Celălalt Radu Paraschivescu

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Radu Paraschivescu
Radu Paraschivescu

Un altfel de interviu cu unul dintre comentatorii ziarului „Adevărul", unul despre pisici, fotbalişti, femei frumoase şi satele Franţei cu brutărie în centru.

Cuvintele care urmează sunt o uşă deschisă spre lumea unui „cititor înverşunat până la orbire. Un fost traducător harnic şi parolist. Un consumator frenetic de sport. Un invitat în general convenabil la emisiuni TV. Un editor felinofil şi diabetic".

Radu Paraschivescu. Omul care „prezidează" trei motani mizantropi - Melville, Klinger şi Aramis -, care o admiră, cu îngăduinţa înţeleaptă a soţiei, pe Monica Bellucci, care şi-a lăsat mustaţă dintr-un „accident", nu o cochetărie, care s-ar fi vrut Cruyff, sau măcar Tostao, dar a sfârşit scriind ghiduri pentru nesimţiţi şi romane despre inimi smulse din piept şi pictorul Caravaggio (urmează unul despre o baladă irlandeză). Şi e foarte bine că e aşa.

Spuneai că nu are dreptate Horia Roman Patapievici, că nu eşti „un moralist". Mai spuneai că textele pe care le publici în ziare nu te fac ziarist. Ce este, totuşi, Radu Paraschivescu?

Drept să-ţi spun, Andrei, nu ţin minte ca Horia Patapievici să mă fi considerat „moralist". Cuvântul e prea serios pentru lucrurile pe care le fac şi de care mă ocup. E adevărat, cunosc oameni care au desluşit în mine, pe nedrept, mugurii unui diriginte de atitudini şi comportamente. Şi cred că totul a început de la „Ghidul nesimţitului", pe care l-am publicat cu patru ani şi jumătate în urmă. Am încercat încă de-atunci să-mi declin competenţele în materie de „făcut morală". Nu-mi şade bine în postura aceasta. Nu vreau să fiu perceput drept un pisălog prost dispus, un uscat care, din cauză că i s-au atrofiat simţurile, se visează agent al reformei. Departe de mine asemenea gânduri. Pe de altă parte, nici ziarist nu sunt. A, scriu la ziar? Asta-i altceva. Mircea Cărtărescu, Şerban Foarţă, Adrian Năstase, Daniela Nane, Adrian Vasilescu, Gianina Corondan şi Octavian Belu au scris sau scriu la ziare, ceea ce nu-i face  ziarişti. Bine, dar atunci ce sunt şi cum mă pot prezenta? Foarte simplu. Sunt un norocos care scrie articole şi cărţi. Un cititor înverşunat până la orbire. Un fost traducător harnic şi parolist. Un consumator frenetic de sport. Un invitat în general convenabil la emisiuni TV. Un editor felinofil şi diabetic. Cred că ajunge (ba chiar e prea mult, de diabet m-aş fi lipsit).

Întrebarea parşivă pe care ţi-ai pus-o cândva şi la care ai evitat să răspunzi: preferi să faci o traducere bună sau să scrii o carte mai puţin bună?

Am obiceiul să mă încui singur cu întrebări de genul ăsta. Însă la ora actuală opţiunile trebuie reformulate, fiindcă nu mai traduc. Mă rog, o fac foarte rar, în regim de avarie, doar când nu găsesc un om disponibil pentru vreun titlu din „Râsul lumii", colecţia mea de la Humanitas. În afara acestor sporadice autoconvocări, mă abţin. Cred că 70 de cărţi traduse sunt suficiente. Cu privire la alegerea mea, aş prefera ca fiecare carte pe care o scriu să fie mai bună decât precedenta şi mai slabă decât următoarea. Sigur, o să mă întrebi dacă n-ar fi mai bine să-mi scriu toate cărţile la un nivel foarte ridicat şi o să-ţi răspund că nu sunt Serghei Bubka, să ştiu exact cum o să arate săritura următoare şi unde o să trebuiască fixată ştacheta. Simt că mai am de exersat în câmpul scrisului, chit că nu sunt nemulţumit de cărţile scrise până acum. Dacă mă cunosc bine, probabil că peste şapte-opt ani o să ajung la un nivel de unde o să înceapă inevitabil (şi sper că târziu) coborârea.

