Artistul din spatele operei

Pictorul spune că sursele sale de inspiraţie sunt biblioteca, internetul, muzeul şi realitatea. Sorin Ilfoveanu lansează mâine, la Piteşti, la ora 17.00, volumul „Desene”, eveniment însoţit şi de vernisarea unei expoziţii. La Bucureşti, prezentarea cărţii va avea loc la sfârşitul lunii ianuarie, la galeria Apollo.

Pe Sorin Ilfoveanu l-am găsit în atelierul său din Piaţa Amzei din Capitală. Cum am intrat pe uşă, am avut senzaţia că păşesc într-un muzeu decorat cu lucrări care miros a proaspăt şi cu picturi întoarse cu faţa la perete aşteptând în fiecare moment ca autorul lor să le dezvăluie ochiului profan al vizitatorului.

De când a renunţat la meseria de profesor, are mai mult timp pentru arta care a devenit pentru el un viciu. Sorin Ilfoveanu ajunge la atelier în jurul orei 9.00 dimineaţa şi închide lumina la ora 19.00. Muzica este cea care îl transpune în starea de lucru. În ultima vreme, ascultă Beethoven, Ceaikovski, Bach.

Nicoleta Zaharia:Aţi lucrat în atelierul lui Corneliu Baba, care v-a fost profesor în facultate. Cum a fost această experienţă?

Sorin Ilfoveanu: Am fost coleg cu Ştefan Câlţia, Sorin Dumitrescu, Mihai Cismaru. Era o relaţie cu totul specială între noi şi profesorul Baba, în sensul că niciodată nu intervenea pe lucrare. Povestea despre marii artişti, te punea în lumea lor care era alta faţă de lumea pe care o ştiam noi, a artistului boem, care stă în cârciumă.

Era o lume a artistului aristocrat, care avea ateliere, avea case, vinuri în pivniţă, avea colecţii cu lucrări ale altor artişti, avea mobilă-stil, avea altă gândire. Noi eram obişnuiţi cu lumea lui Modigliani, a cârciumii în care stai şi bei absint. Petraşcu era un boier, Pallady nu mai vorbesc. Baba te făcea să te apropii de o altă lume pe care noi nu o ştiam. Te lăsa să lucrezi şi încerca să te conducă spre ceea ce voiai tu, avea un simţ şi ştia să te ajute să te descoperi. Aşa am făcut şi eu după 1990, când m-au chemat studenţii să le predau.

Am dialogat cu ei şi am încercat să-i ajut să descopere această taină a meseriei. De fapt, arta o faci lucrând ore în şir până devine un viciu. Îţi formezi acea inteligenţă a mâinii. E drept, de la o vârstă se creează automatismul. Dar în sensul bun, nu în acela de a te repeta. Un artist ştie că mai mult de şase-şapte teme n-a avut în creaţia lui, pe care le repetă în diferite feluri. Sunt artişti născuţi cu stilul în ei şi unii care şi-l formează lucrând. La început ai acest stil, ţi-l cizelezi, ai foarte multe idei, dar nu stăpâneşti meseria, după care ajungi să stăpâneşti meseria şi nu mai ai idei pentru că nu mai ai de unde. Asta se întâmplă şi la scriitori.

„Încerc să nu mă repet”

Dvs. v-aţi descoperit stilul sau l-aţi avut?

Se pare că l-am avut. Încerc să-l cizelez. Şi mai încerc ceva: să nu mă repet. Folosesc aceeaşi idee, dar schimb puţin paleta de exprimare. De la un portret pe care îl fac cu mai multă acribie, cu mai mult detaliu, ajung la un portret de sinteză.

A fost o clasă foarte bună: dvs., Ştefan Câlţia, Sorin Dumitrescu...

Fiecare îşi are stilul lui, puternic. Se tot vorbeşte de şcoala babistă. Dar nici unul nu are Baba în el.

În studenţie aţi lucrat la fel de mult ca acum?

Stăteam cam toată ziua în atelier. În acelaşi timp aveam şi boema noastră. La început a fost cafeneaua „Albina”, unde mă vedeam cu prietenii mei, scriitori sau pictori. Pe urmă a fost cafeneaua Turn, unde ne adunam la prânz. Chefurile din studenţie erau foarte frumoase. În atelier, ne strângeam seara la un pahar de vin. Nu era pe primul plan băutura, ci faptul că ne adunam cu toţii. Vinul era un pretext. După studenţie, am fost muzeograf la Muzeul de Artă din Piteşti. Atunci a fost o perioadă mai grea.

Am observat în lucrările dvs. că personajele sunt triste. Sunteţi o persoană optimistă sau pesimistă?

Se zice că fiecare portret este de fapt un autoportret, dar nu pot să spun de ce sunt triste... Nu lucrez în funcţie de stări. Dar le am. Pot să spun că la cromatică s-ar putea să fiu influenţat. Poţi să ai o stare proastă şi atunci să mergi pe negru. Mai puţin merg pe culori exaltante. Cred că în subconştient e normal să se întâmple aşa.

Aproape în toate desenele sau picturile dvs. apare o pisică sau o capră. Care este legătura lor cu omul?

Ele au o conotaţie de simbol. Pasărea este sufletul, pisica - se spune - este o aplecare spre cele lumeşti, ţapul este un simbol al virilităţii, pe care îl folosesc în ciclul „Bacante şi Saturnalii” sau în „Erotica Biblion”. Se creează alte ritmuri asociind un portret cu un animal, faţă de un simplu portret. Dar nu cu multă filosofie. Până la urmă, arta vizuală nu are multă filosofie în ea. Dacă vezi un artist că îţi povesteşte lucrarea, atunci este o problemă cu imaginea lui.

„Am distrus multe lucrări ale mele”

În urmă cu doi ani aţi realizat lucrări pentru două colecţii de vinuri. Cum aţi primit propunerea?

Cu mult entuziasm. Acest lucru e deja tradiţie în alte ţări, mai ales la francezi. Mie îmi place vinul. După ce termin lucrul, îmi pun un pahar de vin şi mă uit la ceea ce am făcut. Văd mai bine ceea ce am de făcut mai departe. Şi îmi vin şi idei. În tinereţe, după două pahare de vodcă, am avut impresia că am făcut cel mai bun peisaj şi am plecat acasă cu gândul acela. Şi a doua zi dimineaţa când am ajuns la atelier şi am văzut pictura, am zis că niciodată nu o să mai pun mâna pe pensulă şi pe băutură în acelaşi timp. Ca să pui pe pânză ideea, trebuie să îţi controlezi mâna.

Cum aţi învăţat dumneavoastră artă?

Sursele mele de inspiraţie sunt tezaurul artei, biblioteca, internetul, muzeul şi realitatea. Facultatea face parte din meserie. Şcoala rămâne şcoală, acolo înveţi. Talentul îl ai sau nu îl ai. Talentul este cel ce te face să lucrezi. Când eşti tânăr, vrei să te afirmi.

Celebritatea exercită o presiune? Trebuie în continuare să confirmaţi?

Nu. Înseamnă că nu e nimic de tine ca artist dacă te gândeşti că lucrezi ca să confirmi. Meseria o faci pentru că nu poţi altfel.

Aveţi lucrări despre care spuneţi că nu sunt bune şi pe care le distrugeţi?

Am distrus multe lucrări, acum mai puţin. Sunt anumite serii de care sunt legat mai mult decât de altele. Eu realizez lucrare din lucrare. De exemplu, am seria de portret cu pisica şi lăcusta. Este vorba de şapte lucrări, pe şapte game cromatice, dar cu aceeaşi temă.

„Dumneata trebuie să fii pictor!”

V-aţi simţit constrâns în comunism?

Nimeni nu mi-a intrat în atelier să-mi spună că, dacă nu pictez portretul cuiva din partid, îmi ia atelierul. Aveau alte metode de a te atrage. Un portret cu tovarăşul sau tovarăşa era recompensat cu 60.000 de lei. Îţi puteai lua o maşină de ei. Dacă îl făceai, trăiai bine şi sunt unii care au făcut numai asta. Saloanele erau dese, plus bienala. La fiecare existau comenzi. Însă nu te obliga nimeni.

Când aţi prins gustul pentru pictură?

În liceu. În viaţă eşti urmărit de şansă şi de ghinion. (Că doar acestea îţi fac viaţa!...) Eu parcă am avut tot timpul o aripă de înger care a stat deasupra mea. Fratele pictorului Pacea locuia la o casă de mine, în Piteşti.

M-am dus cu mapa la el şi mi-a zis că mă trimite la fratele lui la Bucureşti. M-am dus la marele pictor Iancu Pacea, care mi-a zis: „Dumneata trebuie să fii pictor! Rămâi la mine în atelier!”. Eu am vrut să fac şcoală mai departe şi Pacea m-a ajutat să intru la facultate. Atunci se intra foarte greu. Erau cinci-şase locuri. Aceasta a fost o şansă.

Familia Ilfoveanu este alcătuită din artişti. Fie-care cu stilul lui. Soţia dvs. este pictoriţă, Adrian face sculptură, iar Nicu – video-performance şi fotografie. Cum se împacă patru artişti care muncesc să fie cei mai buni în ceea ce fac?

N-am mai fost în atelier la soţia mea de vreo doi ani. Are lumea picturii ei. Discutăm despre artă. Nu în bucătărie şi nu atât de des. Cred că e mai bine aşa. Este o artistă foarte bună. Băieţii, crescând în această lume, s-au apropiat de artă.

M-am bucurat că cel mare, Adrian, face sculptură, nu mi-ar fi plăcut să se îndrepte tot spre pictură. Mie mi-ar fi plăcut să fac sculptură. De aceea am şi început să expun cu el, fiindcă tot timpul simţeam nevoia să am şi formă în afară de lucrarea de pe perete. Până la urmă, expoziţia este o scenografie. Umpli spaţiul. Nicu şi-a găsit singur drumul spre fotografie. Îmi este de mare ajutor. Ceea ce face în fotografie este pe sufletul meu. M-a ajutat cu apariţia cărţii.

Portrete cu bunica

Sorin Ilfoveanu păstrează în atelier primele portrete cu bunica sa. „Eram în perioada Van Gogh - ciucurentistă. Le-am realizat când eram elev şi student”.

Bunica n-a fost prea încântată de portrete deoarece erau în „stilul lui Van Gogh”, ne-a spus artistul. „Dar m-a încurajat foarte mult să continuu cu arta”. Sorin Ilfoveanu a fost crescut de bunica sa din partea tatălui de la vârsta de doi ani, după moartea mamei.

Artă, vin şi fotografie

Cartea lui Sorin Ilfoveanu, intitulată „Desene”, va fi lansată în holul Bibliotecii din Piteşti, mâine, la ora 17.00. Va fi vernisată şi o mică expoziţie cu postere, cu imagini din carte şi cu fotografii de atelier. Pe un ecran va fi proiectată toată cartea, pagină cu pagină. Volumul se referă la perioada 1994-2008.

Primele 30 de cărţi din seria de 1.000 sunt însoţite de câte o casetă din lemn, care cuprinde o fotografie de atelier, un desen în creion şi un desen pe hârtie patinată, care se vând împreună la preţul de 2.000 de euro. La galeria Apollo din Bucureşti, lansarea cărţii va avea loc la sfârşitul lunii ianuarie, fiind însoţită de prezentarea unei ediţii limitate de vinuri „Fragmentarium”, după desenele lui Sorin Ilfoveanu cu acelaşi titlu, şi de o amplă expoziţie.

Viaţă de artist

Sorin Ilfoveanu s-a născut pe 23 mai 1946, la Câmpulung-Muscel. Între anii 1953-1964 a urmat cursurile liceului Brătianu din Piteşti. În paralel, a frecventat Şcoala Populară de Artă, cu un elev al lui Ciucurencu. În această perioadă a realizat primele portrete cu bunica sa şi primele peisaje în ulei la marginea pădurii Trivale. În 1970 a absolvit Facultatea de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti.

După doi ani de grafică a trecut la pictură, la clasa profesorului Corneliu Baba, unde i-a avut colegi pe Ştefan Câlţia, Sorin Dumitrescu, Mihai Cismaru. Între 1970-1980 a locuit în Piteşti, în casa memorială „Liviu Rebreanu” de la Valea Mare. A renunţat la funcţia de muzeograf la Muzeul de Artă din Piteşti când a primit o bursă a Uniunii Artiştilor Plastici pentru tineret. Din acest moment s-a dedicat în totalitate picturii.

Colaborarea cu Ştefan Agopian: "Prima expoziţie cu Agop a fost «Maculata Concepţie», la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. Eu ştiam ce scrie el, el ştia ce desenez eu. În textul lui vedeam lumea desenelor mele. La o întâlnire, mi-a spus că în desenele mele vedea lumea a ceea ce scria el. Atunci am zis «hai să facem o expoziţie împreună». Am dat desene ale mele pentru cărţile lui Agop, «Fric» şi «Tobit», publicate de Polirom". 

Desene pentru literatură: „Am început cu desene la nuvelele lui Marquez, la cartea «Moş Anghel» de Panait Istrati, la «Războiul sfârşitului lumii» de Vargas Llosa. Am făcut  şi desene pentru poemele lui Daniel Turcea, care mi-a fost coleg de liceu, dar le-am distrus, pentru că nu erau ceea ce voiam eu. Mi-am zis că cel mai frumos desen la Turcea este chiar scrisul lui.”