Cum arată justiţia pe repede-nainte

Desen realizat de Vali Ivan

Reporterii „Weekend Adevărul“ au urmărit cum decurg procesele într-una din sălile de judecată din România. Mai precis, la Judecătoria din Cornetu, locul unde se înregistrează recordul absolut de dosare pe cap de judecător: aproape 4.000.

Judecătoria din localitatea Cornetu (Ilfov) e, pentru judecători, cum e parizerul pentru mezeluri. Parcă s-au adunat aici toate dosarele ce nu folosesc celorlalte instanţe, condensate în malaxorul unui judecător ce pare depăşit de numărul lor. În 2011, un singur judecător a cunoscut, în medie, aproape 4.000 de dosare! De aproape patru ori mai mult decât media naţională şi un record absolut pe ţară. Nu puţine au fost zilele în care instanţa a primit şi 300 de cazuri de analizat! Fără soluţii, judecătorii dau termene îndepărtate pentru înfăţişări.

Ca nişte paznici calmi ai porţilor Legii din proza lui Kafka, puşi în faţa disperării umane. Ce se întâmplă, de fapt, în acest loc în care justiţia e făcută pe repede-înainte, dar în care parcursul unui singur proces e atât de anevoios?

Nimic diferit faţă de starea justiţiei dintr-o ţară încă avertizată ocazional de către Comisia Europeană cu cartonaşe galbene pentru lipsa reformelor şi întârzierea restructurării sistemului judiciar. Aceasta este imaginea Judecătoriei din Cornetu. În locul numelui acestei localităţi poate fi cu uşurinţă pus oricare altul.

La intrarea în localitatea Cornetu, pe partea dreaptă, pe drumul dinspre Buda, capitalismul cel mic, naiv, încearcă să se afirme: în faţa unei curţi sărăcăcioase e vopsit stângaci pe o bucată de tablă „Vând purcei", alături de un număr de telefon. Mai departe, oamenii îşi văd de treaba lor: stau în faţa curţilor, mai ies la şosea, toţi păstrând parcă o calmitate de sat de vacanţă. Viaţa asistată social merge înainte. În inima comunei, e însă o forfotă ce păstrează, totuşi, o solemnitate bizară. Aici este Judecătoria.

Nimeni nu e privilegiat

De la ora 8.30, mulţimea se mută în singura sală de judecată de la etajul clădirii. Se înghesuie acolo, pe băncile vechi, rămase parcă de pe vremea boierilor Alecu Ghica şi State Postelnicu, corneţeni şi ei. Sunt aranjate anapoda, aproape lipite unele de altele, află toată sala dacă ai mâncat dimineaţa sau dacă ai vreo nevoie personală.

Dar nimeni nu e privilegiat la judecătoria din Cornetu, nici măcar angajaţii. Grefierul, judecătorul şi procurorii îşi sprijină coatele pe nişte birouri masive, cu colţurile şi vopseaua prelucrate de timp. Tavanul fals are o scobitură pătrată, care-l pune într-o lumină negativă pe procuror, iar soarele a ars albastrul de pe drapelul României, lăsând o nuanţă cenuşie. Judecătorul a fost mai precaut, a lipit nişte cartoane-n geam, nu-l mai transpiră la ceafă nici cele mai fierbinţi raze din amiezile de vară. Toată clădirea este, însă, dotată cu termopane.

„Ai făcut? Ai făcut!"

Pe hol, se mai aud încurajările sau resemnările avocaţilor sau ale colegilor de necaz: „De multe ori, regreţi ce-ai făcut. Dar ai făcut? Ai făcut! Acum tragi...", „E bun un semnal din ăsta. Dar să vii aici o dată şi să nu te-nveţi... ". Oricum, actul de justiţie e gata să înceapă.

