Birul pe pârloagă şi ruşinea ţăranului

Amenda de 400 de lei pentru fiecare hectar de pământ nelucrat nu-i sperie prea mult pe ţăranii din judeţul Olt. Administratorii asociaţiilor nu cred că micii proprietari îşi vor vinde pământurile. Fie le vor trece la societăţi, fie le vor munci singuri, chiar dacă ies în pierdere.

„Sub niciun chip nu mi‑aş vinde pământul. În fiecare an, lucrările, sămânţa şi oasele mele rupte fac mai mult decât scot de pe el. Ştiu că ies în pierdere, dar nu pot să-l las pârloagă, fiindcă ar râde tot satul de mine. Şi e pământul lăsat de tata...", spune un locuitor din comuna Stoicăneşti. Cu un ridicat simţ al proprietăţii, pentru ţăranii din Câmpia Boianului, pământul retrocedat, lăsat moştenire din moşi-strămoşi, înseamnă în egală măsură atât mijloc de subzistenţă, cât şi vădită demnitate.

Unde-i lege,nu-i tocmeală

Cu puţin timp în urmă, Ministerul Agriculturii anunţa un proiect de lege privind amendarea proprietarilor care nu-şi lucrează terenurile, proiect care ar urma să fie trimis în Parlament în această primăvară. Prin această măsură, oficialii ministerului preconizează că taxa de 400 de lei pentru hectarul nelucrat va aduce milioane de hectare în circuitul agricol şi va forţa primăriile să clarifice şi să urgenteze rezolvarea statutului juridic al terenurilor. În principiu, odată aprobată, legea pare a-i afecta în special pe bătrâni sau pe cei cu venituri foarte mici, care fie vor trebui să lucreze pământul (urmând să primească o subvenţie de 130 de euro), fie îşi vor da terenul în arendă, fie îl vor vinde la un preţ foarte mic.

Citiţi şi:

Străinii, speriaţi de taxa pe pârloagă

În atare condiţii, analiştii apreciază că mulţi ţărani îşi vor vinde pe nimic pământurile, terenuri care vor fi în special cumpărate de către străini. Sunt însă voci care spun că statul ar trebui să-i amendeze pe cei care, deşi primesc subvenţii, lasă pământul pârloagă, şi nu pe aceia care au un teren de câţiva ari, îl lasă nemuncit din varii motive, dar nu primesc subvenţii pentru el. Adică acolo unde statul se implică poate impune o amendă, iar unde nu se implică nu poate pretinde nimic, atâta vreme cât pământul este proprietate consfinţită a cetăţeanului.

Pe de altă parte, în ciuda celor care cântă deja prohodul agriculturii româneşti şi tămâie miile sau milioanele de hectare de pământ vândute pe nimic străinilor, alte voci afirmă cu siguranţă că nu locuitorii satelor îşi vor vinde pământurile, ci poate cei care locuiesc, au familii şi muncesc la oraş, dar au moştenit şi hectare întregi de teren la ţară. Pe aceştia nu-i interesează şi nu vin să muncească pământul.
Primăria Văleni are 358 de hectare de pământ sub formă de islaz şi păşuni naturale. Primarul Minel Brăgaru (53 de ani) afirmă că toţi oamenii din localitate şi-au redobândit proprietăţile.

Amenzi doar undese dau subvenţii

Brăgaru crede că ţăranii de aici vor fi speriaţi de amenzi (99% din ei îl lucrează conştiicios) şi nici că l-ar vinde, oricât de strâmtoraţi ar fi, chiar dacă preţul pe hectar ajunge până la 3.000 de lei. „Părerea mea este că, dacă intră în vigoare legea, doar bătrânii vor fi cei care se vor duce către asociaţiile agricole. Oamenii de la noi au avut nişte vărzării de până la un pogon. Poate acelea au şansa să rămână pârloagă, fiindcă societăţile nu sunt interesate de ele. Ar mai putea rămâne nelucrat terenul sub 30 de ari, pentru că nici aici nu se dau subvenţii. Statul subvenţionează numai terenul de peste 30 de ari în solă şi pe cel de peste un hectar. Se pune întrebarea: tu, ca stat, îi dai amendă celui căruia nu-i dai nimic? Să amendeze acolo unde subvenţionează, nu unde statul nu se implică.

Omul poate spune, domnule, îl las pârloagă, îmi duc capra şi o leg acolo. Ce treabă ai tu? Mi-ai dat ceva ca să-ţi dau ceva? Plătesc impozitul la primărie, conform legii 450, iar pe mine lasă-mă să pun muşeţel şi să-l culeg cu baba mea. Nici supraimpozitarea terenului nu poate fi aplicată dacă pentru acel teren nu se primeşte subvenţie", afirmă edilul din Văleni.

Simţul proprietăţii

Minuş Dascălu (51 de ani) este administratorul uneia dintre asociaţiile agricole din Văleni. Ştiind că oamenii n-au utilaje, că cheltuielile cu pământul sunt mari, este convins că proprietarii de pământ se vor îndrepta spre societatea sa, mai ales speriaţi de preconizatele amenzi.
Pe de altă parte, dacă s-ar asocia cinci-şase familii într‑un grup mic, tot n-ar fi mare lucru, dacă nu s-ar aduna în jurul unui particular care ar trebui să aibă cel puţin un tractor şi o semănătoare. Asociaţia pe care o administrează are 400 de hectare, n‑are terenuri ale ei, ci lucrează numai pământul oamenilor.

