Radu Paraschivescu: ''Te trezeşti că te conduce iar Ceauşescu''

Scriitorul Radu Paraschivescu spune că ar trebui stimulată preocuparea tinerilor pentru istoria recentă doarece există riscul apariţiei unei noi replici a lui Nicolae Ceauşescu. Scriitorul mai

Scriitorul Radu Paraschivescu spune că ar trebui stimulată preocuparea tinerilor pentru istoria recentă doarece există riscul apariţiei unei noi replici a lui Nicolae Ceauşescu. Scriitorul mai spune că „nesimţirea asumată”, cea care tinde să devină normă, este adevăratul pericol pentru societatea românească, aceasta extinzându-se cu rapiditate prin intermediul televiziunii.

Mai citeşte şi:
Tudor Gheorghe: „Ceea ce mă deranjează este mârlănia din jur!”
Ioan Muraru: „Românii îi simt pe demagogi”
Ilie Şerbănescu: "Trebuie pus capăt furtului cel mare"

Agresivitatea verbală şi fizică, muzica dată la maximum, impertinenţa funcţionarilor de la ghişeele diferitelor instituţii, ambalajele aruncate pe stradă – iată doar câteva dintre numeroasele forme ale nesimţirii ce se manifestă în jurul nostru. Oare câţi români cad victime, zilnic, acestui fenomen? Cum trebuie să reacţioneze ei şi cum vor reuşi să reducă numărul indivizilor care se comportă astfel? La aceste întrebări şi la multe altele a răspuns scriitorul Radu Paraschivescu, autor al „Ghidului nesimţitului”, o lucrare de căpătâi pentru omul tranziţiei autohtone.

Deşi este sătul de manifestările „neanderthalienilor” peste care dai la fiecare pas în aglomerările urbane, Radu Paraschivescu spune că nu ar putea trăi în „medii aseptice” precum Germania, Austria sau Elveţia. El a mărturisit „La masa Adevărului” că anumite sentimente l-au oprit să emigreze. În adâncul sufletului, speră ca, la un moment dat, spaţiul public românesc să fie asanat de mitocanii invazivi şi de impostorii care, prin tupeu, îşi impun propriile reguli de convieţuire. Numai timpul va demonstra dacă o asemenea răsturnare de situaţie este posibilă sau dacă optimisul lui Radu Paraschivescu este nefondat.

CARTE DE VIZITĂ

•    S-a născut la 14 august 1960, la Bucureşti.
•    A absolvit Facultatea de Limbi Străine, Secţia engleză-franceză (1984).
•    A lucrat ca profesor de limba engleză, bibliotecar şi redactor de carte.
•    A scris nouă cărţi şi a tradus peste 60.
•    În prezent este senior editor la Editura Humanitas.

Adevărul: Cum vă simţiţi în societatea românească de azi?

Radu Paraschivescu: Nu sunt nici deziluzionat până la a nu mai recunoaşte nimic şi a nu mă mai identifica în nimic, dar n-am nici doza de optimism şi de candoare pe care o aveam acum zece ani. Nu sunt fatalist. Sunt obişnuit în sentimente şi percepţii. Simt în mod straniu că aici e locul meu şi nu în altă parte.

V-aţi gândit vreodată să plecaţi definitiv din România?

La un moment dat am fost colindat de ideea aceasta, dar am renunţat repede din motive familiale, pe de o parte şi din motive de rădăcini, pe de altă parte. Nu cred că aş putea să funcţionez în altă ţară şi în alt registru. Aici sunt o sumedenie de hibe, de beteşuguri, de imperfecţiuni, de lucruri nerezolvabile, dar aici mi-e bine.

Dacă aş pleca într-un ţinut aseptic, probabil că aş avea o speranţă de viaţă mai mare, dar m-aş da cu capul de pereţi pentru că n-aş avea ce să fac cu viaţa aceea mai lungă pe care mi-ar da-o ozonul elveţian, ordinea austriacă sau castelele din Germania. M-aş întoarce repede în zgura noastră, în pereţii găuriţi cu flexul, la precupeţele care strigă dintr-un balcon spre altul la cinci dimineaţa.

Totuşi, din ce în ce mai mulţi tineri români se îndreaptă spre medii aseptice. Definitiv!

Ştiu... Şi eu mă îndrept către ele, dar numai câte trei-patru zile, atunci când simt că am nevoie de o internare. Le spun şi prietenilor: pentru mine, Austria este sanatoriul perfect.

Un sanatoriu în aer liber, compus din sanatorii mai mici, cu autonomie, în care totul merge, e dichisit şi nu există fisuri. Sau cel puţin eu nu le observ! Vin de acolo cu bateriile încărcate şi gata să mai rezist două-trei-patru luni aici. În schimb, nu m-aş vedea austriac sau scandinav. Le invidiez confortul, noţiunea de bine comun şi soliditatea, dar nu mă văd în pielea unui neamţ sau a unui austriac pentru că nu sunt făcuţi să funcţioneze pe criterii balcanic-latine...