Inculpaţii stau îngrămădiţi, cuminţi în banca lor, încercând să respire aerul obosit şi să înţeleagă ceva din propoziţiile care încep cu „Potrivit articolului". În prima bancă e linişte. Avocaţii au priviri preocupate şi poartă robe cu gulere îngălbenite, nici n-are rost să le mai spele, ştiu şi ei că justiţia e o treabă tare murdară. Numai o tânără avocată, cu flori în păr şi balerini în picioare, e cufundată în capitolul „Înviere sau reîncarnare", dintr-un volum stufos, dosit şcolăreşte sub bancă. „Lumea e o şcoală prin care sufletul trece de mai multe ori", citeşte şi se tulbură. „În pronunţare", se mai aude pe fundal. În celelalte bănci domneşte, în continuare, o forfotă resemnată.

Absurdul provincial

Nici măcar Kafka, genialul, nu şi-ar fi putut scrie „Procesul" în acest absurd provincial! Aici, angoasele personale ale celor care se înfăţişează timoraţi, cu acel aer ruşinos, în faţa instanţei par să se limiteze la speranţa că apărătorii le vor câştiga îngăduinţa judecătorului. Nimeni nu-i contestă acestuia autoritatea, oamenii îşi simt neputinţa şi nu mai pot decât s-aştepte mântuirea. Nu se revoltă, n-au pretenţia să înţeleagă practicile judiciare, nu mai vor nimic. Să scape, atât au în gând, iar „milă" e cuvântul care le poate rezuma cel mai bine grimasele.

Avea dreptate bătrânul Francis Bacon: curţile de justiţie seamănă, în general, cu un tufiş. Când oile caută adăpost acolo, împotriva vremii rele, e sigur că vor pierde o parte din lâna lor. Dar nu de ele depinde, ci de vorbele mieroase, de argumentele avocaţilor, subtilizate printre politeţurile mărunte, procedurale: „Dacă-mi permiteţi", „Îngăduiţi-mi", „Stimate preşedinte", „Dacă veţi admite".

Un cetăţean a intrat cu maşina în podeţul din faţa unei curţi. Consumase alcool? Martorul: „Nu mi-am dat seama dacă a consumat, era conştient. Se întreba doar ce va face el". Altul fusese la o petrecere şi, pentru că locuia foarte aproape, deci niciun taximetrist nu ar fi făcut o cursă atât de scurtă, a pus cheia-n contact şi-a ridicat piciorul de pe ambreiaj.

Evaziune cu două clase

Doi cetăţeni îmbăcaţi modest au dosare penale pentru o evaziune fiscală în urma căreia şi-au însuşit 12 milioane de lei noi. Avocatul lor pledează pentru reducerea pedepsei, cere clemenţa instanţei, căci inculpaţii au doar două clase. „Gradul lor redus de inteligenţă este o dovadă că nu pot fi capabili de acuzaţiile care le sunt aduse". Aşa arată justiţia în România, văzută din localitatea Cornetu.

"Gradul lor redus de inteligenţă este o dovadă că nu pot fi capabili de acuzaţiile care le sunt aduse.''
Avocat

„Vă rog să mă iertaţi! Nu se va mai întâmpla"

„Hai, că ne ia acum", îi spune satisfăcută inculpatului o avocată ce pare că ascunde un teanc de dosare sub robă. Se ridică din bancă sedusă de moment şi-i face semn să facă la fel şi lui George Costel Calciu, un bărbat zdravăn ce poartă mândru o pereche de perciuni care l-ar mânia chiar şi pe Elvis Presley. Lângă domnul Calciu, apare timid Samuel Ruben Puşnei, un tânăr firav, dar care nu se teme să arate o frumoasă chică ondulată, exact ca-n anii '90. Avocata îi priveşte cu încredere, căutându-şi echilibrul pe sandalele platformă pe care le poartă şi care nu reuşesc să ascundă felul în care călcâiele au trecut testul timpului.

