Galaţi: FOTO Sute de gălăţeni trăiesc la marginea oraşului, în cocioabe ca-n Evul mediu
0
Aproape două sute de năpăstuiţi ai sorţii încearcă să supravieţuiască, lipsiţi de cele mai elementare atribute ale civilizaţiei. Deşi sunt la o aruncătură de băţ de oraş, îşi duc traiul chinuit în barăci sau căsuţe din chirpici, fără electricitate sau apă potabilă şi mai ales fără să-i pese cuiva de ei.
România. Anul 2009. La nici un kilometru distanţă de cele două hypermarketuri aflate la marginea Galaţiului câteva zeci de oameni trăiesc într-o sărăcie greu de descris.
Dacă îi întrebi, nici măcar nu ştiu cum se numeşte locul pe care l-au „colonizat” şi deci, ce adresă ar putea avea. Îi spun pur şi simplu simplu: „Cartierul nimănui”.
La marginea societăţii
Poveştile celor care locuiesc acolo sunt ale unor oameni pe care societatea i-a marginalizat la propriu.
În general fără loc de muncă, fără o sursă de venit constantă, singurul lor mijloc de subzistenţă îl reprezintă pescuitul.
Cei mai „avuţi” dintre ei au bărci şi undiţe. Majoritatea celor din „cartierul numănui” locuieşte în barăci, asezate ordonat, cu alei, vara prăfoase şi toamna şi iarna noroioase.
Şi pentru că sunt departe de tot ce înseamnă civilizaţie, şi-au făcut un mic magazin, ca să nu mai urce dealul după o pâine, o bere sau un rachiu. Despre mers la supermarket nici nu poate fi vorba, chit că e aproape.
Unul dintre membrii acestei comunităţi semiprimitive este Ion Caruz. Trecut de 45 de ani, în 2001, bărbatul şi-a găsit un refugiu în „Cartierul nimănui”, după ce nu şi-a mai putut plătit întreţinerea apartamentului său din Galaţi.
„Din peşte nu îmi mai scot câştigul. Am să pierd apartamentul, că m-au dat vecinii în judecată. N-am mai plătit întreţinerea de vreo şapte ani. Am mai mult de o sută de milioane datorie şi aici vorbesc numai de întreţinere”, povesteşte nea’ Ion.
Unicul venit al familiei sale este leafa soţiei, deoarece el nu stăpâneşte nicio meserie şi, după spusele sale, nu a lucrat nicio secundă în viaţa sa. Cu excepţia pescuitului, dar parcă şi peştele s-a împuţinat pe criza asta.
Nea Marin, singur pe lume
Un alt caz, asemănător este cel al lui Marin Ilie. Văzând aparatul de fotografiat, omul a ieşit ca din pământ să-şi spună oful. Rămas singur pe lume, după ce ai săi l-au părăsit, nea Mărin trăieşte, de mai bine de zece ani, într-o baracă insalubră.
Cu lacrimi în ochi, bătrânelul, care pare a avea vreo 70 de ani, şi-a povestit viaţa cu doar câteva cuvinte. „Eu locuiesc aici, într-o bărăcuţă în cre-i tare frig.
Sunt despărţit de nevastă, am un copil în Italia şi altul în Spania. Nevasta e în America. Stau aici în colonie de vreo zece - unşpe ani. E foarte greu, dar ce să fac, dacă m-au părăsit ?”, se jeluieşte nea Mărin, jurându-se că nu are mai mult de 55 de ani.
Dacă vecinul şi prietenul său Ion Caruz se poate lăuda că mai câştigă pe ici pe colo din pescuit, nea Mărin îşi obţine pâinea şi berea zilnică din te miri unde. „Am muncit în Şantierul Naval. Acum stau, la păduchi, aici. Mă duc pe la ghenă, adun mâncare pentru câini, şi oamenii îmi dau bani pentru asta ”, spune el.
Nu toată lumea care-şi face veacul pe aici este la limita cea mai de jos a sărăciei. De exemplu Vasile Dobraneş. ” De vreo 15 ani, stau pe aici. Am un contract cu combinatul, pentru curent electric. Baraca asta o folosesc doar pentru pescuit şi atât”, povesteşte bărbatul, care se pregătea să facă un borş de peşte.
Din cele povestite de locuitorii micii aşezării de pe malul Siretului, pe o alee, pe care se intră după ce treci de o pătură jegoasă, ar locui şi câteva familii cu copii. În barăcile înghesuite, vecinii spun că, cel puţin trei minori ar face primii paşi în viaţă. „Pe aleea cealaltă este o familie cu trei copii, dar nici un membru al acesteia nu munceşte”, spune doamna Margareta.
Din păcate, tot din spusele locatarilor, familia respectivă era plecată, cu căţel, cu purcel şi copil la căutat prin tomberoane. „Din asta trăiesc oamenii ăştia. Sunt vai de capul lor. Nici nu ştiu cum o duc de pe o zi pe alta”, povesteşte femeia.
Se încarcă comentariile...
