Amintiri din subsolul groazei

„Golanul“ Sorin Drăgan povesteşte bătăile teribile încasate de liderii studenţilor. Sorin Drăgan, cofondator al Ligii Studenţilor, a fost zdrobit de mineri, odată cu Marian Munteanu. După Mineriadă a cerut azil în Statele Unite, unde trăieşte şi în prezent.

Ziarul „Adevărul" a lansat, la 20 mai, un apel către „golani" să ne trimită, la adresa scrisori@adevarul.ro, istoria celor trăite în Piaţa Universităţii. Printre cei care ne-au răspuns se numără şi Sorin Drăgan. Publicăm astăzi cea de-a doua parte a mărturiei sale şocante despre ce s-a întâmplat în Clubul Studenţilor de la Universitatea din Bucureşti la 14 iunie 1990.

După ce pe 13 iunie a participat la luptele de stradă cu Poliţia, în faţa Ministerului de Interne, Sorin Drăgan s-a îndreptat spre Universitate, fiind primit de Mihai Gheorghiu, membru al consiliului Ligii Studenţilor. Clubul Studenţilor se afla în subsolul clădirii. De câteva luni, tinerii încercau să-i dea un aspect mai prietenos. N-au reuşit decât să aducă nişte instrumente muzicale, o staţie cu difuzoare, aveau şi o mică bucătărie improvizată şi două-trei saltele, întinse pe jos, „pentru înnoptat ocazional".

Tabloul era întregit de personajele prezente: „Noi, cei veniţi de pe stradă, am căzut seceraţi de oboseală. Era foarte târziu, cam 3-4 dimineaţa, dar încă nu se luminase. Cei care nu luaseră parte la lupte au rămas de veghe, aşteptând cu îngrijorare ziua care nu promitea nimic bun.

Pe lângă Marian Munteanu şi Mihai Gheorghiu, mai erau acolo Bogdan, fratele mai mic al lui Marian, Alexandru Dincă, student la matematică şi coleg de palier cu mine la căminul din Grozăveşti, Mihai Iliescu, student la fizică, şi câţiva filologi: Luminiţa, prietena lui Mihai, Victoria Moţoc, Mugur Vasiliu, viitor secretar de stat în Departamentul pentru relaţiile cu românii din străinătate, şi Virgil Petcu, politehnist, prieten cu Marian. Se poate să-i mai fi uitat pe unii dintre cei care au fost acolo".

„Treziţi-vă, au spart uşa!"

Descinderea minerilor la orele dimineţii, în 14 iunie, i-a îngrozit pe studenţii care priveau de la ferestrele care dădeau în piaţă. „Unui tip care le disputase autoritatea de pretorieni ai lui Iliescu un miner îi înfipsese târnăcopul în omoplat şi aşa, opintindu-se în coadă, l-a ridicat şi l-a aruncat într-un tomberon de pe stradă".

Cei care dormeau au fost treziţi de urletele colegilor: „Au spart uşa de la intrare cu topoarele!" Rapiditatea cu care ortacii au coborât la subsolul Universităţii, către Club, confirmă ipoteza conform căreia securişti „cu mâinile curate", dar dotaţi cu bâte şi lămpaşe, le-au arătat minerilor cuiburile care ascundeau „elemente fasciste, turbulente".

Îndemnul lui marian

Sorin Drăgan descrie, în continuare, scena întâlnirii dintre studenţii adunaţi în Club şi mineri: „M-am ridicat de pe saltea, am apucat un taburet scund şi m-am plasat lângă intrare, aşteptându-l pe primul miner care urma să-şi facă apariţia. La îndemnul lui Marian, toţi se aşezaseră în genunchi şi se rugau. Marian mi-a cerut să pun jos scaunul şi să mă alătur celorlalţi. Am făcut întocmai, dar mi-era greu să mă concentrez asupra rugăciunii. Primul miner care a intrat pe uşa a ridicat scaunul lăsat de mine lângă intrare şi l-a aruncat cu forţă, ­lovindu-mă în zona splinei". „Vizitatorii" n-au aprins lumina: „Aveau lămpaşele cu care te orbeau, iar loviturile erau observate mult prea târziu."

„Drogurile" Nesquick

Oamenii din mină dădeau cu hotărâre şi întrebau un singur lucru, îşi reaminteşte Sorin Drăgan: „Unde-s ceilalţi?" De fapt, nici nu ştiau cine sunt ceilalţi, dar aşa fuseseră puşi să zică.

