măcar când a fost votată. Când Doina Cornea şi Ana Blandiana s-au retras din CFSN, în semn de protest faţă de manipulările grosolane ale puterii feseniste, societatea românească a început să le urască. Iliescu era adulat, Doina Cornea era detestată. E de necrezut, dar la noi omul care făcea rău la vedere era plebiscitat, iar cel care rostea adevărul şi ar fi putut face numai bine era fugărit pe străzi. În prima jumătate a anilor '90, societatea românească a ratat toate ocaziile de a se însănătoşi, dar nu a ratat niciuna de a-şi face rău. Societatea reală a fost modelată de Ion Iliescu, iar Opoziţia nu a jucat niciun rol. La noi, opoziţia politică împotriva FSN nu s-a făcut în jurul disidenţilor, ci în jurul partidelor istorice. Revenirea acestora ca unică alternativă politică la puterea neocomunistă a fost un fenomen unic în toată Europa de Est. Istoric părea ca un fel de legătură cu partizanii din munţi, o revanşă a suferinţelor îngrozitoare din anii '50... Metafizic şi moral a fost un fenomen remarcabil. Politic a fost, din păcate, un eşec.
În ce se spera atunci?
La Revoluţie, marea noastră utopie a fost revenirea spontană la normalitate. Fals. Plecam optimist şi eronat de la o antropologie de tip Rousseau, în care omul e bun, iar lanţurile vin de la societate. E adevărat, lanţurile vin de la societate, dar omul e departe de a fi bun.
"Puterea care a ordonat Mineriada e azi o forţă politică respectată de majoritatea ţării."
Horia-Roman Patapievici
fost „golan"
„«Piaţa» a preferat incantaţiile magice"
Piaţa Universităţii, în mai 1990 Foto: Fundaţia Academia Civică
În decembrie 1989, ce reprezentau, pentru dumneavoastră, minerii?
Erau nişte eroi. Eroii grevei din Valea Jiului din 1977. Era singura categorie muncitorească din România care se opusese lui Ceauşescu făţiş şi împotriva căreia regimul declanşase o represiune globală. Simbolic vorbind, erau precum muncitorii de la şantierele navale de la Gdansk, din Polonia - erau Muncitorii, cu majusculă. Îi respectam.
Dar după Revoluţie ce rol au jucat minerii?
FSN nu avea nicio cultură politică. Avea o cultură a manevrelor şi a exercitării abuzive a puterii. Neştiind să trateze în mod politic Opoziţia, a tratat-o gangsteresc, cum ştia, de la comunişti, că trebuie să te comporţi cu adversarii. Drept urmare, a inventat „Mineriadele".
E posibil ca minerii să fi fost pregătiţi şi „antrenaţi" dinainte?
Nu cred că era nevoie. Gândiţi-vă la pilitura de fier: nu e „antrenată" dinainte, e suficient să pui un magnet sub ea şi se orientează imediat după liniile de forţă ale câmpului magnetic. Minerii, ca majoritatea ţării, deveniseră deja „pilitură de fier" prin ataşamentul fanatic faţă de Ion Iliescu şi prin ura, care le fusese indusă mediatic, prin TVR, împotriva Opoziţiei. Puterea care a ordonat Mineriada e azi o forţă politică respectată - nu de mine, de majoritatea ţării. Executanţii cu bâte nu au avut nimic de câştigat, au pierdut şi ce aveau, iar oamenii din servicii care i-au ghidat şi organizat s-au spălat pe ei şi pe cei care au dat ordinele.
Cum aţi trăit Mineriada din 14-15 iunie 1990?
Au fost zile de disperare. „Piaţa Universităţii" era sleită şi abia supravieţuia. Rezultatele alegerilor din 20 mai 1990 ne spulberaseră, pe toţi cei care legaserăm speranţe de opoziţia politică, dar non-partinică, la regimul Iliescu. Ceea ce ne dărâmase fusese nu atât rezultatul politic al alegerilor, cât amploarea socială a respingerii proiectului de opoziţie la Ion Iliescu şi FSN reprezentat prin „Piaţa Universităţii". O parte a bucureştenilor, nu nesemnificativă, a primit minerii ca pe nişte eliberatori.
Ce a însemnat „Piaţa Universităţii" pentru societatea românească?
„Piaţa Universităţii" a fost primul şi cel mai puternic proiect de societate civilă românească. Problema care a marcat cel mai dramatic societatea noastră în perioada comunistă a fost tocmai lipsa de solidaritate - umană şi socială. „Piaţa Universităţii" a însemnat reinventarea, recâştigarea solidarităţii. I-a arătat lui Ion Iliescu şi acoliţilor săi că societatea românească nu mai este un corp transparent şi inconsistent, prin care privirea puterii poate străbate nestânjenită... Că există ceva, acolo, înăuntru, de care trebuie să ţii seama. Care te judecă şi care ţi se opune. Cu timpul, adică la al treilea mandat de preşedinte, Ion Iliescu a învăţat lecţia istoriei - dar asta a costat foarte mult România.
Cum vă raportaţi acum la cei care denigrează în continuare „Piaţa Universităţii"?