Povesteai cândva că traducătorul nu cunoaşte angoasa foii albe pe care nu ştie ce cuvinte să aşeze. Tolstoi a lucrat zece ani pentru a face începutul „Învierii" aşa cum l-a făcut. Cât a durat cea mai lungă angoasă a ta în faţa foii albe?

 Încercam panică şi angoase doar în gimnaziu şi în liceu, când dădeam extemporal la matematică, fizică sau chimie. Acestea au fost singurele mele cazuri de „writer's block". În rest, am raporturi cordiale cu foaia de hârtie şi cu monitorul. Ne înţelegem bine, fiecare ştie ce vrea celălalt de la el. Cât despre viteză, nu-mi dau seama dacă sunt un sprinter sau un semifondist al scrisului. Şi nici nu cred că e relevant. Am tândăleli şi perioade de lehamite, ca foarte multă lume, bănuiesc. Se scurg săptămâni sau luni în care nu scriu o silabă, în afara articolelor pentru care am contract. Pe de altă parte, vin uneori perioade în care simt vântul din spate şi atunci profit.

Când scrii: dimineaţa, ziua, noaptea?

 Scriu când dă Dumnezeu. Ştiu că există scriitori care şi-au elaborat un program de o teutonă rigurozitate în ce priveşte masa de lucru. Eu însă nu am condică nici măcar la serviciu, cum mi-ar sta să mi-o impun singur în marginea propriilor idei şi cărţi? În funcţie de restul angajamentelor, scriu fie dimineaţa, fie în creierii nopţii, fie după-amiaza, fie seara. Dacă mi-ar citi peste umăr, soţia mi-ar spune mustrător: „Fii sincer şi recunoaşte că scrii când nu sunt meciuri la televizor". Sunt sincer, dar nu pot semna o asemenea declaraţie, pentru bunul motiv că meciuri sunt tot timpul. Întruna. Fără pauză. Gabriel Liiceanu m-a întrebat recent dacă mi-am suspendat toate rubricile şi apariţiile cât timp am scris „Fluturele negru". Când i-am spus că nu şi că scrisul propriu-zis a durat o lună şi zece zile, m-a privit cu o nedumerire medicală. Pe scurt, nu mă consider prodigios, scriu la fel de bine (sau de prost) în orice parte a zilei şi trebuie să simt că se apropie termenul de predare ca să mă vâr cu adevărat în priză. A nu se înţelege că scriu la comandă. Pur şi simplu cred că în cazul meu funcţionează o condiţionare temporală care îmi oferă impuls, energie şi direcţie.

 Semnezi în ziare şi reviste, coordonezi o colecţie de cărţi care cheamă la umor de calitate, eşti prezent la radio şi la TV. Care e reţeta, cum îţi rămâne timp şi pentru cărţi?

 Tocmai am divulgat o parte a secretului când am vorbit de felul cum mă mobilizez când simt adierea rece a crizei de timp. Partea cealaltă e şi mai simplă şi constă în suspendarea anumitor segmente de existenţă. Eu, de exemplu, nu prea am viaţă mondenă sau socială. Cu prietenii mă văd rar, mai rar decât mi-ar plăcea, la restaurant ies o dată sau de două ori pe lună, ocaziile publice nu mă atrag. În schimb, merg mult cu mijloacele de transport în comun, în care citesc cu aplomb, fac ture de parc în Titan, mă uit la televizor şi croiesc planuri de vacanţă. La asta se reduce viaţa mea. Cum să nu-mi rămână timp pentru cărţi?

Ai simţit că s-a schimbat cumva lumea în care trăieşti, după ce le-ai oferit nesimţiţilor un ghid, după ce ai făcut radiografiile moderne ale limbii de lemn româneşti?