Parte vătămată: Florin Ferenţ, un tânăr masiv, care-şi asunde tatuajele şi-şi potenţează muşchii purtând un frumos tricou alb cu imprimeul „Cuba Libero", cuvinte care nu pot să trimită decât la varianta chinezească a cocktailului „Cuba Libre". Domnul Ferenţ e obosit. E aici o scenă involuntară dintr-un teatru prost, împărţit pe acte de justiţie.

Împăcarea

În fapt, domnul Calciu şi domnul Puşnei l-au lovit pe domnul Ferenţ cu o bâtă, provocându-i leziuni care au necesitat, pentru vindecare, 40 de zile de îngrijire medicală şi care i-au pus viaţa în pericol. „Recunoaşteţi?", întreabă judecătorul. „Deci, noi ne-am împăcat", se grăbeşte domnul Calciu să răspundă. Dar judecătorul e impasibil: „Păi, cu statul încă nu vă puteţi împăca". Infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181, alin. 1, Cod Penal, va fi sancţionată cu trei luni de închisoare cu suspendare, dar nimeni nu ştie asta încă.

Nedumerirea

Judecătorul: „Inculpat Samuel Ruben Puşnei, doriţi să vă împăcaţi cu partea vătămată Ferenţ Florin?". „Da." „Parte vătămată Ferenţ Florin, doriţi să vă împăcaţi cu inculpatul Samuel Ruben Puşnei?". „Da."

După ce-i declară împăcaţi, către grefier: „Solicit ca judecata să se facă doar în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunosc şi le înţeleg".  Domnul Puşnei priveşte nedumerit către avocată. Avocata îi confirmă, cu o mişcare a capului, că, într-adevăr, le înţelege. „Atunci, da", îi răspunde domnul Puşnei judecătorului. În continuare, preşedintele instanţei, către grefier: „Doresc să mă împac cu partea vătămată Ferenţ Florin, sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 181, alin. 1, Cod Penal. Semnaţi, vă rog!".

Regretul

„Deci, a fost o încăierare, au colaborat cu organele, deci, în consecinţă, noi considerăm că s-ar impune doar o pedeapsă cu amendă", încearcă avocata, testân­du-şi puterea de a fi coerentă, dar şi atenţia judecătorului, care încearcă, încruntat, să înţeleagă. Ultimul cuvânt, o tautologie românească, inculpaţii, pe rând: „Ce-a fost a fost. Vă rog să mă iertaţi şi  nu se va mai întâmpla niciodată". „În pronunţare", spune judecătorul şi încheie, astfel, dosarul.

Sfârşitul

Cei trei bărbaţi, alături de avocata lor, părăsesc sala menţinând un perfect sincron al paşilor. Domnul Calciu priveşte înapoi, peste umăr: în bănci, unii rămân cufundaţi în propriile probleme, unii moţăie cuminţi, cu ochii întredeschişi, alţii îi privesc cu acelaşi dispreţ pe toţi trei, dând dezaprobator din cap, avocata cu flori în păr se cutremură citind despre viaţa de apoi, numai judecătorul trage aer în piept şi se pregăteşte pentru următorul caz.

E ora 15.00, e ora liniştii pe străzi, iar la Cornetu se pune punct şedinţei de procese penale. Încep cele civile. Încă 50 - contestări ale amenzilor pentru şoferii prinşi cu rovinieta expirată sau fără rovinietă ori sancţionaţi în urma unor greşeli birocratice ale Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România (CNADNR). De aproape 50 de ori, acelaşi lucru, fără vreo valoare juridică: „N-am ştiut".

4.000 de dosare pentru un judecător au fost, cu aproximaţie, în 2011, la Judecătoria din Cornetu.

1.000 de dosare pentru un judecător este media pe ţară.

250 de dosare pentru un judecător este media europeană.

300 de cazuri poate primi un judecător într-o zi de lucru la Judecătoria din Cornetu.

