Biserica din pustiu

Enoriaşii unui sat îmbătrânit îşi părăsesc biserica. Ca să boteze, să cunune sau să-şi îngroape morţii, locuitorii din Valea Presnei merg şase kilometri pe jos, pe arşiţă sau viscol, până la biserica din câmp.

Într-o lume bântuită de demoni care tulbură minţile oamenilor, de numere fatidice (666), de cipuri şi manifestaţii anticip, la sate, templele Domnului-bisericile- se năruiesc încet. Nevolnicia şi neputinţa enoriaşilor, vârsta înaintată a acestora, toate fac ca uitarea să mănânce pe dinăuntru ceea ce vânturile şi ploile erodează pe dinafară.

Sufletele care intră să se închine la icoane sunt din ce în ce mai puţine, slujbele din ce în ce mai rare. Asta se întâmplă şi cu bisericile vechi de la Valea Presnei, comuna Gurbăneşti, judeţul Călăraşi.

Satul îmbătrânit

De regulă, bisericile sunt cele care generează aşa-zisa vatră a satului. În preajma acestora, oamenii îşi ridică locuinţe înconjurându-le şi ocrotindu-le cu credinţă şi rugăciuni. 

Ele sunt centrul spaţialităţii, dar şi al spiritualităţii unei comunităţi. Sunt însă şi biserici al căror destin le abate de la regulă. Când vii dinspre Gurbăneşti, îndată ce ocoleşti o pădurice de salcâm, în depărtare, în mijlocul izlazului, se iţeşte o mogâldeaţă.

Abia când te apropii constaţi că e o biserică. Şi nu una aşa, ridicată în pripă, ci una solidă, făcută gospodăreşte de meşteri adevăraţi. Numai că, în jurul ei urlă pustiul. În zare, abia de se zăresc sclipind în soare acoperişurile unor case. Acolo e Valea Presnei.

Enoriaşii din Valea Presnei nu vor renunţa la biserica din pustiu

Ca să ajungă să asculte Sfânta Evanghelie, sătenii ar trebui să mănânce o pâine pe drum. Cum satul este îmbătrânit (cu o medie de vârstă de 60 de ani) şi copiii plecaţi la oraş, e lesne de înţeles că drumul spre biserică nu se mai face întru slava şi închinăciunea Domnului, ci pe criterii ce punctează strict existenţa individuală terestră: botezul, nunta şi moartea. Doar atunci oamenii se încolonează spre vechiul lăcaş.

Biserica veche

Ctitorită de un boier acum un secol, iniţial biserica a aparţinut fostului sat Ciofliceni. Dorinţa lui Ceauşescu de a face canalul Dunăre-Bucureşti a ras satul din temelii, lucru ce s-a întâmplat şi cu multe alte localităţi care au rămas fără locaş de cult în urma „ctitoriilor măreţe“. Unde altădată se întindea localitatea, acum, e apă. Sfântul lăcaş a rămas izolat, pe o ridicătură, în plin câmp. Arar, turme de oi pasc iarba grasă din jurul lui.

În afară de ziua de duminică şi de Sfintele mari Sărbători, când preotul oficiază aici, în compania a doar patru-cinci băbuţe, ciorile şi oile sunt singurii vizitatori constanţi. Înconjurată de un gard din plasă de sârmă, biserica este singura care marchează pustiul verde al nesfârşitei câmpii.

Mai mereu porţile sunt încuiate, iar uşa de la intrare e prinsă cu un lacăt ruginit. Înăuntru, lumina soarelui se strecoară firav prin cele patru ferestre mici, încălzind pe alocuri cimentul rece. Sfinţii răstigniţi pe ziduri se sufocă sub straturi jilave de mucegai.

Au orbit de mult de atâta lipsă de lumină şi au amuţit de atâta lipsă de viaţă. Nimeni nu-i mai slăveşte. Când îi vezi, doar umbre pe pereţi, ai strângerea de inimă ca în versul lui Blaga: „Suflet, închide-ţi pleoapele!”

Cimitirul fără morţi

Peste fosta localitate Ciofliceni s-au întins apele ori s-a tras cu plugul. Oamenii locului spun că acolo unde a mai rămas o moviliţă de pământ era vechea vatră a satului. În jurul ei, înconjurată pe o parte de ape, pământul a fost arat proaspăt. Cândva sub el erau uliţe, case, vieţi, amintiri. Acum e numai ţărână din ţărână.

Paralel cu biserica, la 100 de metri de ea, este şi fostul cimitir. Morţii nu se mai cunosc între ei, căci crucile sunt ori pe trei sferturi îngropate în pământ, ori rupte şi aruncate de-a valma, ori sprijinite de buturugi. Roase de vreme, ici-colo, abia mai poţi citi anii de îngropăciune (pe una 1889, pe alta 1893 ... ) sau numele răposatului (Niculae, Dobre Ioana, etc).  Sunt din piatră albă şi mici de 40-50 de centimetri.

