Adevarul.ro

Dacă ar mai trăi, Eugen Ionesco ar fi invidios pe realitate. Ne găsim în plin absurd. Valentin Ceauşescu vrea să stopeze reprezentaţiile piesei de teatru „Ultimele ore ale lui Ceauşescu”, pe motiv că a înregistrat numele familiei ca marcă.

 Absurd nu este faptul că urmaşii liderului comunist se gândesc, probabil, să-i pună chipul pe pachete de biscuiţi sau sticle de ţuică. Absurd este că o societate încă marcată de epoca Ceauşescu se vede pusă în situaţia neaşteptată de a şi-l revendica.

Pentru că, oricât ar părea de ciudat, Ceauşescu, nu persoana ci fenomenul politic şi cultural, ne aparţine. Nicolae Ceauşescu, cel aflat în vârful piramidei, publicat pe primele pagini ale ziarelor, reprezentat în tablouri şi sculpturi, nu este decât simbolul. Dedesubtul lui, aşezate în straturi temeinice, sunt: goana după privilegii, plăcerea sadică de a dispune de vieţile celorlalţi, servilismul extrem, călcatul pe cadavre, dorinţa clădirii unei cariere nu prin propria muncă şi competenţă ci prin oportunism în slujba puterii, aplicarea iresponsabilă a deciziilor absurde venite de sus, nesimţirea pur şi simplu. De-abia după aceea vin prostia şi frica. Toate acestea nu au legătură cu tatăl lui Valentin Ceauşescu. Au legătură cu noi. Dacă nu ar fi existat, nici Valentin Ceauşescu nu ar fi avut ce marcă să-şi înregistreze astăzi.

Ceauşismul, cu simbolul lui, Nicolae Ceauşescu, nu poate fi proprietatea nimănui în afară de poporul român, care l-a zămislit. Noi, românii, trebuie să ni-l asumăm şi să îl desfacem încet, precum foile unei cepe. Să-i examinăm atent miile şi miile de bucăţele şi să înţelegem; de fapt, să ne înţelegem pe noi înşine. Un amănunt interesant: istoricii nu au găsit vreo dovadă că Nicolae Ceauşescu şi-ar fi comandat poezii sau portrete. Se pare că nu a pozat pentru niciun tablou. Asta, bineînţeles, nu înseamnă că practicarea cultului personalităţii nu-i făcea plăcere. Dimpotrivă, a fost drogul care l-a dus la nebunie.

Problema e alta: că foarte mulţi s-au înghesuit să-i ofere câte o doză, bineînţeles, nu pe gratis. Şi mai e o problemă: că toate elementele care au stat la baza ceauşismului sunt prezente şi azi în România, difuz sau manifest. Şi atunci, de ce am crede, vorba lui Murphy, că lăsate în voia lor, lucrurile nu vor merge tot spre un tip de ceauşism, adaptat noilor realităţi geopolitice? Fie şi numai această întrebare justifică orice fel de manifestare artistică şi dezbatere istorică despre Ceauşescu. Doar înţelegând ceauşismul vom avea şansa de a nu-l mai repeta. Iar fiul lui Nicolae Ceauşescu nu poate primi dreptul să oprească asta.