Primii şase ani de la Judecătoria Cornetu

Judecătoria Cornetu împlineşte, la începutul lunii octombrie, şase ani de funcţionare. A fost înfiinţată, în baza Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 2149/27.09.2006, pentru a garanta accesibilitatea cetăţenilor la serviciile justiţiei. E vorba de cetăţenii din zona de est, sud şi vest a judeţului Ilfov, adică cei din localităţile Berceni, Bragadiru, Brăneşti, Cernica, Ciorogârla, Clinceni, Copăceni, Cornetu, Dărăşti - Ilfov, Dobroieşti, Domneşti, Glina, Jilava, Măgurele, Pantelimon, Popeşti-Leordeni, Vidra şi 1 Decembrie.

De-a lungul timpului, Judecătoria din Cornetu a fost subiectul mai multor titluri de presă. Julieta Larisa Dragomir, judecătoarea la Secţia Civilă, a primit, de la o persoană denunţătoare, prin intermediul inculpatului Marin Nicolae, sumele de 1.000 de lei şi 2.300 de euro, în scopul pronunţării unei sentinţe favorabile în dosarele pe care le avea spre soluţionare. Acţiunea de dare de mită a fost constatată la 5 mai 2011, în urma unui flagrant. Judecătoarea mai fusese cercetată disciplinar în 2009, din cauza atitudinii nedemne faţă de colegi în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu.

De asemenea, la 1 martie 2012, plenul Consiliului Superior al Magistraturii (CSM)i-a oferit un altfel de ghiocel judecătoarei Lungu Andreea Cătălina (fostă Ştefănică, respectiv Florescu): a dispus excluderea sa din magistratură. Printre altele, în 2008, aceasta a modificat cu pastă corectoare o decizie pe care tot ea o dăduse cu o săptămână în urmă. Cetăţeanul de 80 de ani care iniţial câştigase procesul a făcut infarct după aflarea veştii. În plus, judecătoarea avea aproape 500 de dosare neterminate, lipsise nemotivat de la serviciu de mai multe ori şi era cât pe ce să lase liberi câţiva acuzaţi, pentru că nu motivase arestarea lor.

Ultima ispravă, din august 2012, a fost a unui bucureştean care, răspunzând la o solicitare telefonică a unui prie­ten încarcerat la Penitenciarul Rahova, a lipit cu bandă adezivă, sub banca din boxa în care ar fi urmat să fie introduse persoanele arestate, două telefoane mobile. Acestea au fost descoperite însă de către personalul aflat în serviciu, în urma verificării sălii de şedinţă.

Kaf ka, frate!

Judecătoria Cornetu e o clădire mare, cu acoperiş nou, din tablă, şi cu o intrare arătoasă „la stradă". Accesul se face însă prin dos, pe o uşă micuţă, din termopan alb, de cea mai proastă calitate, prin care nu se pot strecura doi oameni deodată.

E mijloc de aprilie, opt şi jumătate dimineaţa, te-ai trezit cu noaptea-n cap, aşa ţi s-a spus de la arhivă, când ai primit termen de judecată. Ca să ajungi din Bucureşti până aici, unde se judecă oamenii din Judeţul Ilfov, ai traversat centrul oraşului, ai luat-o pe lângă Casa Poporului şi, apoi, în sus, tăind de-a dreptul prin Împărăţia lui Vanghelie. Apoi, pe firul sugrumat al drumului, ieşi din Bucureşti într-un vârtej de claxoane şi înşiri, pe câmpurile din stânga şi din dreapta, depozite, mormane de gunoi, case răzleţite. Treci de Bragadiru, treci şi podul peste Ciorogârla, intri-n Buda şi, apoi, pe dreapta, destinaţia: de-acasă ai plecat acum o oră.