 N-am sperat ca după „Ghidul nesimţitului" şi „Dintre sute de clişee" comportamentul şi discursul public să revină la cote onorabile. Nu mă iau atât de în serios încât să cred despre mine că pot să lecuiesc beteşuguri de acest tip. Cartea ca remediu e o aventură utopică, un gând frumos în însăşi nesăbuinţa lui, o rătăcire nobiliară şi totodată un fel de-a ne autoamăgi. O carte îl schimbă doar pe cel care-a scris-o. Uite, chiar înainte de începerea interviului, am auzit o reclamă la „un iaurt pentru copii cu portocale". Iar cineva a afirmat despre soţia unui rugbist că „îi curge sânge oval prin vine". Ce pretenţii să mai ai de la românii de pe stradă, când un copywriter şi un ziarist se exprimă în acest fel?

„Mă visam cavaler, fiindcă dibuisem o prinţesă la ananghie"

Radu Paraschivescu, etern îndrăgostit de aventurile din cărţi Foto: Marian Iliescu

Radu Paraschivescu, etern îndrăgostit de aventurile din cărţi Foto: Marian Iliescu

Ce ai fi vrut să fii? Ce visai în copilărie, la Lugoj, când erai supus acelui regim sever pe bază de ciocolată de casă şi peştişori de zahăr?

 Pe vremea aceea trăiam în captivitatea imediatului. Nu-mi amintesc dacă apucasem să ţes un sistem de iluzii şi aşteptări. Mai degrabă nu. Stimulat de anumite lecturi, mă înfierbântam uneori şi mă visam cavaler, dar asta numai fiindcă dibuisem o prinţesă la ananghie, o „damzel in distress" de vârsta mea şi care mi se părea salvabilă. În rest, era atât de frumos şi de medelenesc, încât părea caraghios să nutreşti ambiţii înalte şi să suspini liric de dragul unei fete. Cârceii cavalereşti treceau repede, iar după primul şut în minge („loptă", cum i se spunea la Lugoj, prin influenţă sârbă), decideam că mi-ar fi stat mai bine ca mijlocaş ofensiv. Cât despre peştişorii de zahăr candel, îi văd şi acum. Verzi, portocalii şi roşii. (Aveau şi solzi.) După ce-i erodam răbduliu, cu vârful limbii şi cu buze lacome, când credeam că se subţiaseră suficient, priveam cerul prin ei. Şi, în funcţie de culoarea lor, mă simţeam fie în miezul soarelui, fie în adâncurile unei lunci.

Înainte să scriem despre fotbal, toţi am cam pus cu pixul, cu creta, un număr/ un nume pe tricou. Tu ce ai scris şi de ce?

 Eu am prins moda cu „Dudu". Cei mai mulţi fotbalişti de maidan sau de curtea şcolii năzuiau spre gloria vârfului de atac. Iar vârful la mare preţ când jucam eu cu prietenii era Dudu Georgescu. Opt din zece băieţi îşi scriseseră pe spatele tricoului fie cifra 9, fie prenumele atacantului de la Dinamo, peţindu-şi astfel destinul de fotbalişti. Evident, nimeni nu-şi trecea pe tricou un număr sau un nume de fundaş. Doar portarii mai erau îngăduiţi în exerciţiile noastre de identificare. Eu nu mi-am scris nimic pe tricouri (îmi lipsea dexteritatea unei asemenea îndeletniciri), dar ştiam că trebuia să fiu conducător de joc. Crescusem văzându-i pe Cruyff, Gerson, Tostao şi Dobrin. Râvneam la numele, la numerele şi la felul lor de-a juca.

 Prin cronica sportivă ai ajuns cunoscut. Stilul tău a fost imediat remarcat şi premiat. Cum vezi viitorul croncii sporive?