Adică relative...

Da, relative! Noi avem tendinţa de a relativiza absolut tot. Aveam voluptatea răgazului. Sau cel puţin o aveam!

Voluptatea răgazului e moştenită din Bizanţ...

Aşa este, dar era trăită şarmant. A fost transformată, de la un punct încolo, din tabiet şi din plăcere într-o formă de eludare a regulilor.

Se poate trăi din scris în România?

Se poate trăi din scris dacă nu scrii numai cărţi. Depinde ce înţelegem prin scris. În mod normal, la ora asta nu trăieşti numai scriind cărţi sau dacă trăieşti înseamnă că-ţi place fachirismul şi că-ţi place să supravieţuieşti în mediu ostil. Din ce ştiu eu, din cum sunt plătiţi autorii de succes la editurile din România, nu trăieşti din scris!

Cel mult îţi completezi veniturile şi o faci mai bine sau mai rău, în funcţie de cât de bun e aparatul de marketing al editurii care te publică. Altfel, dacă vă uitaţi o să vedeţi că oamenii care scriu şi vând bine mai au angajamente – fie o catedră universitară, fie rubrici prin ziare.

Pentru un tânăr pare un spaţiu închis ermetic...

Nu, un tânăr trebuie să îşi creeze conturul public într-o piaţă a valorilor culturale şi apoi să primească angajamente, propuneri de colaborare. Ce-i drept, din prima n-ai cum să reuşeşti. În românia nu poţi spune, cel puţin acum, că vinzi cărţi în tiraje de 50-100.000 de exemplare şi poţi trăi numai din scris.

Suntem sub Ungaria în ceea ce priveşte „industria cărţii”...

Da, dar nu este o surpriză. Suntem sub Ungaria la multe capitole, nu numai la citit. Partea tragică este că suntem la nivelul Albaniei. Acesta era refugiul nostru psihologic: „Mai e Albania!” Începe să nu mai fie Albania, iar cine a fost la Târgurile internaţionale de carte a văzut că stăm mai prost decât ţările baltice, Georgia, Cehia şi poate chiar Slovacia. În general, nu prea mai avem spre cine să ne uităm în jos.

Un şofer de camion de origine română a reuşit să se impună în Elveţia ca scriitor. La noi ar fi posibil aşa ceva?

Mai greu. În primul rând, la noi, dacă un tânăr care este şofer de camion vine la o editură şi spune că a scris o carte e privit cu sprâncenele ridicate şi este trimis la plimbare. Există încă, din păcate, acest tip de prejudecată. Sunt incompatibilităţi pe care noi le ştim foarte bine, pe care le-am fixat şi pe care nu le putem dizolva. Nu poţi să fii şi dresor, şi poet. Nu poţi să fii şi inginer, şi fotbalist. Ei, uite că în Elveţia s-a putut!

Dar de unde pleacă mentalitatea asta?

Pleacă de la felul în care am fost dresaţi să gândim până în 1990. S-a tot vorbit despre policalificare, despre omul multilateral dezvoltat, care trebuia să funcţioneze într-o societate de acest fel şi lucrul acesta a început să-şi arate beteşugurile.

Totuşi, începem să deconstruim percepţia de atunci, începem să aflăm că omul trebuie să funcţioneze într-un registru de competenţe şi că nu se poate pricepe la toate. Eu îi suspectez pe mulţi de impostură pentru că sunt oameni care se pricep la 40 de lucruri la fel de bine. Asta nu se poate!

Aici suntem obligaţi să improvizăm mereu pentru a supravieţui...

Da, munictorul român pune şi faianţă, este şi instalator... Asta înseamnă să improvizezi în permanenţă. Nu, nu te poţi pricepe la 40 de lucruri la fel de bine. Dar la două te poţi pricepe! De pildă, nu există incompatibilităţi totale între a picta un tablou şi a conduce bine o maşină. Noi avem o ţară de teoreticieni, nu de practicieni.

Avem dătători cu părerea, oameni care se pricep, deopotrivă, la inflaţie şi la practicile antiavort, la enciclicele papale şi la fotbalul sud-american. Vin şi pun în circulaţie tot felul de năzbâtii la televizor, iar posturile îi găzduiesc. Există „opinionişti” de profesie, care aşteaptă telefoane şi vin şi se pronunţă în tot felul de chestiuni...

Doct!

Doct, cu aparat, cu o gesticulaţie studiată la oglindă şi cu aerul că descoperă nişte lucruri epocale. De fapt, mulţi dintre ei emit nişte banalităţi crase sau nişte tâmpenii cât ei de mari.

Asta ţine şi de nesimţire...

Da, ţine.

„La noi, nesimţirea începe să devină normă”

Are naţionalitate nesimţirea?

E păcătos şi păgubos să crezi că nesimţirea are paşaport de România. Atât cât m-am plimbat prin Europa am văzut formele nesimţirii şi în ţări despre care ai fi crezut că sunt izolate şi sunt nişte tancuri aseptice în care nu a intrat nimic. A intrat şi acolo. Diferenţa mare este că, la noi, nesimţirea începe să devină normă.

Nu a devenit deja regulă?

La ei este excepţie, este caz izolat, pentru că pădure fără uscături nu există. Aici, însă, nesimţirea tinde să devină invazivă, acaparatoare şi prin asta vătămătoare pentru omul normal, pentru omul nesmintit. Am făcut diferenţa între nesimţirea involuntară şi nesimţirea asumată. Mie mi se pare că există aceste două aspecte.

Există nesimţitul care nu ştie pentru că nu s-a intruit, pentru că nu a avut timp să se instruiască, pentru că nu a crezut în formele de instrucţie disponibile, şi care nu ştie că nu e bine să arunci ambalaje pe stradă, să râgâi în lift. Ori nu i-a spus nimeni, ori nu a ştiut cum să-i spună. Este un om reformabil.

Poate fi reparat...

Poate fi reparat! Mie forma păcătoasă mi se pare nesimţirea asumată. Este nesimţirea celui care vrea să dizolve tabuuri, vrea să calce în picioare normele, să fie frondeur, vrea să-şi exprime protestul împotriva corsetelor de toate tipurile, împotriva obiceiurilor, deprinderilor.

Este omul care sfidează cu program, este omul care ştie că nu e frumos să arunci ţigara pe geamul maşinii, dar o face de-al naibii, pentru că aşa simte că a călcat în picioare toate ideile societăţii, simte că este singura voce proaspătă, este singurul om care trăieşte netrucat. Asta e nesimţirea periculoasă!

Are o problemă cu el însuşi sau cu ceilalţi?

Are o problemă de ego, cred eu, fără să fiu priceput în psihologie. Este un om care se autodilată, care se iubeşte foarte mult pe sine şi care, iubindu-se pe sine, îi dispreţuieşte pe ceilalţi. Este un om care se pune în prim-plan tot timpul, se pune în fason – cum se zice –, şi care şi-a făcut un program de viaţă din detabuizări, din demolări, din şubrezirea unor lucruri pe care noi le ştim ca fiind cuviincioase. Are un stil vociferant, face balet public prin care vrea să atragă atenţia asupra lui.

Părintele Stăniloaie, în ultima parte a vieţii, stând pe bancă la Schitul Darvari spunea: „Definiţi-mi noţiunea de cuviinţă!”. Găsim un corespondent pentru cuviinţă în spaţiul public românesc? Avem vreun reper?

Cred că sunt instituţiile tradiţionale, care acum ori nu-şi mai fac treaba cum trebuie, ori se simt aruncate undeva în plan secund şi atunci se blazează şi funcţionează pe linia minimei rezistenţe. Evident că totul pleacă din familie, pentru că acolo înveţi primele lucruri, acolo deschizi ochii, acolo ai primul model. Dacă primul model nu corespunde - este virusat, defect sau prost alcătuit -, atunci te îndrepţi spre şcoală.

Este linia tradiţională, n-ai ce face. Dacă la şcoală găseşti confuzie, atunci trebuie să cauţi un anturaj. Depinde şi de anturajul pe care îl ai. Sunt oameni care nu au învăţat nimic din şcoală, dar sunt autodidacţi. Sunt excepţii. Sunt oameni care au trecut prin şcoală ca gâsca prin apă dar, culmea, au avut un anturaj care i-a ajutat să recupereze ceea ce n-au acumulat în şcoală. Restul este o chestiune de destin individual, de atenţie personală, de felul în care deschizi ochii spre lume, de felul în care îţi găseşti modelul şi de felul în care nu ratezi întâlnirile esenţiale. Andrei Pleşu spunea: „Fiecare om are nişte trenuri, nişte peroane pe care trebuie să fie, nişte întâlniri providenţiale. Dacă nu e atent şi le ratează atunci destinul lui nu e în bună regulă.“

De unde ştim în ce tren să ne urcăm? Avem oameni care să ne ghideze?

Ştiu oameni care funcţionează minunat şi care sunt nişte oameni de randament, de performanţă şi de atitudine în acelaşi timp, numai că ei nu prea sunt invitaţi pe scenă, pentru că scena e deja închiriată altora. Nu ştiu dacă ei ar putea să facă muncă de diriginte. Mă tem că nu. Şi e şi riscant să faci dirigenţie atitudinală la ora asta în România. S-ar putea să ai surprize neplăcute. Dar cred că sunt medici, avocaţi, oameni de afaceri, manageri care pot să fie modele, cu condiţia să fie popularizaţi. Există o tânără de 24 de ani care pilotează avioane supersonice, unică în ţară, dacă nu cumva şi în Europa. Aţi văzut-o? Eu nu ştiu cum arată, dar ştiu că ar putea fi un model.

E şi vina presei aici?

Sigur că e şi vina presei. Ştim cum arată Nichita, ştim că a născut, ştim câţi clăbuci are spumantul de baie pe care îl foloseşte, ştim totul despre ea. Despre doamna aceasta de 24 de ani habar n-avem. Şi mai sunt oameni. Raed Arafat e cunoscut acum pentru că are şi o funcţie în Guvern.

Raed Arafat era un om necăutat de televiziuni în urmă cu un deceniu, când făcea muncă de apostolat la Târgu Mureş. Era un fel de Dumnezeu local. Oamenii aceştia există. Eu sunt convins că dacă îi căutăm, găsim cu sutele. Eu am dat câteva nume, nepregătit fiind. Dar mai sunt. Însă, ori n-avem căutători, ori scena publică este deja ocupată, cotropită...

Mai degrabă parazitată...

Încă ar fi bine să fie numai parazitată. Mă tem că e locuită fără posibilitate de reformă.

„Sunt condeie care îşi subînchiriază talentul unor agende discutabile”

Resimţiţi tabloidizarea presei? Sunteţi implicat în fenomenul media...

Sunt implicat, nu în forme acute, ci publicistice. Depinde ce înţelegem prin tabloidizare, pentru că şi acesta este alibiul presei. Vă răspund la o întrebare printr-o eschivă.

Oamenii spun că tabloidizare înseamnă o schimbare de format. Înseamnă un ziar compact – eu vă spun ce recită presa -, înseamnă confortul cititorului, pentru persoane care citesc în mijloacele de transport, sunt oameni mai în vârstă, le trebuie titluri mari, le trebuie fotografii. Acesta este alibiul.

Tabloidizarea este o schimbare de abordare.

Este o schimbare de abordare, o schimbare de stil, ceea ce mi se pare grav. E o schimbare de stil care afectează nuanţa, care afectează clasa unui om care scrie o ştire, un reportaj sau un editorial. În momentul în care el are constrângerile astea, automat performanţa lui va avea de suferit.

 Sigur că poţi să faci acrobaţii textuale şi poţi să scrii minunat cinci rânduri, în loc de 20, cu un titlu mare. Însă ceva s-a diluat şi ceva s-a ratat în produsul ăsta. Mie mi se pare că tabloidizarea are o componentă comercială, de calcul, de rentabilitate, şi o componentă de adresabilitate publică. Aici ar trebui lucrat, pentru că poţi face un ziar compact care să arate bine şi să-ţi dea subiecte. La noi, şi nu numai la noi, tabloid a ajuns să însemne „de gang”, „bulevardier” sau chiar „deşucheat”.

Asta se întâmplă şi în Europa...

Exact! Avem „The Sun”, nava amiral a presei tabloide, care scoate „News of the World”, cu tiraj de milioane. Tirajul de weekend a atins la un moment dat, mi se pare, trei milioane de exemplare. Şi acolo o avem pe Victoria Beckham, pe Jordan cu sânii ei cât trei halbe de bere, tot felul de personaje picante.

Este ca în povestea cu nesimţirea. Este o nişă, iar publicaţiile acelea nu ies din nişă. La noi, tabloidizarea se extinde. A ajuns şi la posturi de televiziune altminteri respectabile sau care se ţin drept respectabile. A ajuns la ziare pe care scrie „quality”, dar care nu mai sunt „quality”. A ajuns chiar şi în condeie, care îşi subînchiriază talentul unor agende discutabile. Mie îmi pare rău, pentru că sunt mulţi condeieri talentaţi în presa generalistă, în presa sportivă etc. Există oameni cu talent, unii dintre ei cu har, care însă trebuie să facă nişte concesii.

Se anulează...

S-ar putea ca unii să se anuleze, s-ar putea să facă doar nişte concesii. Partea delicată e că, dacă stai să-i asculţi, până la urmă le dai dreptate. „Astea sunt rigorile pieţei. Dacă nu facem aceste compromisuri, nu existăm, ne autoeliminăm. Şi atunci ce vă place: eu, ziaristul talentat, să nu mai scriu deloc pentru că am fost fidel principiilor mele sau să scriu, să-mi apreciaţi în continuare talentul, să mă gustaţi în continuare, dar sub o altă reţetă?” Greu de dat un răspuns la asta!

Credeţi în rolul de formator al presei?

La dumneavoastră în ziar scrie Andrei Pleşu. Vi se pare că ziarul suferă comercial în urma articolelor sale? În niciun caz. Este Andrei Pleşu un formator? Este. Să căutăm variante la Andrei Pleşu! Nu cred că o să le găsim. Dar nu cred că trebuie să excludem raportul ăsta, nu cred că putem vorbi fie de spirit formator, fie de succes comercial. Eu cred că ele pot fi îmbinate. Depinde de oameni şi dacă într-adevăr asta vor.

Şi în Occident sunt publicaţii de calitate îndoielnică...

Evident că şi fracenzii au gafelor lor de presă. Americanii au făcut nişte lucruri enorme în presă, au scornit nişte lucruri uluitoare. Au câştigat Premii Pulitzer cu contrafaceri. Discutam acum câteva zile cu o jurnalistă şi cu un profesor de jurnalism. Nu numai în Occident, dar şi în America Latină s-a speculat cazul unei tinere columbience surprinse de explozia unui vulcan şi care a murit în direct. Au fost oameni care au filmat, care au cronometrat, care au făcut pronosticuri pe cât mai are de trăit. Au fost filmate execuţii în direct. Sigur că noi suntem tabloidizaţi, însă pericolul este tabloidizarea minţii noastre.

Pare a fi doar un pas până la asta...

Aici e problema! În momentul în care începem să gândim tabloid, când nu mai avem criterii, când plutim în derivă, atunci tare mă tem că tabloidizarea a ajuns în creierul nostru şi de acolo e ceva mai greu de scos. E un pas uşor de făcut, uşor de regretat şi imposibil de anulat.

Eu nu văd naţia noastră detabloidizându-se foarte simplu. Ar trebui să ai un vaccin, un antivirus foarte puternic, pe care nu-l ai. Îl poţi avea în Biserică? Ai putea. Poţi să mai crezi în graţia binelui din Biserică în momentul când tu n-ai niciun dosar al foştilor colaboratori ai Securităţii.

Aici e libertatea fiecărui creştin de a alege...

Da, dar sunt foarte mulţi oameni la început de drum, care acum îşi cristalizează opţiunile şi care ştiu că nu ştiu, că oriunde s-ar duce şi pe oricine ar alege există o suspiciune. Este suspiciunea de sus care se poate răsfrânge asupra tuturor. Şi atunci omul ăla are un moment de îndoială şi spune: „Eu mi-l aleg duhovnic pe X.“ Dar dacă şi „X” a făcut?” Pentru că reacţia Bisericii a fost foarte dură: „Pe noi lăsaţi-ne în pace! Suntem stat în stat, nu vă legaţi de dosarele noastre pentru că nu e cazul. Luaţi-i pe alţii!”

Nu credeţi că reformarea Bisericii ar trebui să plece din interior?

Nu vrem să lovim, vrem să curăţăm. Vi s-a părut cumva că din interior există semnale de primenire? Există o atitudine protocolară acolo, impenetrabilă aproape, există o ierarhie, un vocabular întreg şi există un labirint de deprinderi, de rigori, pe care trebuie să-l cunoşti foarte bine. Eu aştept primul semn de primenire. În momentul când semnul ăla va veni, atunci o să cred că biserica este dispusă să se reformeze dinăuntrul ei şi că nu trebuie să venim noi cu berbecele să dărâmăm zidurile.

„Te trezeşti că te conduce iarăşi Ceauşescu”

Încă nu am rezolvat problema securiştilor care au făcut rău...

Marius Oprea a scris o carte, „Moştenitorii Securităţii”, şi arată acolo exact cum s-au împărţit averile, ce au făcut oamenii, de unde au banii, cum şi-au făcut firmele.

Nu credeţi că ar trebui, odată şi odată, să punem punct acestei chestiuni? Pe mulţi nici nu-i mai interesează...

Nu ştiu dacă e bine să procedăm prin excludere. Eu cred că e bine să existe primenire, paşi înainte, dar în acelaşi timp suntem obligaţi să ne uităm şi în trecut. Adică nu cred că suntem mai sănătoşi dacă facem abstracţie de Securitate. Mă duce gândul la lehamitea faţă de Ceauşescu. Tinerii nu mai vor să ştie...

Cum spuneam, pe mulţi nu-i mai interesează....

E bine să te intereseze, pentru că dacă nu te interesează te trezeşti cu o replică a lui Ceauşescu, altfel ambalată, în alt discurs, te trezeşti cu el că te conduce iarăşi. Şi atunci o să te intereseze, dar o să fie prea târziu. Eu am rude de vârstă liceală care ştiu despre Ceauşescu ce le-a spus manualul de istorie. Iar manualul de istorie le-a spus că a fost un bătrân nu foarte OK, dar nici demonic, care a făcut metroul şi care a fost împuşcat mişeleşte. Asta ştiu ei despre Ceauşescu. Părinţii lor care au trăit pe vremea lui Ceauşescu nu le mai explică.