Ajungi mai devreme şi găseşti, la fanta cu pretenţii de uşă, o mulţime pestriţă fremătând în aşteptarea orei. În jur, localitatea se trezeşte la viaţă. Iată, e opt şi-un sfert, iar pe terasa cu umbrele decolorate de alături, primii muşterii „deschid" c-o bere şi-o vodcă. Eşti la nici 20 de kilometri de Bucureşti, dar tabloul e din altă lume.

Călătorie în timp

Vis-à-vis de Judecătorie e un magazin de pâine unde se găsesc doar chipsuri, alături - un magazin universal cu haine second-hand. Înăuntru miroase de te trăsneşte, o combinaţie de naftalină, igrasie şi chinezării ieftine, dar e cel mai la îndemână loc unde poţi găsi o apă minerală. Ceva mai încolo, o Alimentara. Intri - pustiu. Strigi şi, într-un târziu, apare o doamnă durdulie şi ostilă, într-un fel de capot incolor, hâţâindu-şi alene şoldurile. Nu, n-avem.

Nici Snickers, nici Milka, nici Mars. Eşti privit cu duşmănie: „Ia uite la ăsta, ce figuri!". Iei, până la urmă, două Eugenia şi ieşi la aer. E un iz vag de anii '80, iar blocurile gri, cu patru etaje, care „plachează" Judecătoria sporesc iluzia de călătorie în timp... 

„Atât decât a băut! 300 de coniac"

Un şofer a fost prins băut la volan, la Big Berceni. Alcoolemie, cât cuprinde. L-a luat poliţia şi l-a dus la spital, i-au luat probe. Dar el contestă. Proba ar fi fost contaminată. Dacă era aşa beat, de ce i-au dat poliţiştii înapoi cheile de la maşină?! Contestă procesul verbal, contestă rezultatele alcoolemiei. A venit şi cu martori, tovarăşii de băutură, colegi din echipa de constructori care a lucrat la vilă în ziua buclucaşă.

Păi, şi cum a fost? Toată lumea e de acord că în timpul programului, cât au fost pe şantier, au băut doar bere. Nu e clar dacă la pet de doi litri sau la sticlă, părerile-s împărţite. Apoi, pentru că luaseră mulţi bani, au mers să se cinstească. Pizza pentru toată lumea, asta e clar! Dar de băut? Aici apar polemicile.

Un vis

Un martor susţine că şoferul a „atins", la început, o sticlă de bere de doi litri şi apoi, după ce-a mâncat, o sticlă de vin „la 750 de mililitri". Un al doilea contestă însă vehement: nu-i adevărat, îşi aminteşte precis, deşi evenimentele s-au petrecut în toamna lui 2010: amicul său de la volan n-a băut mult. „Atât, decât! 300 de coniac." Să vină poliţia, să depună mărturie? Să vină! Se dă un nou termen. Urmează un cuplu care radiază disperare şi compasiune. Sunt oameni trecuţi de 40 de ani. Au muncit în străinătate, în Italia. Au strâns nişte bănuţi, s-au întors în ţară să-şi cumpere o bucăţică de pământ şi să-şi ridice o căsuţă. Au dat peste un individ care le-a promis un loc bun, la Cernica. Au mers cu el, le-a arătat tarlaua, au fost încântaţi.

Le-a dat şi-o schiţă. Nu, nu e cadastru, e doar un plan. N-are ştampilă, n-are semnături, n-are nimic. S-au gândit o lună. Nu, n-au verificat, au avut încredere. Părea atât de clar! Au mers la notar, au semnat actele, au dat banii. Şi, când s-au dus la locul pe care-l cumpăraseră, au văzut că îl împrejmuise altcineva: individul le arătase un teren şi le vânduse altul, în cu totul altă parte!

Judecătorul e siderat, asistenţa - şocată. Inculpatul n-a venit, şi-a trimis doar avocatul, care emană siguranţă şi rutină. Invocă proceduri, apoi cere: să se prezinte probe!

Cum demonstrează că li s-a vândut un alt teren decât cel pentru care s-au înţeles? N-au cum, bieţii oameni. Au avut un vis, şi-au rupt spatele pentru căsuţa asta. Şi acum, banii sunt la altcineva. Bărbatului îi tremură vocea: după ce s-au văzut traşi pe sfoară, au făcut investigaţii pe cont propriu. Au depus plângeri peste tot, dar poliţia nu i-a ajutat, procurorul a dat NUP. Ei, civilii, au descoperit, în schimb, pe internet, şi alte victime ale aceluiaşi personaj. Toţi, păcăliţi la fel. Sunt cazuri multe. Au luat legătura cu ei, au vorbit pe messenger...

Asistenţa oftează, judecătorul ar vrea să le mai dea o şansă: aveţi martori? Cineva, oricine, care să fi asistat la înţelegere? La negocieri? Vă mai dau un termen, încercaţi să găsiţi un martor! Avocatul e nemulţumit. Pauză.

Un domn aparent normal. Şi procurorul

Pe hol, un domn aparent OK. Îi explică unui avocat: „Dom'le, vă spun eu, procurorul mă hărţuieşte! E parşiv. Nu mi-a spus... Şi, pe urmă... Hop! Mă trezesc acasă cu...". Peste câteva minute, în instanţă, omul îşi varsă năduful. „Eu n-am primit în viaţa mea nicio sancţiune pe linie profesională! N-am să
accept acum!".

A fost un accident de muncă la societatea unde era administrator. A venit procurorul, a făcut anchetă, s-au dat sancţiuni, pe linie ierarhică, tuturor celor responsabili. El a primit avertisment. Dar de ce nu l-a avertizat procurorul doar verbal? Ştie el de ce! Îl persecută, îl hăituieşte. L-a simţit după privire. În pronunţare.

„Mi-a spus nevasta: Du-te şi rezolvă, că doar n-o să plătim!"

Treptat, sala se goleşte. E trecut de ora 14.00. De ce ne-au chemat aşa de dimineaţă, să stăm aici atâtea ore degeaba? Afli că aşa e procedura. Şi să zici merci că e doar ora două, altă dată, pe judecător şi „justiţiabili" i-a prins ora opt seara! Măcar atmosfera devine respirabilă, cei cu dosare penale au cam plecat, rămân ceilalţi, cu contestaţiile amenzilor. Un nene a primit zece amenzi de la CNADNR. Una după alta, tot la două săptămâni. E indignat, îi spune şi judecătorului: „Pe prima am zis că, hai, s-o plătesc!

Dar când am văzut că vine încă una... Şi încă una! Ce-i asta? Nu se poate aşa ceva! Mi-a spus nevasta! Du-te şi rezolvă, doar n-o să le plătim pe toate!". Aveaţi rovinietă? „Am avut, dar atunci când m-a prins, nu mai aveam!" Păi, şi dacă nu aveaţi, ce contestaţi, de fapt? „Contest amenzile, pentru că eu credeam că am rovinietă!" Judecătorul rămâne cu gura căscată. Cum adică? „Aşa! Am avut, mi-a expirat, dar eu credeam că încă mai e bună!" Şi să ştie onorata instanţă că, dup-aia, şi-a luat iar rovinietă, deşi n-ar fi meritat statul, la câte amenzi i-a dat... Vorba matinalilor de la Radio Guerrilla: Kafka, frate! Cu tot cu „Procesul".

Pe uşiţa laterală a Tribunalului Cornetu intră săptămânal mii de persoane

O zi obişnuită la Judecătoria Cornetu

„...Toată lumea în picioare! Intră instanţa!" Eşti în sala de judecată, începe procesul. Te ridici laolaltă cu ceilalţi, avocaţii - primii. Judecătorul - un tip tânăr, tuns scurt, inspiră un fel de severitate. Avocaţii îl privesc pieziş, cu teamă. „A fost procuror şi s-a făcut judecător! E-al dracu'!" Judecata se va ţine, deocamdată, la lumina zilei. Nu e electricitate în clădire. Nu curge nici apa. Peste câteva ore, acest neajuns va transforma într-un coşmar vizual şi olfactiv orice incursiune la toaletă...

...Primele două ore trec îngrozitor de greu. Judecătorul află că avocatul din oficiu, care ar trebui să fie prezent la fiecare şedinţă, n-a venit, prilej pentru alte probleme procedurale. Pe măsură ce se discută cererile avocaţilor, speţă cu speţă, munţii de dosare se mută de pe masa grefierului pe cea a prezidiului.
Avocaţii, procurorul şi judecătorul vorbesc un fel de păsărească la care mulţimea se uită ca la teatru. Numărul 9... Cutare...

Trimis în judecată pentru articolul X, alineatul Y, Cod Penal... Solicită alt termen, n-a avut timp să-şi angajeze apărător... Sau n-au venit martorii... Sau lipseşte o hârtie de la dosar... Sau, pur şi simplu, nu s-a prezentat... Să i se trimită citaţie şi avertisment... Celuilalt, care lipseşte la al nu-ştiu-câtelea-termen, să i se dea şi amendă...

Sună un telefon în sală, avocaţii îngheaţă, o doamnă durdulie îşi caută îndelung, tacticoasă, aparatul în poşetă, deja nu se mai aude nici musca, doar soneria insistentă, prelungă. Pe pereţi tronează, peste tot, afişe cu un telefon mobil tăiat. Acum, că l-a găsit în sfârşit, femeia ar vrea să şi vorbească, dar judecătorul şi-a pierdut răbdarea. „Doamnă, lucraţi?" „Nu, sunt pensionară." „Amenda e 5.000 de lei pentru folosirea telefonului în sală." Doamna se albeşte, bâlbâie ceva şi, în final, opreşte soneria. Şi scapă fără amendă.

O frăţie ciudată

În sfârşit, după două ore şi o scurtă pauză, încep cauzele. Din hol răzbate rumoare. Uşa se deschide, apar doi gardieni şi, după ei, un grup de deţinuţi. Sunt aduşi cu duba, de la Penitenciarul Giurgiu. Condamnări între 3 şi 7 ani. Cel cu 7 ani a făcut recurs. „Ce doriţi?" „Să mi se reducă pedeapsa." „Aţi mai făcut exact aceeaşi cerere şi v-a fost respinsă. Aveţi elemente noi?" „Nu!" „Păi, şi atunci?" „Ceilalţi au primit mai puţin, vreau să primesc şi eu cât ei!" În pronunţare. Adică se va da verdictul.

O avocată cu ochi de viezure cere audieri fără public, ea are un caz special. Ar vrea o amânare. Toată lumea, afară! Rămân în sală doar câţiva oameni, judecătorul, grefierul, procurorul, avocata, interlopul gras şi brunet, cu lanţ de aur cât colacul de la WC la gât. După zece minute, avocata iese radiind, împreună cu individul. În timp ce se grăbesc spre ieşire, apărătoarea blondă, aproape ţopăind de bucurie, îi şopteşte clientului: „Dai de băut!". Ce frăţie ciudată între cei doi!

Câţi oameni încap într-o maşină şi femeia-afiş

Reîncepe şedinţa cu public. Un grup de ţigani vociferează violent. Un membru al şatrei a răpit o fată de 13 ani. Sunt daţi în judecată, li se cer despăgubiri.
Până la urmă, cazul se amână, e vacarm, ceata însoţită de avocată iese în stradă, unde urletele şi ameninţările continuă încă vreo câteva minute.
În final, grupul năpădeşte un BMW la mâna a doua. Ticsit cu opt trupuri, autoturismul demarează gâfâind. Ultima imagine: maşina lăsată-şalupă de spate şi o ţigancă bătrână, cu batic în cap şi fustă colorată, lipită-afiş de geamul portierei din dreapta.

Urmează un caz bizar. Reclamantul e un domn în vârstă, 78 de ani. E în procese încă din 2006 cu vecinul, şi el trecut bine de 50 de ani. „Poate vor să se împace...", sugerează procurorul. Judecătorul e acrit: „Ce să se mai împace? Au avut timp şase ani...". Ştie el ce ştie, cei doi au pierdut deja numărul înfăţişărilor, dar aşa e procedura...

Gardul lui, via mea

Reclamantul are curte vecină cu pârâtul. Câinele vecinului a săpat la gard, el a încercat să-l repare, ca să nu-i strice animalul via, dar atunci a apărut inculpatul, care, nici una, nici două, a pus mâna pe sapă şi, poc! A vrut să-l omoare. Că gardul e-al lui, ce se-apucă acum vecinul să-l atingă? Gardul lui, dar via mea, spune bătrânul.

„Mi-a dat cu sapa, noroc că am pus mâna, mi-a dat de mi-a rupt-o, dacă nu ridicam braţul, îmi crăpa capul!" S-ar fi dus la poliţie, dar în comună poliţia închide mai repede decât cârciuma. După ora 18.00 nu mai e nimeni acolo. A ieşit un nepot care auzise larma, i-a spus să se ducă la doctor. Şi s-a dus. Cu autobuzul, la Urgenţă, în Bucureşti. Are şi certificat!

Nepotul a venit ca martor, e-n sală. Să iasă, spune judecătorul. Din spate, un agricultor zdravăn, roşu în obraji, se ridică şovăielnic. Poartă un hanorac negru cu un schelet în uniformă militară: „Stormtrooper of death", trupă supărată, de trash. Nu pare să ştie foarte clar de ce-a venit. Acum suntem în 2012, incidentul a fost în 2006, cine-şi mai aduce aminte?! Cine, în afară de împricinaţi? Între timp, petentul  a şi surzit, instanţa se înţelege cu greu cu el. Numai înverşunarea s-a păstrat intactă.

Inculpatul are altă versiune. Vecinul e om rău, îi poartă sâmbetele. Nu i-a dat cu nicio sapă, când s-a apropiat, celălalt, care era dincolo de gard, a aruncat cu pietre. Apoi a început să ţipe: au-au, au-au! El, acuzatul, e om serios, a ajuns la vârsta asta prin tribunale... A venit şi cu martor!

Martorul apărării pare la fel de paraşutat în toată povestea ca şi cel al acuzării. După ce depune jurământul, începe interogatoriul. Ştiţi de ce sunteţi aici, nu? Confirmare ezitantă. Sunteţi rudă, vecin, prieten? Vecin! Ce fel de om e dânsul? „E un om foarte bun! Pâinea lui Dumnezeu! La locul lui, muncitor, nu s-a certat cu nimeni niciodată, căsătorit, are familie, copii la casa lor, bunic..." Stop. Judecătorul sesizează că e ceva în neregulă. „Domnule, ştiţi despre cine vorbim?

Despre acuzat! Dumneavoastră sunteţi martorul acuzatului, despre dânsul trebuie să vorbiţi, nu despre reclamant!" Sala izbucneşte în hohote, martorul se pierde de tot cu firea. De la capăt. Deci: cum e acuzatul? „Domnule...". Câteva clipe de suspans. „Şi el e un om foaaarte bun! Pâinea lui Dumnezeu şi el! La locul lui, muncitor, familist...". E clar. Ce vrea reclamantul? Despăgubiri. Bani. 5.000 de lei. Nu vreţi, totuşi, să vă împăcaţi? Sunteţi deja oameni la o vârstă, a trecut atâta timp... Nu? În pronunţare!

134 de cauze penale şi civile a avut pe rol judecătorul de la Cornetu în ziua de joi, 20 aprilie 2012.