 Cronica sportivă are viitor, fără discuţie. Cu cinci ani în urmă, trăiam cu impresia că faci parte din viitorul ei, Andrei, dar apoi mi-am dat seama că nu doreai să te limitezi la sport. N-am motive să mă arăt îngrijorat din cale-afară. Premiile Chirilă lansează anual o promisiune - un tânăr jurnalist de sport -  care de obicei nu rămâne neonorată. Câtă vreme apar aceşti oameni, câtă vreme Maria Andrieş, Alin Fornade, Mihai Mironică, Adrian Prioteasa şi alţii din generaţia lor rămân exigenţi cu ei înşişi, lucrurile arată cuviincios. Nu mai vorbesc de linia neocanonicilor Tolontan-Geambaşu-Naum-Georgescu. Sigur, nu putem avea doar ziarişti exemplari, însă garderoba cronicarilor de sport pare primenită. Iar aerul relativ proaspăt.

Dar trecutul cronicii sportive cum e?

 Trecutul scrisului despre sport are, până la un punct, scuza cadrului politico-ideologic. Exista o limbă de lemn pe care era greu s-o eviţi, existau produse omagiale impuse şi alte mizerii. Totuşi, au trăit şi atunci oameni care au scris viu şi plastic despre sport. Nu doar Chirilă sau Cosaşu, primii care îmi vin în minte. Au fost şi alţii. Manolescu, de pildă, a scris cronică de şah în „România literară", Fănuş Neagu şi-a strâns articolele despre fotbal în „Cronici de carnaval" şi „Cronici afurisite". Traian Ungureanu, pe care azi îl bombăne atâta lume, a avut articole ironic-tăioase, la limita de sus a riscului, pe la mijlocul anilor 1980, când emblema societăţii româneşti era surdina. Cred că păcatul de ieri şi de azi al unora dintre cei care înconjoară fotbalul e limbajul clişeizat. Cu cât ne distanţăm mai repede de el, cu atât mai bine.

 Cristian Tudor Popescu anunţa, într-un articol mai vechi, că ar renunţa la tot ce a făcut în gazetărie pentru un destin de sportiv. Tu ai face schimbul acesta, ţi-ai da cariera în literatură pentru o viaţă, să zicem, de fotbalist?

 CTP are circumstanţe atenuante pentru un asemenea viraj contrafactual, între care contactul cu lumea politică. După ce-ai comentat derapaje ale senatorilor, miniştrilor şi preşedinţilor două decenii, mai-mai că te tentează schimbarea de registru, fie şi ca exerciţiu de imaginaţie. Problema e ce, sau mai bine zis pe cine, îmi propui la schimb. Cu cine trebuie făcută rocada carierelor? Cu Messi sau cu Pintilii? Cu Michael Schumacher sau cu Titi Aur? Cu Federer sau cu Adrian Cruciat? Oricum, însă, nu cred că aş marşa. Până la urmă, felul cum m-am ridicat în ochii celorlalţi e urmarea unor strădanii îndelungi şi oneste. De ce mi-aş confecţiona o altă identitate publică? Doar ca să-mi tabloidizez existenţa şi să ajung în situaţia de a-mi comanda o limuzină din catalog? Nu, mulţumesc. E mai bine aşa. Nu-mi place să fac duş la grămadă.

Ca unul născut în 1983, care nu a prins, aşadar, nici Olanda '78, nici Brazilia '82, ridic şi eu problema care a tot măcinat cronicarii - care echipă a fost mai bună şi ce am pierdut născându-mă atât de târziu.