Se cultivă grâu, porumb, floarea-soarelui, sorg. „Dau la oameni 500 de kilograme la hectar din cultură. La noi, nici bătrânii nu-şi vând terenul. Ţin atât de mult la el, încât, fie că l-au cultivat sau nu, refuză să-l dea la societate de teamă că nu şi-l mai pot lua înapoi. Teamă nejustificată, desigur! Au un simţ al proprietăţii pe care noi, cei din generaţia mea, nu l-am avut. Taică‑meu are pe vale 10 ari de pământ. I-am zis că-i dau eu 20-30 de ari de la mine, că e greu să duc utilajele acolo. A sărit ca ars şi-a ţipat că e pământul lui, lăsat moştenire de la tată-său şi-l lucrează cum crede el de cuviinţă. Acest simţ al proprietăţii nu mi l-a transmis şi mie, deşi lucrez pământul şi mai  sunt şi şef de asociaţie", zâmbeşte Dascălu.

Orăşeni cu pământ la ţară

Mirel Vladu (42 de ani) s-a născut şi-a copilărit în Văleni, însă de mai bine de 20 de ani locuieşte şi-are o mică afacere în Slatina. Are şapte hectare de teren în arendă la o societate agricolă. Crede că, în Văleni, numai 10% din pământul asociaţiilor este al celor care chiar locuiesc în localitate. Restul de 90% este al celor care l-au moştenit, dar locuiesc la oraşe, şi al celor care au cumpărat teren ca investiţie (10-20 de hectare) şi l-au lăsat în asociaţii, ca să nu aibă bătaie de cap cu munca lui. „Dacă are două hectare, ţăranul nu le dă la asociaţie, le lucrează singur. Ca bani, câştigă mai mult decât iau eu pe şapte hectare băgate în asociaţie. Pe lângă acestea, mai am nemuncit un hectar şi jumătate de pământ, moştenire de la bunică-mea. E puţin probabil să-l cultiv şi nici asociaţiile nu sunt interesate de el, că e departe de pământurile lor. Pe ăla o să-l ar şi o să pun ceva verdeaţă, să vadă ăştia că e lucrat, ca să pot lua subvenţie", spune Mirel. Sub această furtună de discuţii, păreri, decizii, proiecte, ameninţări, amenzi, ţăranul încearcă să-şi păstreze echilibrul, muncind pe mai departe pământul care îi hrăneşte pe toţi.

" Tu, ca stat, îi dai amendă celui căruia nu-i dai nimic? Să amendeze acolo unde subven­ţio­nează. "
Minel Brăgaru primarul comunei Văleni

Agricultorii cultivă pământul în pierdere

Sandu Cioabă (62 de ani) locuieşte în comuna Stoicăneşti de când s-a născut. În  curtea lungă, care dă spre o baltă, creşte porci, găini, curci şi bibilici. Ca să mai câştige un ban, cântă într-o fanfară la înmormântări cu frate-su. Până în '89 a fost şofer pe un camion, iar după Revoluţie a rămas acasă să lucreze pământul.

N-are pensie, fiindcă nu are nici anii de pensie şi nici vârsta de pensionare. Aşa că pământul reprezintă singura lui sursă de venit şi singura sursă de trai. Pământul de două hectare şi jumătate l-a moştenit de la tată-su şi de la socru-su. De când îl munceşte n-a pus sămânţă în pământ din pătulul său. A cumpărat‑o. N-a vândut şi n-a cumpărat teren, deşi pământul se vinde în Stoicăneşti cu cel mult 1.000 de lei hectarul. Îi căinează pe cei care ar putea fi amendaţi pentru terenul lăsat pârloagă. „N-au bani să-l lucreze, că au o amărâtă de pensie de 300 de lei. Ce să facă, ce să mănânce, ce lucrări să mai plătească? Numai arătura costă 250 de lei pe hectar. Muncesc singur pământul, de ce să-l bag în asociaţie? Ca să-mi dea ăla 600 de kilograme la hectar? Ştiu că ies în pierdere, dacă socotesc cât bag în lucrări şi cât câştig", se scarpină în cap nea Sandu încurcat de atâtea socoteli făcute anual.

„Dacă nu munceşti,râde satul de tine..."

Lângă gard îşi face apariţia frate-su, Ştefan Cioabă (59 de ani), zis Bucu. Mai norocos, acesta a moştenit şi casa părintească, pe lângă un hectar şi jumătate de pământ. Într-un fel, a avut cam acelaşi destin ca nea Sandu: şofer până în '89, pus pe liber din '90, membru în fanfara mortuară, fără pensie şi truditor al pământului. La rându-i, nevastă-sa n-are nici serviciu, nici pensie. Aşadar, ori muncesc pământul, ori mor de foame.

La auzul veştii că pot fi amendaţi cei care nu-şi lucrează terenurile, pare foc şi pară pe aceştia: „Adică să primească subvenţie şi să nu-şi lucreze pământul? Să-i ardă! Eu pe subvenţie mi-am luat îngrăşământ, mi-am plătit discuitul, aratul, semănatul. Bag bani mai mult decât scot, dar nu contează asta, că, dacă nu-l munceşti, râde lumea de tine. Nu-mi permit să-l las pârlog, că vine unul cu oile şi le paşte pe el. Ăla o să mănânce lapte şi brânză, iar eu o să mănânc ciuciu! Mai sunt unii care nu-l cultivă, iau subvenţia şi-o beau. P‑ăia să-i ardă, de să le rămână ţuica-n gât!", se burzuluieşte Bucu.