Nimeni n-a putut să explice înălţimea lor liliputană, în timp ce crucile din alte cimitire au cel puţin 1,5 metri. De zeci de ani o lumânare nu s-a mai aprins la ele. 

Sfinţi sub ape

Nea Gheorghe Păduraru ştie cel mai bine istoricul bisericii. La cei 75 de ani, sub lumina blândă a primăverii, lega la vie. În curte, ţaţa Petra (77 de ani), soţia acestuia, spăla rufe într-o albie.

Gospodar cu ştaif, nea Gheorghe scoate un pahar cu vin rubiniu, să meargă povestitul: „Biserica veche a fost contruită de boierul Iulică Mănescu, în anul 1911. În fapt, aceasta a aparţinut satului Ciofliceni, acum ras din temelii. Oamenii s-au risipit care încotro când comuniştii au vrut să facă acel canal. Şi-au dărâmat casele, şi-au luat acareturile şi s-au mutat în alte sate. Acu’ vin la ea numai cei din Valea Presnei. Şi cei din Gurbăneşti au păţit la fel.

Biserica din Valea Presnei este uitată de vreme, acolo unde a fost satul strămutat în urma lucrărilor la canalul Dunăre-Bucureşti  Foto: Lucian Muntean

Au avut o biserică în vale, dar, dacă a venit canalul, au dărâmat-o. Au băgat deţinuţii, au dezvelit-o, au pus-o la pământ şi au făcut alta sus pe deal. La fel s-a întâmplat, prin 1985, şi cu satul Codreni. Biserica de acolo nu se mai vede, că este sub ape. Numai când e secetă şi mai scade iazul, se observă turla la jumătate. Un nepot de-al meu, care a făcut ceva cheag pe la Bucureşti, a construit alta nouă aici în sat. Numai zugrăvitul l-a costat cam 10.000 de euro”, zâmbeşte nea Gheorghe.  

Noul lăcaş

La intrarea în sat s-a ridicat o biserică nouă din lemn. Construcţia nu e mare, dar la câţi locuitori mai are acum satul e numai bună.

Biserica de lemn va fi sfinţită după Sărbătorile de Paşte

Are fântână în curte, iar treptele de la intrare sunt din marmură albă. În jurul ei încă mai robotesc câţiva muncitori, căci în prima duminică după Paşte va fi sfinţită şi va purta hramul Sfântului Ierarh Nicolae.

În apropiere, preotul Emil Cotu îşi ridică o casă parohială: „Nici pe cea veche n-o s-o lăsăm în paragină. O să încercăm să o conservăm şi să rămână funcţională. Dacă va fi nevoie voi ţine slujbe şi colo, şi colo. La cea veche nu mai ţineam slujbe decât duminica şi la marile sărbători. Nu veneau mai mult de patru-cinci oameni.

După ce se va sfinţi biserica nouă, cu siguranţă aproape tot satul va participa constant la toate slujbele ce se vor ţine în Sfânta Biserică. Oricum, anul ăsta va fi ultimul Paşte ţinut în biserica veche”. 

Amintirile bătrânilor, îngropate

Ţaţa Natalia Văleanu (63 de ani) se ducea pe uliţă la nişte neamuri. Era bucuroasă că s-a făcut biserică nouă în sat, că îi lua drumul din picioare.

„Eu n-am fost botezată în cea veche, că sunt din Coţofanca. Da’ veneam la cea din Ciofliceni, că pe vremea aia era drum, nu ape ca acuma. Am muncit ani de zile la Ciofliceni,la zarzavaturi. Pe vremea aceea, cam 100 de familii scoteau bani buni din grădinărit. De sărbători tot satul venea la biserică, fiindcă era cea mai frumoasă şi mai mare din zonă. Dar acu’ o să mă duc la asta nouă, că e mai aproape”.

Elena Niţă s-a cununat în biserica veche, iar acum a rămas cu amintirea ei

Ţaţa Niţă Elena (73 de ani) tocmai venea cu două târne (coşuri) cu mâncare şi băutură la popa Cotu, să pună masa la oamenii  care ridicau casa parohială: „Sunt din Valea Argovei, dar sunt căsătorită aici de 50 de ani. În biserica aia veche am fost mireasă, iar pe cei doi copii pe care îi am, acolo i-am botezat.

O să mă mai duc şi acolo, dacă s-or mai ţine slujbe, da’ e departe, maică! Şi dacă-ţi mai vin acasă şi copiii de pe la Bucureşti, când să te mai duci, când să le mai faci mâncare, când să-i pregăteşti? Acu’ mă duc la părintele să duc mâncare la muncitori. E de dulce, dar au zis că mănâncă, chiar dacă suntem în post, că muncitorii sunt flămânzi. E bine cu asta nouă, că până la ailaltă îmi scoteam sufletul, maică!”.

Zilele astea, biserica veche îşi trage răsuflarea. Va fi ultima dată când se vor ciocni ouă şi se va lua lumină. Chipuri de sfinţi vor păli aici, ca să renască dincolo. Însă, indiferent de strămutare, credinţa oamenilor va rămâne statornică până în veacul vecilor.