Inevitabil, fiecare dintre noi ratează contemporaneitatea cu o mare echipă - de fotbal sau de altceva. Nici eu n-am apucat Italia lui Piola, Brazilia lui Didi, Ungaria lui Kocsis, Germania lui Fritz Walter sau Uruguayul lui Schiaffino. Cronicarii sunt în general de acord că premiul pentru estetică ar trebui decernat Braziliei lui Tele Santana, antrenor fără precauţii, însufleţit de veneraţia pentru filigran, călcâi şi deviere. Socrates, Falcao şi Zico compun una dintre superbele triplete de mijlocaşi ai lumii, iar meciurile lor de la CM din Spania au fost deserturi în toată regula. Brazilia aceea, deşi eliminată în grupa semifinală de Italia, mi s-a părut peste Olanda din 1978, văduvită de aportul lui Cruyff, care împietrise într-un protest împotriva gazdelor CM din Argentina, unde regimul generalului Videla comitea orori în serie. Mie însă, drept să-ţi spun, mi-au rămas la suflet Olanda din 1974 (cu Cruyff pe teren, alături de Rep, Neeskens, Krool, Rensenbrink şi Van Hanegem) şi Brazilia din 1970 (Tostao, Gerson, Jairzinho, Pelé, Carlos Alberto şi Clodoaldo). 

Vine sfârşitul lumii, tu scapi şi ajungi, inevitabil, pe o insulă pustie. Ai dreptul inalienabil la trei cărţi. Care sunt?

 Dacă sunt singurul scăpat de sfârşitul lumii, pentru mine e tot sfârşitul lumii. Nu mă tentează perspectiva unei carcere infinite, în care să nu mai întâlnesc pe nimeni. Şi nu cred că trei cărţi te pot scăpa de smintire. De aceea refuz să aleg un set de texte splendide, exemplare şi definitorii din cultura lumii. Ce faci cu ele? Le citeşti la nesfârşit? Le înveţi pe dinafară? N-are rost. Plus că, dacă vine sfârşitul lumii, nu ştiu dacă mai am timp pentru asemenea opţiuni.

Pedeapsa din armată şi cererea soţiei

Monica Bellucci, o pasiune Foto: Epa

Monica Bellucci, o pasiune Foto: Epa

De ce ţi-ai lăsat mustaţă şi în ce condiţii ai renunţa la ea? Te întreb pentru că am sentimentul că mustaţa e pe cale de dispariţie în noua generaţie.

Mustaţa e un accident, nimic mai mult. Mi-am lăsat-o din lenea de-a umbla cu lama de ras într-o zonă unde m-aş fi putut tăia mai des, din neîndemânare. Prin clasa a X-a sau a XI-a m-am trezit cu ceea ce glumeţii de atunci numeau „breton sub nas". Asta a fost tot. N-a ţinut de modă, de cochetărie sau de dorinţa de-a arăta într-un anumit fel. E adevărat, mi-am ras mustaţa de două ori. O dată ca pedeapsă în armată, a doua oară la cererea soţiei. Prima dată nu s-a întâmplat nimic. A doua, soţia s-a speriat şi nu mi-a deschis uşa. Aflase că nu e bine să intri în vorbă cu străinii.

Prezidezi trei motani mizantropi, declari că, în trecerea timpului, îi înţelegi tot mai bine, că ai ajuns să le cunoşti perfect ritualurile. Care este motanul tău preferat din istoria literaturii?

Trăiesc de cincisprezece ani înconjurat de pisici. Crede-mă, când ţi se vâră printre picioare, ţi se aşază în poală şi te frământă cu ochii în ochii tăi („fac cozonaci", aşa spun posesorii), nu te mai gândeşti la mârtanii din literatură. Eu, cel puţin, n-o fac. Ştiu că e subţire să pomeneşti de Lady Jane, ca să vadă lumea că ai citit Dickens. Însă pentru mine nici o plăsmuire felină nu se ridică la nivelul lui Melville, Klinger şi Aramis, cotoşmanii care mă asistă şi în timpul interviului de faţă.

Tresari când auzi „Monica Belluci". Soţia ta ce părere are despre treaba asta? Te-a confruntat?

Soţia mea nu are doar toleranţă, ci şi umor. Plus empatie. Plus bun gust. O admirăm împreună pe Monica Bellucci, despre care am stabilit că e femeia arhetipală. Ferice de Vincent Cassel. În „Endymion", John Keats scrie: „A thing of beauty is a joy for ever" („Eternă bucurie-i frumuseţea"). Ce justificare mai izbutită doreşti?