Tocmai pentru că nu vor să-i piseze, să-i bată la cap, să le strice tinereţea şi prospeţimea, şi aspiraţiile. Eu recunosc că sunt pisălog la capitolul ăsta, iar dacă aş putea le-aş reaminti oamenilor nu de cozi, nu de lipsa de confort, ci de frica de atunci, de crimele de atunci, de ceea ce se chema suav „autogospodărire energetică”, dar care însemna că în sate se lua curentul câte zece ore pe zi şi mureau copii în maternităţi – am văzut aşa ceva la ţară, când eram profesor.

Asta trebuie repovestit pentru că altfel trăieşti cu o impresie falsă, că Ceauşescu a fost un moşuleţ simpatic cu pete de ficat pe mâini, care nu vorbea foarte bine româneşte, dar care stătea stavilă în calea ruşilor, care ne-a vrut binele şi care acum e pomenit de câte 50 de nostalgici la 26 ianuarie.

Nu ridică un semn de întrebare faptul că timp de 20 de ani nu am reuşit să facem un manual despre perioada de dinainte de 1989?

Erau mai multe criterii, dar era greu să le împarţi pe toate. Era criteriul calităţii, al conciziei, era şi criteriul numărului de pagini, al preţului. Între cinci manuale alternative Ministerul nu l-a propus pe cel mai bun, ci pe cel mai ieftin pentru că familia trebuie să cumpere copilului 10 sau 15 manuale, şi dacă le-ar cumpăra pe cele mai scumpe nu ar putea să şi le permită pe toate. Aşa că, decât un manual mai mare şi mai bun, mai bine unul mic şi eventual mai prost.

A doua problemă e că, spre deosebire de anii de dinainte, acum există mai multe surse de informare: biblioteci, internet, tratate despre perioada aceea – Adrian Cioroianu are în continuare la Universitate un curs despre sovietizarea României, unde oferă suficient material celor care sunt interesaţi de perioada ’46 – ’89. În momentul în care te limitezi la manual, îţi îngustezi singur orizontul. Pe vremuri exista lista de lecturi particulare, pe care toată lumea o hulea. Era văzut drept o corvoadă, ceva antipatic, menit să-ţi strice vacanţa.

Alea erau de fapt nişte ghidaje pentru nişte oameni care oricum trebuiau să citească. Mai ales că nu li se livrau indicaţii despre cum să citească Schopenhauer. Nu, trebuiau să citească Jules Verne. Oricum citeau Jules Verne. De asta spun că nu ştiu dacă putem lăsa toată instrucţia pe seama unui manual care înseamnă un număr mic de pagini şi care trebuie să aibă o amprentă vizuală, conceptuală, să bifeze tot felul de criterii.

„Marele pericol este nesimţirea asumată”

Se poate schiţa portretul nesimţitului român?

Nu ştiu dacă nu cumva „Ghidul nesimţitului” este perimat istoric. S-au mai produs mutaţii. E greu să faci un portret robot pentru că nesimţitul are talentul impreciziei, al ubicuităţii şi al versatilităţii. Fuge foarte uşor dintr-un registru într-altul şi poţi să-l găseşti peste tot. Adică nesimţitul nu locuieşte în Ferentari şi nu e cu măselele neîngrijite şi ascultă manele. Nu! Există nesimţitul de operă, de Atheneu, nesimţitul din biserică.

Sunt tot felul de formule. Dar cred că marele pericol este nesimţirea asumată, nesimţirea voluntară, cea care vrea să distrugă pentru că vede un inovator în gesticulaţia publică, un om care are o misiune. Periculoasă este nesimţirea care distruge bariere tradiţionale, tabieturi, deprinderi, lucruri unanim acceptate. Aceasta e canalizată să distrugă norma şi să pună în locul ei improvizaţia, haosul, zgomotul. Eu nu am văzut nesimţit tăcut. Ei de obicei sunt vocali.

Nesimţit poate fi considerat şi cel care nu reacţionează, martor fiind, la o agresiune într-un mijloc de transport în comun?

Pe de o parte, asta are de-a face cu pura laşitate, iar pe de altă parte, cu prilejul unui spectacol gratuit. E o formă joasă de a-ţi asigura „divertismentul”. Eu era să mănânc bătaie odată pentru că am coborât de la etajul unde stăteam ca să rog pe cineva de la o terasă din faţa blocului să dea muzica mai încet. Şi proprietarul m-a întrebat dacă vreau să mănânc ceasul. I-am spus că nu vreau. A venit ameninţător spre mine, eu am ieşit din local – era la capătul tramvaiului 41 – şi tocmai atunci a oprit un tramvai. Oamenii care au coborât au văzut că e rost de chelfăneală, au făcut roată şi aşteptau spectacolul, cu cineva bumbăcit şi cineva învingător. Până la urmă, nu am mâncat nici ceasul, nici bătaie.

