Cum este viaţa în cămaşă de forţă

Cum este viaţa în cămaşă de forţă

Deşi s-au investit milioane de euro în unităţile de psihiatrie-cronici, serviciile de asistenţă extraspitalicească sunt inexistente. Unii se cred Eminescu, alţii, veniţi din Constelaţia Vega. În ospicii se simt ca acasă. După externările temporare se întorc mult mai „răvăşiţi“, pentru că nimeni nu-i supraveghează.

Cine ajunge să fie pacient la Schitu Greci, indiferent de vârstă, înseamnă că a pus punct oricărui contact lucid cu realitatea. Cei internaţi au şanse de recuperare ce tind spre zero.

Chiar dacă, după o înşelătoare ameliorare, sunt externaţi temporar, mai devreme sau mai târziu tot aici revin. Drumul lor existenţial are ca punct terminus spitalul. Abia aici se observă clar fragila punte dintre normalitate şi anormalitate.

Haiduc de codru

Comuna Schitu Greci se află la nici 30 de kilometri de Slatina (judeţul Olt), pe drumul spre Roşiori de Vede (judeţul Teleorman).
La margine de comună, la 500 de metri de şosea, în plin câmp, se văd de departe acoperişurile albastre ale pavilioanelor Spitalului de Psihiatrie Cronici.

În curtea largă, brazi uriaşi ozonează aerul şi dau o anumită stare de relaxare şi linişte locului. Pe aleile asfaltate, câteva asistente păşeau absent flecărind de-ale lor. Pacienţii erau în saloane, aşteptând masa de prânz. Într-o săliţă pregătită ca loc de fumat, trei pacienţi trăgeau cu nesaţ din nişte ţigări ordinare răsucite  din foiţă de ziar şi tutun neprelucrat.

În picioare, vorbeau gutural îngăimând crâmpeie de propoziţii doar de ei înţelese. Călugăru Dumitru are 41 de ani şi suferă de schizofrenie paranoică. De 10 ani vine aici.

De regulă sunt aduşi de poliţie, de familie sau trimişi de Spitalul Judeţean din Slatina. Dumitru fusese adus de poliţie pentru că făcuse „tranşeu cu diazepam pe drum”, cum spune el. Adică vomitase diazepamul pe care-l înghiţise până se făcuse un fel de tranşee în mijlocul drumului.

„M-a adus poliţia că încurcam circulaţia. Pe tranşeul meu patinau roţile de la maşini şi se făceau accidente. Fratele meu îşi face casă la ţară, la Iancu Jianu. Vreau să plec acasă şi să muncesc la zidărie şi tâmplărie. Aici sunt pentru că am căzut în cap, de beat, de pe un buldozer cu lamă. Am fost şi haiduc de codru, am furat cai de la Lisa”, râde senin Dumitru.

„Prietenul“ lui Dan Diaconescu

În faţa fostei case a medicului, o ruină până mai ieri, un pacient pufăia ţigară de la ţigară zâmbind, fără scop, depărtărilor. Înalt, uscăţiv, cam la 35 de ani. Absolvent al Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul ASE.

Recidivist fiind, mai mult pe aici îşi face veacul. Se plânge că nu este lângă el colegul de cameră, un fel de al doilea Eminescu, care compunea versuri şi pe care le recitau cu public împreună. Caracalean, se mândreşte că a făcut şcoala cu Dan Diaconescu.

„Aici s-au întâlnit Antonescu, cu Hitler şi cu Ceauşescu (dictatorul ar fi avut 15 ani), pe 27 septembrie 1937, la ora 5 dimineaţa punct. Acolo sus era un buncăr, iar jos o cameră de gazare. Astea le ştiu din istorie. Le-am citit în «Paravanul veneţian» al lui Mircea Berindei, dar le-am trăit şi  eu şi încă le trăiesc din amintiri. Dacă o să supravieţuiesc, o să spun mai multe. Biblioteca spitalului a fost devalizată de vandali. Dar am ultimul număr din «Dilema veche». Am şi sunat acolo. Am sunat şi la OTV, că sunt prieten din vedere cu Dan Diaconescu. Am fost colegi la Şcoala Generală Nr. 2 şi-mi cumpăra seminţe”, rosteşte dintr-o răsuflare Teacu Florin Andrei, bolnav de schizofrenie.

Nebun după muzică

Spitalul de Psihiatrie-Cronici din Schitu Greci (Olt), locul unde ajung cei care nu mai au niciun contact lucid cu realitatea  Foto: Marian Iliescu

În sala de mese, modernă şi aerisită, gen restaurant, ciorba de cartofi şi fasolea cu cârnaţi aburesc în farfurii de inox. Afară, încolonaţi, 40 de pacienţi, toţi bărbaţi, aşteaptă să intre. Petria Carol (56 de ani), din Slatina, e cunoscut drept cel mai bun jucător de table al clubului de table, şah şi rummy din spital. Îi bătuse şi pe doctori. Slab, fără câţiva dinţi din faţă, nu mai ştie de ce a fost adus aici. Ştie însă că poartă numele fostului rege al României.

„Joc şi eu ca să mai treacă timpul. I-am bătut pe toţi. Şi lui dom’ doctor am avut plăcerea să-i iau câteva partide. Sunt aici pentru o ameliorare, pentru un tratament. Am fraţi la Bucureşti, dar n-au vrut să mă ia la ei, că fumez. N‑aş pleca acasă, îmi place aici. M‑am obişnuit aici, zău!”

Zbor deasupra unui cuib de cuci

Din spatele său, un tinerel ceva mai închis la culoare se tot agita să spună şi el două vorbe. Îl cheamă Zidaru George Daniel, are 28 de ani şi e din Piatra Olt. Se laudă că are o melodie postată pe YouTube pe care i-o arătase şi doctorului: „Sunt baterist, lăutar, gurist, cum îi place omului să-i cânt. Apar pe internet ca cel mai bun lăutar din Piatra Olt. Şi la poliţişti le-am cântat, dar ai dracu’, tot m-au adus aici!” , scapă înjurătura printre dinţi Daniel.

Şi totuşi, medicii spun că cei mai violenţi pacienţi rămân femeile. Nearanjate, cu părul răvăşit, îmbrăcate în hainele lălâi, de spital, par a-şi fi pierdut orice urmă de feminitate. Majoritatea au copii pe care nu-i mai văd cu anii, fie din cauza deselor internări, fie că aceştia s-au depărtat de ele.

Rupte de lumea reală, au doar halucinate vise cu ei, asta creându-le o permanentă nelinişte şi stare de agitare. Revega Iulia Elena (53 de ani) are părul vânturat ca însăşi constelaţia din care spune că vine:

„Am venit din steaua Vega, care este la minusul infinit al constelaţiei noastre. Se calculează asta prin fizica cuantică. M-am îmbolnăvit la vârsta de 19 ani, sunt aici de o lună de zile şi plec acasă pe 17 septembrie , unde mă aşteaptă maică-mea şi cei doi băieţei ai mei, de 19 şi 23 de ani. Am venit la spital, că noi pe caniculă nu avem voie să mergem prin soare şi nici să facem plajă. Oricum, aici e mai cald decât pe Vega!”, spune cu o mină foarte serioasă Iulia. 

Multe instituţii, nicio soluţie

Conform Legii nr. 95 / 2006, privind reforma din sistemul sanitar, asistenţa medicală comunitară presupune un ansamblu de programe şi servicii de sănătate, în concordanţă cu politicile şi strategiile Ministerului Sănătăţii, Ministerului Muncii, Autorităţii pentru Persoanele cu Handicap, Agenţiei pentru Protecţia Familiei şi cu cele ale autorităţilor locale.

„Noi îi ajutăm, dar afară nimeni nu are grijă de ei şi se întorc“

Iulia (53 de ani) spune că a venit de pe steaua Vega  Foto: Marian Iliescu

Complexul Schitu Greci a fost construit în 1912 de către Casa Regală, din donaţia personală a regelui Carol. Lăsat în ruină, totul a început să prindă viaţă în urmă cu trei ani, de când a devenit unul dintre cele mai moderne şi mai bine dotate spitale de profil din ţară.

Gâlcă Eleonora (51 de ani), director economic, spune că ”banii au venit din mai multe părţi, de la Consiliul Judeţean Olt, de la Ministerul Sănătăţii şi de la spital. În total s-au investit peste 2,5 milioane de euro”.

Soluţia: centre de asistenţă

În ciuda investiţiilor făcute, pacienţii care sunt amelioraţi nu reuşesc să reziste prea mult după externarea temporară. Toţi se întorc „acasă”, la spital, pentru că nimeni nu are grijă de ei.

„Nemulţumirea mea, ca medic, este că nu există servicii de asistenţă postspitalicească pentru reintegrare şi reinserţie în societate. Problema este ce se întâmplă cu bolnavul când iese de aici. Nesupravegheat şi neasistat, acesta nu-şi mai ia medicamentele, recidivează şi ajunge tot la noi”, spune medicul rezident Brătoi Sorin (36 de ani).

De aceeaşi părere este şi secretarul Asociaţiei Psihiatrice din România, Roman Viorel, care afirmă: „Categoric, ar trebui create servicii de asistenţă postspitalicească, mai ales în cazul bolnavilor cu afecţiuni mintale. Ministerul Sănătăţii şi Centrul Naţional de Sănătate Mintală sunt cele două instituţii abilitate să se implice în această delicată problemă. Din câte ştiu eu, momentan, nu există niciun astfel de centru la nivel de ţară. Trebuie colaborat şi trebuie să intervină şi asistenţii sociali, va fi nevoie şi de ei.“

Problema este ce se întâmplă cu bolnavul când iese de aici. Nesupravegheat şi neasistat, acesta nu-şi mai ia medicamentele, recidivează şi ajunge tot la noi.

Brătoi Sorin
medic

Sătenii de lângă „aleşii Domnului“

Oricât de agitaţi ar fi pacienţii spitalului, sătenii din Schitu nu au avut niciodată probleme cu ei. Uţă Marius (34 de ani) s-a mutat de curând în cea mai apropiată casă de curtea spitalului, la nici 300 de metri.

„Nu mi-e teamă de ei, că nu scapă cu una, cu două. Au trei-patru supraveghetori pe 30 de bolnavi. Vecinii mei chiar acolo lucrează şi-mi spun că totul e-n ordine. Şi-apoi, ştiţi cum e...Se spune că nebunii sunt aleşii Domnului. Aşadar, lumea lor este o lume agreată de Creator. Atunci noi, normalii, în ce lume trăim?”, se întreabă retoric Uţă.