Ei invocă accidentalul, iau aspectele ei neesenţiale (murdăria, dezordinea, zgomotul, blocarea circulaţiei) ca fiind chiar esenţa. Criticile întemeiate care i se pot aduce, acum, „Pieţei Universităţii" sunt, însă, de altă natură. „Piaţa Universităţii" a ignorat faptul că mişcarea politică de opoziţie din România nu s-a constituit pe societatea civilă, ci pe renaşterea partidelor istorice. A plecat de la o utopie, iar utopiile sunt întotdeauna sancţionate de realitate. Pentru cineva care a fost acolo, înăuntru, „Piaţa Universităţii" a fost o mişcare a bucuriei, a sărbătorii continue, a redescoperirii solidarităţii fizice, personale, cu semenii noştri. Cumva, a fost o mişcare „hippie" a proiectului de societate civilă. Dar, dacă vrei să izbândeşti, trebuie să te organizezi. Or, „Piaţa Universităţii" nu s-a organizat, a preferat incantaţiile magice. Aceste două refuzuri, de a se organiza şi de a se defini politic, sunt obiecţiile pe care, retrospectiv, le-aş aduce. Esenţial, nu accidental.
"FSN, neştiind să trateze în mod politic Opoziţia, a tratat-o gangsteresc, cum ştia de la comunişti."
Horia-Roman Patapievici
fost „golan"
„În comunism, Iliescu a funcţionat ca o lumină"
În 1990, Ion Iliescu era adulat de masele de muncitori Foto: Afp
Unde au greşit partidele istorice? De ce rezultatul lor la alegerile din 20 mai 1990 a fost atât de slab?
Pentru că partidele istorice nu mai erau ceea ce fuseseră. Pentru că şi România se schimbase enorm, în răspăr cu ceea ce fusese ea pe vremea când partidele istorice o reprezentaseră cu glorie. S-au străduit să facă binele, dar nu mai aveau nici mijloacele, nici forţa interioară, nici viziunea. Iar când au câştigat puterea, în 1996, nu au făcut-o nici singure, nici în numele doctrinelor lor: au câştigat-o împreună cu un adversar - Partidul Democrat - şi în numele valorilor „Pieţei Universităţii", care avusese o evoluţie independentă de a lor.
Care a fost semnificaţia votului pro-Iliescu de la 20 mai 1990?
În politica internă, votul acela însemna prelungirea existenţei statului socialist şi menţinerea economiei supravegheate. În politica externă, însemna, în esenţă, Rusia. Acel scrutin a arătat că România, în ansamblul ei, voia să meargă pe o formulă de tip „perestroika".
Să încercăm o tipologie a lui Ion Iliescu, personajul-cheie din anii '90.
Unde l-aţi încadra?
În tipologia standard a activistului de partid luminat. Un om a cărui problemă nu a fost funcţionarea în regimul comunist, ci în cel democratic. În regim comunist, Ion Iliescu a funcţionat ca o lumină; dar, în condiţii democratice, chiar şi atitudinile care într-un context totalitar erau calităţi au devenit defecte. În democraţie, instinctele politice de esenţă autoritară ale lui Ion Iliescu au ieşit la iveală şi au produs efecte istorice nefaste. Pierderea de imagine pe care România a suferit-o după 13-15 iunie 1990 a fost cauzată, integral, de felul în care Ion Iliescu a condus ţara în acea perioadă. De fapt, toată drama României din anii '90 e legată de incapacitatea lui Ion Iliescu de a trece peste structura fundamental comunistă a personalităţii sale. Iar patriotismul său, indiscutabil, i-a permis totuşi să ceară sprijin sovietic în timpul Revoluţiei, ceea ce, în cel mai bun caz, a constituit o eroare. Bun în timpuri rele, Iliescu s-a dovedit un rău, mai mare sau mai mic, în timpuri mai bune.
Care este explicaţia pentru longevitatea politică a lui Ion Iliescu?
Ca pentru toate personalităţile politice, explicaţia atârnă de două împrejurări: conjunctura istorică, pe de o parte; formatul personalităţii, pe de alta. Avea formatul unui mare om de stat; dar nu a avut datele potrivite, acelea care decurg din convingerile sale morale şi ideologice. Imaginaţi-vă un Ion Iliescu care în decembrie 1989 ar fi spus: „S-a terminat cu o pagină tristă şi criminală din istoria noastră. Să reînnodăm firul cu istoria noastră liberă de acolo de unde a fost rupt. Vă propun să reinstaurăm Constituţia din 1923 şi să funcţionăm un timp -patru ani, de pildă - potrivit acestei Constituţii." Un Iliescu care l-ar fi chemat pe Regele Mihai să fie asociat la putere ca simbol constituţional. Şi declarând că peste patru ani se va face un referendum pentru a vedea ce vor românii: monarhie sau republică. În schimb, Iliescu a vrut să fie în continuare cu Rusia. Şi aşa mai departe. Apoi, după 2000, s-a pliat pe noua realitate geopolitică rezultată din guvernările CDR. România a fost pusă de Ion Iliescu pe un macaz greşit. şi, într-un fel, tot ce se întâmplă în România în rău azi este consecinţa aranjamentelor vicioase pe care le-a făcut Iliescu la începutul anilor '90.
"Bun în timpuri rele, Iliescu s-a dovedit un rău, mai mare sau mai mic, în timpuri mai bune."
Horia-Roman Patapievici
fost „golan"
* click pe imagine pentru reincarcare daca nu intelegi scrisul.
Trimite Anuleaza