Am reuşit să mă retrag oarecum demn. Poate fi o formă a nesimţirii dar nu e forma cea mai vinovată. Forma cea mai vinovată este nesimţirea programatică. Ceilalţi au o şansă, ăştia mai puţin. Simt că acţionează în numele unei pseudoideologii, că sunt trimişi să facă dezordine, să ne modifice viaţa, să ne impună priorităţile lor. Nesimţitul îţi impune, nu te lasă să alegi, nu îţi dă răgaz. Te colonizează. Nesimţitul are stofă de colonist.

CITAT

Nesimţitul îţi impune, nu te lasă să alegi, nu îţi dă răgaz. Te colonizează. Nesimţitul are stofă de colonist.

„Dacă faci educaţie cu bâta, te întorci la bâtă”

Consulul britanic la Bucureşti de dinainte de 1989, întrebat fiind cum s-a reuşit impunerea disciplinei britanice, a răspuns: „I-am bătut 400 de ani!” Credeţi că e o soluţie pentru România?

Eu nu am crezut în pedagogie punitivă niciodată. Nu cred că britanicii au ajuns aşa la nivelul acesta de disciplină. Vă dau exemplul scandinav. Acolo nu sunt ţări în care autorităţile şi-au snopit cetăţenii până când i-au cuminţit. Acolo, regele Gustav şi-a donat o jumătate din avere pentru construirea de spitale, biblioteci şi şcoli. Şi asta era prin secolul XVI, dacă nu mă înşel. Nu cred că ţările scandinave sunt ţări de torţionari comportamentali, în care se practică schingiuirea supusului, pentru ca supusul să fie cuminte şi să arunce hârtia la coş şi nu pe trotuar.

Nu-l văd pe domnul Becali, de pildă, donându-şi jumătate din avere pentru construirea de şcoli...

Nici eu nu îl văd, deşi îl văd în continuare la televizor. Pedagogia punitivă îl înrăieşte pe cel pe care e aplicată. Atunci tinde să se încăpăţâneze şi să nu reacţioneze la stimuli. Teoria asta cu frica izbăvitoare şi constructivă era bună poate într-un regim autoritarist, despotic, tiranic. Acum, să te pretinzi ţară a Uniunii Europene şi să faci lucrurile cu bâta mi se pare de o incongruenţă strigătoare la cer.

Reversul medaliei este „mica înţelegere” cu poliţia...

Aţi văzut mica înţelegere dintre jandarmi şi galeriile de fotbal? Se bat de nu se văd. Dacă faci educaţie cu bâta, te întorci la bâtă, iar la un moment dat se va răspunde tot cu bâta. Vei crea nişte oameni uniformi, răzbunători, înguşti, meschini, care nu te vor ajuta să avansezi, care vor fi nişte conserve de carne, închise în universul lor strâmt şi care vor trăi fără lumină pe chip. În momentul în care îţi duci viaţa întreagă fără o lumină pe chip, e rău de tot.

Vă aşteptaţi la o lumină pe chipul celui care vroia să vă agreseze la terasa din faţa blocului?

Ah, există o justiţie divină! Terasa aceea a fost demolată. Sper să se întâlnească şi el cu nişte oameni luminaţi şi pe faţă şi înăuntru şi să-i producă o contaminare de genul ăsta. Sunt oameni – şi eu am cunoscut câţiva – care trăiesc cu lumină pe faţă. Sunt oameni care nu trebuie să aibă un verbiaj devastator şi nu trebuie să fie o prezenţă somptuoasă. Ajunge să-i cunoşti, să-i vezi, să stai în preajma lor şi simţi că ceva a intrat şi în tine. Au aură, au o formă de a te chema spre ei, şi în momentul în care nesimţiţii se vor trezi în prezenţa acestor oameni luminaţi pe faţă şi în suflete, cred că vor fi permeabili.

Cum aţi reacţiona dacă, fiind la volanul unei maşini, în trafic, un mitocan v-ar scuipa pe parbriz?

E foarte uşor să teoretizezi „La masa Adevărului” şi să spui: „Cavalere, deplâng gestul dumneavoastră!” Evident că nu faci asta. Pe mine mă bate gândul ca, la un moment dat, dacă voi avea carnet de conducere, deşi nu îmi doresc, să am „Ghidul nesimţitului” cu mine, iar în momentul în care cineva comite o năzbâtie la adresa mea, să-i dau un exemplar.

Asta comportă anumite riscuri...

Sigur. S-ar putea ca omul să ştie să citească şi să-ţi răspundă cu un levier în geam. Dar vă dau alt exemplu, pe care l-a povestit Andi Moisesc la o campanie de promovare a bunului simţ. Andi povestea că a văzut la o trecere de pietoni un domn de 70 de ani, îmbrăcat frumos, care trecea strada.

Era o maşină oprită la semafor, iar cel de la volan a aruncat o hârtie pe geam. Domnul în vârstă a ridicat hârtia şi i-a aruncat-o înapoi pe geam, şi a plecat mai departe. Pe şofer l-a bufnit râsul. A fost un episod vesel şi fără bâtă. Nu trebuie neapărat să contezi pe stupoarea şoferului, dar atunci când faci educaţie contondent, te aştepţi la efecte colaterale neplăcute.

„Mahalaua s-a mutat de pe uliţă în creier”

Nesimţitul votează?

Votează toată lumea. Evident că votează.

Resimţim votul nesimţitului?

Am impresia că oamenii care ajung să ne reprezinte nu sunt neapărat o proiecţie a nesimţirii carpatine. Sunt o proiecţie a proastei înţelegeri a unor sisteme, a felului cum evoluează lucrurile. Sunt rezultatul candorii, nepriceperii, neinformării suficiente. Nu cred că a ieşit X în Parlament pentru că România este o naţie de nesimţiţi. Nesimţitul votează şi votul lui este egal cu votul Oanei Pellea, cu votul Doinei Cornea. Şi e normal să fie aşa.

Votul elitar de care s-a vorbit, votul cenzitar de care s-a vorbit pot să ricoşeze extrem de neplăcut în România. Poate să devină un vot pe bază de averi. Şi atunci te poţi trezi că Oana Pellea nu votează pentru că votează un patron din fotbal – averile lor sunt incomparabile. Şi dacă ajunge să voteze Nicolae Guţă în locul Olgăi Tudorache, ai o problemă. Nu spun că Nicolae Guţă n-ar trebui să voteze, dar votul lui să conteze doar cât un vot, nu mai mult, adică să nu fie un vot de ramură, de profesie, de breaslă sau de anvergură. Aşa imperfect cum e sistemul de vot, mi se pare totuşi cel mai aproape de adevăr.

Mă tem că cei de care aţi amintit nu votează. Cei de genul Oanei Pellea nu prea ies la vot. O fac mai degrabă ceilalţi...

Nu ştiu dacă e aşa, nu am certitudini aici. Ştiu că există o doză mare de blazare, că există oameni deziluzionaţi, dar dacă nu te duci la vot şi îţi arăţi prin asta deziluzia, nu ai făcut nimic. Este exact scenariul în care scoţi patul din locuinţă ca să nu te mai înşele nevasta. E forma ta de protest, de amendă. În momentul în care renunţi la forma asta, n-ai voie să mai deschizi gura, taci. Înainte votai pentru că erai obligat, iar dacă erai un mare curajos scriai pe buletinul de vot: „Daţi-ne pâine şi căldură!”

Puteai să torni o găleată cu lături în cabina de vot, că îţi ieşea Ceauşescu cu 99,9%. Acum, însă, mie nu îmi plac oamenii care te invită să nu te duci la vot. Deşi am multă preţuire pentru Cristian Tudor Popescu, m-am despărţit de judecata lui când a spus: „Votaţi în alb!” M-am despărţit de Cristian Pârvulescu, căruia îi recunosc calităţile de analist, de om care ştie politică. Dar în momentul în care faci apologia votului în alb mi se pare că renunţi la prerogative, la o opţiune importantă. De ce să nu votezi? Votezi! Îl sancţionezi pe cel care te-a trădat. Dar dacă stai acasă şi aştepţi să se întâmple lucruri în numele tău, înseamnă că nu-ţi cunoşti interesul.

Vom prinde vremurile în care nesimţiţii vor fi minoritari?

Nu ştiu dacă o să prindem vremurile astea. Nesimţirea e ca medicamentul - bună în doze mici. Orice societate are nevoie de stridenţele ei, de pitorescul ei, de mahalaua ei. Dar iată cuvântul „mahala” ce mutaţie a suferit şi ce deraiere de sens! Era altceva mahalaua înainte. Acum mahalaua s-a mutat în centru şi s-a mutat de pe uliţă în creier. Nu ştiu dacă o să prindem vremea în care nesimţiţii vor fi minoritari. E posibil. Dacă mi s-ar fi spus acum 20 de ani că o să pot călători unde vreau, n-aş fi crezut. Dacă mi s-ar fi spus acum cinci ani că o să ajung un scriitor cunoscut, n-aş fi crezut. Dacă mi se spune acum că nesimţirea va fi minoritară peste 30 de ani, mi se pare o utopie.

S-ar putea să apară între timp anticorpii de care pomeneam, oamenii aceia care pot da din lumina lor. S-ar putea ca lumea să se sature de fiţe, de comportamentul fanfaron, distructiv, agresiv. S-ar putea ca asta să fie o boală de adolescenţă a tranziţiei noastre şi ca peste 30 de ani să fim un pic mai aşezaţi. N-o să fim belgieni, poate că e mai bine, n-o să fim laponi sau eschimoşi sau norvegieni, dar o să fim nişte români un pic mai manieraţi, sper eu cu nişte străzi un pic mai bune şi cu orele de linişte respectate.