Călan, locul care moare zi de zi

Micuţa localitate, altădată puternic industrializată, este astăzi o fantomă în care mai locuiesc doar bătrânii şi şomerii. Criza a lovit puternic oraşul încă de la mijlocul anilor ’90, când Combinatul Siderurgic a început să fie ras de pe faţa pământului.

Astăzi, doar câteva ruine mai amintesc de faptul că oţelul de aici ajungea în întreaga lume, iar muncitorii primeau cele mai mari salarii din ţară.

Doar o mână de oameni, până într-o mie, au avut norocul să-şi găsească de lucru la cei câţiva investitori care au deschis o fabrică de lenjerie şi una de produse sanitare.

Restul locuitorilor muncesc în oraşele învecinate, la furat de fier vechi de pe rampa fostului combinat sau au plecat în străinătate.

„Se trăieşte din ce se poate, oamenii mai merg la săpat după fier vechi. Nu este altă cale, dar tot e bine că încă nu au început să-ţi dea noaptea în cap”, spune nea Florică.

Pescuitul pe baltă = supravieţuire

De dimineaţa şi până seara locul este animat doar de pensionarii din siderurgie, întinşi pe băncile din parcurile oraşului. Cei care nu au avut norocul să prindă pensia sunt la lucru cu ziua în gospodăriile din satele vecine sau la pescuit pe Strei.

„Am muncit 12 ani la combinat, apoi la construcţia de baraje. Am pensie de 700 de lei şi nu mă descurc cu ea, dar e mai bine decât nimic. Vin de dimineaţa la pescuit şi mai prindem nişte fâţe d-astea. E singura noastră şansă de a avea carne pe masă. Tinerii sunt toţi plecaţi la muncă la sârbi, la unguri, la italieni, pe unde au putut. E mai bine decât să mori de foame la tine acasă”, spune Gheorghe Arpad.

Grădinărit în faţa blocului

Tanti Lia, pensionară, şi-a făcut o grădină de zarzavaturi chiar în zona verde din faţa blocului. „Ce să fac, nu am pământ şi nici bani. Cum pensia e mică, mai pun un zarzavat şi, dacă se face, din ce-mi rămâne mă duc şi la piaţă. Plătesc curentul cu banii ăştia”, spune femeia în timp ce nivelează un strat pe care spune că va planta ceapă.

Alţii nu sunt atât de norocoşi. Nea Marcel (52 de ani) nu-şi găseşte de muncă de mai bine de doi ani. Mai are nevoie doar de vreo trei ani ca să poată ieşi la pensie.

„Nu găsesc să mă angajez cu carte de muncă. Am ajuns să mănânc la cantina socială pentru că nu mai am altă soluţie. Stau fără curent pentru că n-am avut cu ce să-l plătesc”, spune bărbatul, care aşteaptă pe o bancă din oraş un patron care i-a promis că-l angajează măcar pentru câteva săptămâni.

O soluţie, parcul industrial

Primarul din Călan, Adrian Iovănesc, crede că singura soluţie de a salva oraşul este realizarea unui parc industrial care să absoarbă o parte din forţa de muncă disponibilizată din metalurgie. Numai că, din cauza situaţiei economice şi a bugetului local foarte mic, acest parc industrial ar putea să devină realitate cel mai curând peste doi ani. Sărăcia oraşului se vede însă cel mai bine la cantina socială.

Aici, aproape o sută de persoane primesc în fiecare zi câte o masă caldă, oferită de o fundaţie umanitară în colaborare cu autorităţile locale. „Nu am încotro, nu mai am de muncă de mai bine de doi ani şi iarna nu mai găsesc nimic, nici măcar cu ziua. La cantină măcar mănânc o ciorbă“, a spus nea Marcel, fost metalurgist.

Nea Marcel aşteaptă să vină vara ca să-şi găsească de lucru la câmp  Foto: M. Gânju