Unde ţi-ar plăcea să trăieşti?

Pe termen foarte lung, nu cred c-aş putea să plec de-aici. Pentru o perioadă fixă (de exemplu, două luni pe an), aş sta în Toscana sau în sudul Franţei. Lângă Siena, în Languedoc sau în Provence, într-un sat cu brutărie în centru şi cu pâine scoasă din cuptorul din spatele tejghelei (pâinea franceză, am decis împreună cu un grup de experţi pofticioşi, este a opta minune a lumii).

De emigrat, ai emigra?

 Nici în ruptul capului. Locul meu e aici. Nu din patriotism, autentic sau simulat, ci din pură imposibilitate de a-mi găsi albia în altă parte. Am lucruri de făcut în România şi ţin morţiş să le fac. Cu pixul, cu vorba, cu tastatura.

Ce carte e pe noptiera lui Radu Paraschivescu? Ce muzică mai asculţi, la ce filme te uiţi, la ce piese de teatru mergi?

O să râzi, dar pe noptiera mea nu se află cărţi. Pare grav, dar nu prea mai pot să citesc altfel decât la editură sau în mijloacele de transport (despre cititul în pat nici nu încape discuţie). Acum citesc „Cartea întrebărilor" de Ioana Pârvulescu. Urmează „Luka şi focul vieţii" de Salman Rushdie, „Pagini neaşteptate" de Julio Cortázar, „Zece eseuri" de Sorin Lavric, „Inimă cusută" de Carole Martinez şi „Nocturnal" de Marin Tarangul. La filme mă uit rar, iar la teatru n-am mai fost - o spun ruşinat - de-o veşnicie.

Cel mai recent roman al tău, „Fluturele negru", este cu şi despre Caravaggio. De ce el?

 Există situaţii când un drum se închide într-o carte. Am avut parte de experienţa asta cu trei ani în urmă, când am scris „Cu inima smulsă din piept" după o călătorie în Portugalia. Acum mi s-a întâmplat ceva asemănător. Un drum la Roma mi-a dat prilejul să văd biserica San Luigi dei Francesi, unde se află trei lucrări ale lui Caravaggio. A fost pentru prima dată când am rămas pe gânduri în faţa unui tablou (ce ieftin ar fi fost să spun că „am rămas tablou!"). „Fluturele negru" din întâlnirea aceea s-a născut. Şi din dorinţa de-a scrie despre Roma, cu nobleţea ei ocrotită de pini.

 Ce urmează?

Dacă nu apar situaţii neprevăzute, urmează un roman despre un cântec. Despre o baladă irlandeză.

Te-ai gândit să intri în politică, să fii" şi tu intelectualul vreunui unui preşedinte?

 În mod normal, adică în democraţie, preşedintele, oricine-ar fi, nu te ia în posesie. Nu eşti „al lui" decât în cazul în care consimţi să renunţi la identitatea ta şi să te laşi remodelat din plastilină. Poţi avea valori sau idei comune cu un preşedinte, dar nu poţi accepta fuziunea prin absorbţie. Nu cred în expresia „intelectualii lui X", oricât de des aş auzi-o şi oricine ar fi preşedintele şi intelectualii în chestiune. Cu atât mai mult cu cât o aud cu trimitere la oameni care s-au delimitat de mult de preşedintele căruia, vezi Doamne, i-ar fi aparţinut. Pe de altă parte, raporturile mele cu politica în accepţia actuală sunt feciorelnice şi vreau să cred că vor rămâne aşa. Dacă politică înseamnă treburile cetăţii, ale oraşului, fireşte că sunt dator ca ele să mă preocupe. Însă nu mă simt chemat pentru angajament, militantism, funcţii sau ascensiune politică. Nu sunt croit pentru aşa ceva. Ştii vorba lui Groucho Marx: „Nu vreau să fac parte din niciun club dispus să mă accepte ca membru."

Evenimente



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite