Ducu Bertzi : „Maneaua ne-a cotropit”

Ducu Bertzi este convins că aceia care ne conduc nu au habar de România profundă

Ducu Bertzi spune că nerespectarea regulilor în societatea românească a condus la dispariţia bunului-simţ şi la promovarea nonvalorilor, muzica de calitate fiind, la rându-i, atrasă de acest vârtej.

Pe unde se refugiază românii care pretind că orizontul lor intelectual se întinde dincolo de ecranele televizoarelor? Pe unde se duc aceia care nu au căpătat reflexul pavlovian de a urmări ştiri despre atrocităţi şi pseudovedete? Am pornit în căutarea lor alături de Ducu Bertzi, artistul care adună în sălile de concerte public de toate vârstele. Muzica invitatului nostru de astăzi se pare că nu îmbătrâneşte, iar ascultătorii săi nu sunt deloc puţini.

Prezenţa lor în societate - discretă, ce-i drept, din cauza contextului - este garanţia faptului că lucrurile se pot schimba în bine. Deşi nu-şi ascunde nemulţumirea faţă de ceea ce s-a întâmplat în ultimele două decenii, Ducu Bertzi trădează un optimism a cărui obârşie o descoperi printre oamenii care îşi cumpără bilete la concertele sale. Artistul a vorbit, simplu şi sincer, despre procesul asfixiant de manelizare, corelat, într-un mod ce îl amplifică, cu promovarea masivă a imposturii. Dar Ducu Bertzi nu dramatizează situaţia. Să vedem împreună de ce.

CARTE DE VIZITĂ

• Ducu Bertzi s-a născut la 21 septembrie 1955, în Sighetu-Marmaţiei.
• A urmat liceul şi şcoala de muzică din oraşul natal.
• A absolvit Facultatea de Mecanică Fină - Bucureşti (1979).
• După 1990 a avut propria firmă de PR şi publicitate.
• La 14 ani înfiinţează trupa de rock „Express 69".
• În cei 30 de ani de activitate muzicală a susţinut peste 4.000 de spectacole de muzică şi versuri.

„Ascultătorii de folk nu sunt ascultaţi"

Adevărul: Cum arată profilul ascultătorului de folk astăzi, în comparaţie cu profilul ascultătorului din generaţia dumneavoastră?

Ducu Bertzi: Şi astăzi ascultătorul de folk are strânse legături cu acela din generaţia mea. Foarte mulţi care au îmbrăţişat atunci acest gen de muzică au transmis-o copiilor lor. Cei mici au ascultat în casă şi şi-au format gustul pentru muzica de calitate. Copiii preiau modele din casă şi aşa s-a transmis folkul din generaţie în generaţie. Acesta ar fi un tip de ascultător de folk din ziua de astăzi. Ar mai fi, însă, şi un alt tip de ascultător pe care l-am descoperit după anul 2000: acela care a început să asculte folk la 25-30 de ani. Cei care se apropie de genul acesta de muzică sunt, în general, oameni cu studii medii şi superioare. Preponderent sunt persoane care înţeleg ce spune versul. Folkul înseamnă multă poezie şi mesaj care se transmite printr-un înveliş muzical.

Cu alte cuvinte, mulţi dintre aceia care ascultă muzică folk sunt oameni care au ceva de comunicat, la rându-le. Îi bagă cineva în seamă în cadrul societăţii româneşti?

Din păcate, nu cred că îi bagă cineva prea mult în seamă. La noi, comunicarea a devenit unilaterală - cei care transmit nici nu sunt interesaţi dacă îi ascultă cineva. Sunt interesaţi doar să-şi transmită propriul mesaj, fără a mai aştepta un feedback. Acest lucru este destul de grav pentru o societate ca a noastră, care trece prin schimbări masive.

„Este o întoarcere la comuna primitivă"

Ce vă deranjează cel mai mult în muzica românească de azi?

Zgomotul! E mult zgomot pentru nimic. Arareori e şi muzică... Se spune că ăsta este trendul - mult ritm. Într-un fel e o întoarcere la comuna primitivă, atunci când nu exista cuvântul, ci existau doar zgomote. În comuna primitivă oamenii se atenţionau şi speriau animalele din jur prin zgomote. Dar acest fenomen nu se manifestă doar în muzica românească. Şi în cea străină vedeţi şi dumneavoastră că lucrurile foarte bune care au apărut în ultimii ani sunt, de fapt, remake-uri ale unor piese vechi. Deci construcţia este mult mai veche.

Cum vă explicaţi atunci succesul de care se bucură astăzi pseudomuzicienii, aceia care nu au studii de specialitate şi nici măcar voce sau talent? Sunt pline revistele de personaje care mimează actul muzical...

Este un mecanism pus la punct de aceia care se ocupă de aşa-zisul showbiz românesc. Nu suntem la nivelul showbizului care funcţionează într-o ţară civilizată. Găsim oameni care nu sunt valoroşi şi care ştiu asta, dar care sunt scoşi pe piaţă cu o mediatizare foarte puternică. Ei rezistă o vară sau maximum un an de zile. Între timp sunt scoşi alţii şi se vând ca nişte produse perisabile. Nu rămâne nimic din aşa-zişii artişti care umplu paginile revistelor bulevardiere. Ei nu pot realiza un material întreg după nu ştiu câţi ani de activitate.

Sunt efemeride...

Exact, sunt efemeride. Dacă te uiţi ce a mai produs în ultimii ani muzica românească, cred că abia poţi să numeri pe degete... Dar merge afacerea şi se vinde bine treaba asta. În ceea ce priveşte apariţia feminină, lucrurile merg şi mai uşor, cu „îmbunătăţiri" aferente. În general, astfel de personaje sunt încurajate de oamenii cu bani făcuţi peste noapte, care se simt bine să aibă în faţă o prezenţă de pe prima pagină a tabloidelor, şi pe care au văzut-o la televizor în anumite emisiuni mai „condimentate". Pentru ei este cea mai mare satisfacţie. Aşa se încheie un ciclu din care toată lumea câştigă.

Sau din care toată lumea are de pierdut...

Sigur că, pe fond, toată lumea are de pierdut, dar pe ei nu-i interesează.

E un paradox aici... Majoritatea oamenilor reacţionează la muzica de bună calitate. Atunci de ce nonvalorile sunt promovate masiv?

Cei interesaţi să promoveze lucruri facile se ocupă ca acestea să acopere piaţa - din punct de vedere al publicităţii. Atunci, lucrurile de valoare unde să mai intre? Sunt îndepărtate cu bună ştiinţă pentru că dacă ar fi preponderente, imediat s-ar face diferenţa şi toată investiţia pe lucruri efemere s-ar nărui.

„Nu faci nicio scofală cântând în engleză"

Ce impresie v-au făcut artiştii care au concurat pentru Eurovision?

Am ascultat o piesă dintre cele calificate şi m-am speriat... Eu ca eu, dar fiul meu, care are 20 de ani şi care ascultă foarte multă muzică, de toate genurile, mi-a şi arătat cum anume a fost compilată piesa respectivă. Mi-a căutat piesele originale şi mi-a arătat de unde provine fiecare bucată. În rest, nu am ascultat. Probabil vor fi şi piese bune. Vă spun sincer: sunt oameni care chiar se apucă să lucreze nişte piese, artişti care iau în serios treaba asta şi care se trezesc la un concurs unde, în faza finală, hotărârea este geopolitică. Ţările nordice votează, oricum ar cânta reprezentanţii lor, cu piesele care le aparţin, ţările ex-sovietice votează cu arealul respectiv, cei din partea mediteraneană se respectă între ei şi tot aşa. Prin urmare, a devenit o chestiune mai mult politică.

Totuşi, la Eurovision s-au lansat nume uriaşe ale muzicii internaţionale, precum formaţia ABBA. S-a schimbat atât de mult Eurovisionul în ultimii 30 de ani?

Cred că da. Acum este eminamente o chestiune politică. Probabil se fac şi nişte calcule prealabile, de genul: „Hai să ridicăm o anumită zonă pentru că a intrat într-o fază democratică..." Cred că se alege în funcţie de trendul Uniunii Europene. De aceea îmi plac italienii care au propriul festival - San Remo - cu totul şi cu totul respectabil. Este un exemplu de ceea ce înseamnă să te respecţi pe tine şi să respecţi muzica din ţara ta. E un exemplu de cum să respecţi valorile pe care ţara ta le-a creat. Aici ajungem şi la faptul că multe piese sunt cântate în limba engleză numai pentru a fi mai bine înţelese de către jurii.

Vi se pare în neregulă să cânţi în limba engleză la astfel de festivaluri?

Este o greşeală pentru că nu ai identitate. Chiar şi deviza Uniunii Europene este „unitate în diversitate". Nu faci nicio scofală dacă spui că, abordând piesa în limba engleză, ai câştigat automat puncte. Pe de altă parte, italienii, francezii, grecii îşi promovează propria muzică. Acestea sunt exemple din care noi nu învăţăm nimic şi promovăm preponderent muzica altora.

Producătorii de muzică românească preferă limba engleză în speranţa că vor ajunge în străinătate. De parcă ar sta cineva să asculte posturile din România! Exemplul cel mai elocvent este piesa „Dragostea din tei" - când asculţi textul ţi se pare o mare tâmpenie. Norocul lor a fost că nu au tradus textul în limba engleză. Piesa a fost lansată în străinătate cu textul în limba română şi s-a bucurat de mare succes.

„Nu mai avem reflexul de a-i asculta şi pe alţii"

Se simte criza în muzica românească?

Da. Eu nu pot spune că am simţit-o acut în 2009. Au fost evenimente care nu s-au mai desfăşurat, dar au apărut altele. Am senzaţia că anul acesta va fi mai greu. Dar sperăm, totuşi, să nu se întâmple aşa, având în vedere şi faptul că la Ministerul Finanţelor avem un consilier din zona muzicală - Dan Bittman. Glumesc, desigur! Din păcate, avem oameni care iau decizii pe termen foarte scurt, crezând că punând biruri peste biruri rezolvă o problemă. Pe termen lung, însă, efectele sunt fix pe dos.

Votaţi?

Da, sigur că da! Am primit o lecţie imediat după 1990 şi am ţinut-o minte. Se întâmpla pe vremea referendumului pentru noua Constituţie. Eram pe drum cu Ştefan Hruşcă şi cu poetul George Ţărnea. Mergeam la o biserică românească de la Gyula, din Ungaria. Ne-am oprit la Simeria să dormim şi să votăm. Eu i-am spus lui George Ţărnea că nu mă duc să votez pentru că nu sunt de acord cu faptul că proprietatea nu este garantată de stat. El mi-a răspuns că am câştigat dreptul să arăt că nu sunt de acord cu un anumit aspect. Am realizat asta şi am ajuns la o secţie de votare la nouă fără cinci, cu câteva minute înainte de închiderea urnelor. Trebuie să mergem la vot!

Unde credeţi că a dispărut societatea civilă a anilor `90, aceea pe care aţi susţinut-o prin activitatea dumneavoastră muzicală?

Au avut unii grijă să o disipeze în mai multe societăţi civile şi au reuşit.

Mai avem societate civilă, în opinia dumneavoastră?

Eu zic că da. Într-o societate civilă nu trebuie să ai un numitor comun. Părerile pro şi contra trebuie ascultate şi puse pe masă. Poate am obosit şi nu mai avem dorinţa sau reflexul de a asculta şi părerile celorlalţi. În societatea civilă se adună oamenii pe baza unui set de valori pe care încearcă să-l comunice mai departe. Dacă acest lucru nu este luat în seamă, oamenii se dezobişnuiesc, după un timp, de a se mai manifesta ca societate civilă. Dar noi nu reuşim să ne manifestăm nici măcar ca simplă comunitate.

Sunteţi de acord cu afirmaţia potrivit căreia ne-am fi transformat din popor în populaţie?

Cred că e foarte aproape de adevăr această afirmaţie. Nu văd de ce aş contrazice-o.

Cum găsiţi discursul lui Dan Puric?

Dan mă uluieşte prin ceea ce spune. Îl urmăream şi mă gândeam oare câtă lume în ascultă şi câtă îl înţelege. Cine are interes ca măcar 0,01% din semnalele pe care le trage el să le pună în aplicare?!

Dan Puric mai şi deranjează prin discursul său...

În general, oamenii care au opinii şi care au curajul de a le repeta la nesfârşit deranjează.

„Ar trebui să ne întoarcem la votul cenzitar"

Au devenit cumva minoritari cei care au curajul de a-şi expune cu sinceritate opiniile?

Promotorii nonvalorilor sunt minoritari, însă, ei au o vizibilitate mult mai mare. Vocea acelora care sunt majoritari n-are cum să fie percepută în aceste condiţii. Uitaţi-vă şi dumneavoastră câte emisiuni de televiziune există în care vocea celor mulţi nu are cum să fie reprezentată. Intră în proporţie de 10-20%. Restul spun că ne reprezintă dar nu sunt legitimi. Asta pentru a nu mai vorbi de politicieni...

Mulţi dintre aceia care se consideră legitimi, validaţi de majoritate, au promovat pe un sistem de relaţii moştenit de dinainte de 1989...

Este clar că au creat un sistem care să-i protejeze. Asta s-a văzut şi în cadrul votului uninominal. Nu-mi amintesc decât vreo două-trei persoane mai vizibile care au intrat în Parlament, restul au fost aşezaţi în colegii în aşa fel încât să iasă şi de pe locul doi sau trei. Au ieşit doar cei care trebuiau să iasă.

Care ar fi primele trei lucruri pe care le-aţi schimba acum în România dacă v-ar sta în putere?

Complicată întrebare... De pildă, n-aş putea interzice prin lege să se asculte manele în maşini cu volumul dat foarte tare. Mi s-ar părea o încălcare a dreptului celuilalt. Asta chiar dacă şi alţii sunt deranjaţi. Dar cred că măsura cea mai importantă ar fi să ne întoarcem la votul cenzitar. Nu cred că toată lumea are dreptul să voteze în necunoştinţă de cauză. Asta indiferent de ceea ce ar spune unii. De 20 de ani se foloseşte această masă de manevră pentru împlinirea unei scheme prestabilite.

Dacă am avea vot cenzitar, am începe să curăţăm societatea şi la nivel înalt. Aveţi exemple nenumărate de cum se obţin voturile astăzi. Nu se poate să te conducă oameni aleşi pe bază de găleţi şi pungi de plastic! Dar ar aproba Parlamentul revenirea la un asemenea tip de scrutin?! Nu cred, pentru că aceia care au câştigat aşa cum au câştigat alegerile nu ar mai intra niciodată în Parlament.

Votul cenzitar are şi un efect pervers. De pildă, votul unui om care are mai mulţi bani decât dumneavoastră ar conta mai mult decât opţiunea pe care v-aţi exprimat-o... N-ar fi riscant în România de azi?

Eu nu m-am gândit la partea financiară... N-aş vrea să jignesc pe nimeni, dar nici nu sunt de acord ca votul meu, care sunt informat şi care ştiu cât de cât ce se întâmplă în ţara asta, să fie egal cu votul unui cetăţean pe care nu-l interesează nimic, care nu se informează, care trăieşte de pe o zi pe alta şi la care, o dată la patru ani, vine cineva, îl ia pachet, îl duce în secţie şi-i spune: „Pune ştampila aici!". În aceste condiţii, nu putem avea voturi egale.

"Nu cred că toată lumea are dreptul să voteze în necunoştinţă de cauză."

"Nu se poate să te conducă oameni aleşi pe bază de găleţi şi pungi de plastic!"

„Maneaua ne-a cotropit"

Unde credeţi că am ajuns, după 20 de ani?

Cred că în ultimii 20 de ani nu a funcţionat partea politică. Altfel, suntem o ţară uluitoare. Când alţii se plâng de criză, la noi se face risipă... Cred că majoritatea celor care ne conduc nici nu au habar de România profundă. Asta se vede şi din gesturile lor. Spre exemplu, eu nu aş avea curajul să mă duc la un concert şi să trec prin faţa scenei, ca să mă vadă lumea. E vorba de bun-simţ, e vorba de a şti ce se întâmplă în spaţiul respectiv. Chestiunea aceasta o extind la nivel de ţară.

A dispărut bunul-simţ?

Cred că da... Nu ştiu ce reglementare s-ar putea face în sensul ăsta. Vorbind cu nişte prieteni care stau în Germania, am înţeles că această ţară s-a reconstruit cu legi foarte severe. De pildă, dacă-ţi reparai maşina în stradă şi lăsai o pată de ulei pe asfalt, te costa amenda cam două salarii medii. Deci n-aş putea spune că poporul acela e mai civilizat pentru că aşa l-a lăsat Dumnezeu. S-au propus nişte reguli pe care toată lumea le-a respectat. De sus până jos! În schimb, la noi e o veselie...

Avem şi noi reglementări stricte, dar nu le aplică nimeni.

Da, stăm foarte bine pe legislaţie, dar de respectat...Aş spune că noi suntem de vină, structural, ca popor. Treaba asta care se întâmplă în muzică, cu maneaua care ne-a cotropit, cred că e valabilă în toate domeniile. Tindem spre o mare manea. Şi în politică, nu vedeţi, unii îşi permit să se jignească în faţa noastră. Dacă s-ar jigni ei, „face to face", nici nu m-ar interesa, dar în faţa mea nu accept. Mai mult, după ce se jignesc, afară îşi spun că au făcut asta pentru că „aşa e-n politică, în campania electorală". Păi asta nu-i tot manea?

Aţi ascultat vreodată manele, de curiozitate?

Da, sigur că da. E un melanj de muzică grecească şi muzică arăbească, cu mici influenţe din zona balcanică. Balcanii sunt aici şi se simte treaba asta! Dar nu-i condamn pe aceia care ascultă manele. Dacă o anumită entitate şi-a creat muzica ei, care o reprezintă ca şi preocupări, e perfect. Partea mai tristă e că îi influenţează şi pe alţii. Asta mă pune pe gânduri şi îmi arată că, genetic, foarte mulţi se trag din partea aceea... Asta este în genă, din moment ce ascultând o astfel de muzică tresalţi şi începi să te mişti.

În viziunea dumneavoastră, astăzi, e mai uşor să cucereşti o fată invitând-o la un concert de muzică folk sau ducând-o într-un local unde se ascultă manele?

Şi fiul meu, Rareş, spune că lucrurile sunt separate din start. Nici nu te duci într-un astfel de local, iar dacă, din greşeală, ai nimerit acolo, nici n-ai ce să cucereşti.

Foarte multe persoane care au o anumită ţinută în timpul zilei, noaptea merg în localuri unde se ascultă manele...E o constatare făcută chiar de muzicianul Mădălin Voicu.

Uite, dacă Mădălin umblă prin localuri, ştie, eu, neumblând, n-am de unde şti. Merg foarte puţin prin cluburi şi, atunci când sunt invitat în vreunul, mai întâi întreb ce fel de club este. Cânt în cluburi, dar în unele de cu totul alt gen. Pe de altă parte, am văzut oameni încercând să deschidă câte un club în care luni să se cânte manele, marţi - jazz, miercuri - folk ş.a.m.d. Nu le-a mers şi nici n-are cum să le meargă. Dar funcţionează cluburile în care o zi se cântă folk şi în următoarele se cântă blues şi jazz. Acestea sunt pline de o generaţie tânără care e clar că nu se duce în cluburile de manele. Vă spun ce am văzut eu în provincie.

„«Paraziţii» trag semnale de alarmă"

Aţi ascultat piesele celor de la Paraziţii?

Da.

Nu vi se pare că transmit un mesaj prea dur?

Pe genul acesta de muzică, aşa trebuie să fie mesajul. Ei, de fapt, trag semnale de alarmă. Exprimă nemulţumirile multora dintre noi şi le expun într-un mod caracteristic lor, dar mesajul rămâne.

Nu există riscul ca promotorii unui astfel de mesaj să substituie societatea civilă clasică, aşezată?

E periculos, într-un fel, dar câtă vreme acest mesaj reuşeşte să străbată, mă gândesc că poate atenţionează pe cineva asupra adevăratelor probleme cu care ne confruntăm.

Chiar credeţi că preşedintele, parlamentarii, miniştrii ascultă piesele celor de la Paraziţii şi trag nişte concluzii?

Ei poate că n-o fac, dar sunt unii dintre cei ce lucrează alături de ei şi care le aduc la cunoştinţă. Vedeţi că în campaniile electorale ştiu să apeleze la ei. Şi eu am fost solicitat în campaniile electorale, dar a fost şi un partid care mi-a făcut serviciul să nu mă invite. Ştiau cei de acolo că aş fi refuzat dacă mă invitau.

Chestiunea pleacă din anii `90 în cazul dumneavoastră...

Exact, pleacă din anii `90! Cred că fiecare dintre noi trebuie să aibă o opţiune politică şi trebuie să se ţină de ea. Te deranjează să observi oameni cu vizibilitate care, în funcţie de cum baleiază puterea, trec dintr-o barcă-n alta. Dacă tot faci parte dintr-un segment al societăţii civile, trebuie să nu creezi confuzie în rândul publicului.

Vi s-a propus vreodată să intraţi în vreun partid politic?

Da, mi s-a propus. Am refuzat spunând că e destul că soţia mea e implicată în politică. E mai bine să rămân în zona artistică şi să fac politica mea de simplu cetăţean.

Vă regăsiţi pe undeva pe eşicherul politic?

Mă regăsesc, dar e bine să stai mereu într-un soi de opoziţie pentru a avea mintea clară. Dacă, la un moment dat, sunt ai tăi la putere, le vezi greşelile şi le spui. Probleme e atunci când vin ai tăi la putere şi crezi că tot ceea ce fac, fac bine. Trebuie să ai verticalitate şi să te respecţi pe tine. Nu-i faci un bine cuiva dacă-i spui numai lucruri frumoase.

E cumva o boală naţională „plecatul la cel mare"?

Din păcate, aşa cred că stau lucrurile. Le spunem numai ceea ce vor să audă.

„Pittiş era insensibil la compromis"

Ce ar spune acum Florian Pittiş, despre ce se întâmplă în România?

Mai bine că nu ştie... Dar poate chiar ştie. Eu cunosc punctul său de vedere... Era genul de om vertical, insensibil la compromis. În 2003, de 8 martie, am fost invitaţi să susţinem un concert la Palatul Cotroceni. E o sală de concerte foarte frumoasă acolo, o sală superbă. L-am întrebat pe Moţu (n.r. Florian Pittiş) dacă are ceva împotrivă. Mi-a zis că n-are, dar că „dacă vine Iliescu acolo şi-l prind, tot îi spun eu chestia aia pe care vreau să i-o spun de nu ştiu câţi ani". Şi l-a prins şi i-a spus-o. Nu s-a supărat nici Ion Iliescu pentru faptul că i-a spus-o - depinde şi cine ţi-o spune şi cum ţi-o spune - iar Moţu şi-a rezolvat problema.

De ce anume vă amintiţi cu cea mai mare plăcere în legătură cu Florian Pittiş?

Am călătorit foarte mult alături de el. În Israel am fost o săptămână - am avut trei concerte acolo - şi am vizitat foarte mult. Într-o zi, la micul dejun, stăteam în spaţiul amenajat pentru fumători şi ne gândeam unde să mergem. Am ajuns în cele din urmă pe malul Iordanului şi am văzut un grup care făcea o procesiune de botez. Ne-am dus şi noi, iar cel care conducea procesiunea ne-a spus câteva cuvinte foarte frumoase şi ne-a turnat apă pe cap. Acestea nu se pot uita.

Ştiaţi de boala lui?

Eu ştiam că urmează un tratament.

Vorbea despre asta?

Nu vorbea cu toată lumea. Îmi spunea că e OK, că urmează un tratament care nu ştiu cât de eficient era. Nu a făcut un tratament riguros, ca să nu se poată mişca. În 2007 urma să plecăm al Washington şi m-a întrebat dacă nu putem merge şi la San Francisco. Imediat după ce a plecat dintre noi, mi-am dat seama că aceea a fost una dintre ultimele lui dorinţe. Mai fusesem cu el la San Francisco. Când ajungea acolo se ducea ţintă în zona unde a început mişcarea hippy. Parcă el copilărise pe strada aceea. Ştia totul în zona aceea.

Ce vine din urma generaţiei dumneavoastră, în domeniul muzical?

Sunt oameni de calitate în zona aceasta. Sunt tineri care au revenit la ceea ce ar trebui să fie folkul la bază - un mesaj de protest social. Sunt unii foarte buni dar nu au acces la mijloacele de promovare. Au o şansă de a se lansa pe ceea ce Florian Pittiş spunea că e viitorul - internetul.

Ce vă deranjează cel mai mult la mass-media de aici?

Faptul că atacă probleme importante şi le lasă suspendate. Îţi sesizează anumite nereguli şi arareori vine şi cu deznodământul. În rest, nu mă deranjează faptul că avem şi presă tabloidă. Trebuie să ai toate genurile de presă şi tu să alegi ce cumperi. Piaţa reglează chestia asta. Mă mai deranjează faptul că, din cauza acestei goane după tabloidizare, foarte puţine ziare acordă spaţiu unor acte culturale. Aş fi foarte interesat de cronici despre concerte, spre exemplu. Nu-i obligatoriu să se scrie mult şi de bine, dar ca artist trebuie să ai un feedback de trei rânduri acolo.