Atacatorii aveau să descopere ceea ce şi Ion Iliescu credea că au tras pe nas golanii: „Unii intraseră în bucătărie şi purtau pachetul cu praf concentrat Nesquick ca pe o captură: drogurile Pieţei! Întrebau «Ce-i asta?» şi dădeau cu bâtele fără ca răspunsurile să conteze prea mult. ­Nesquick-ul a devenit proba incriminantă, la fel ca aproape orice aparat pe care l-au întâlnit în clădire şi s-au simţit obligaţi să îl sfărâme pentru liniştea ţării şi a zâmbitorului său preşedinte".

Scăpat cu buletinul de Valea Jiului

Sorin Drăgan, în 1990

Printre lovituri, Sorin Drăgan le-a strigat minerilor că este din Petroşani şi că tatăl său lucra în Mina Livezeni. Era economist. Le-a explicat că se află acolo împreună cu prieteni studenţi şi că n-au făcut nimic: „Unul dintre ei m-a prins de braţ, m-a ajutat să mă ridic şi mi-a spus să-l urmez. Când am ajuns pe scări, mi-a zis că va încerca să mă scape, de parcă nu încasasem destul. I-am cerut să-i ajute şi pe prietenii mei. Mi-a răspuns că era imposibil şi că nici pe mine nu era sigur că va reuşi să mă scoată de acolo în siguranţă". Sorin Drăgan le-a arătat buletinul, iar în lupta care s-a iscat l-a şi pierdut.

„Mugur Vasiliu, care intuise o posibilă salvare prin mine, a ajuns la picioarele scărilor şi a început să mă strige. ­M-am întors să-l scap, fără protectorul meu, dar m-am trezit înconjurat de un grup ostil. Era lumină şi puteam să văd fiecare mişcare. Unul a încercat să oprească ceea ce percepuse ca pe un asalt din partea mea cu o lovitură de topor. Am prins de coada toporului şi i-am încetinit mult avântul, deşi am luat o lovitură în frunte, nu suficient de puternică ca să-mi spargă capul.

Împingând cu forţă, l-am lovit în faţă cu dosul toporului pe care încă îl ţinea şi s-a rostogolit pe scări. De acum veneau lovituri din toate părţile. După un minut sau două, cu sângele care îmi curgea în ochi, am primit din spate o lovitură în moalele capului cu ceva greu şi metalic, ca dosul unui topor sau al unui baros. Mi s-au înmuiat picioarele şi am alunecat ­într-un genunchi. Se lovea în continuare".

Intervenţia autoritară

Un individ cu autoritate, îmbrăcat tot în miner, le-a spus să se oprească - „P-ăsta îl vreau viu" - şi să-l ducă la Ministerul de Interne. A trecut printr-un culoar format din mineri, iar cei doi care îl duceau de braţe împărţeau sfaturi: „Nu la cap, că nu-i voie!" În stradă, din cauza loviturilor, se sprijinea pe cărăuşi, care erau iritaţi de îndrăzneala golanului: „Ulterior am aflat că minerilor li se transmisese să nu permită studenţilor să se apropie prea mult, pentru că i-ar putea injecta cu droguri care să le ia minţile". Spera ca oamenii de pe stradă să manifeste solidaritatea sau compătimire, dar a primit un „Bine i-aţi făcut, aşa îi trebuie legionarului!"

L-au lăsat în curtea Ministerului de Interne, în jurul căreia mişunau securişti proaspăt raşi şi mineri. Erau şi alţii bătuţi - întinşi pe jos, ghemuiţi sau rezemaţi de zid. „Unul dintre mineri mi-a smuls lanţul de aur de la gât. Fiindcă era o amintire de la bunica mea, care murise cu trei ani în urmă, i-am cerut să mi-l lase şi ­i-am spus de ce. Minerul a rânjit şi a replicat: «Păi, ce, am venit degeaba de la Vulcan până aici?»", mai povesteşte Sorin. De acolo a fost trimis cu ambulanţa la neurochirurgie. Au urmat: operaţii, inconştienţă, ostilitate - „Bine ţi-au făcut, aşa meriţi!" - şi fuga din spital în toiul nopţii cu ajutorul unui medic de gardă.

Depărtarea de ţară

„Am schimbat rapid câteva domicilii. Agota Kuperman, ataşat cultural al ambasadei SUA, mi-a oferit o şansă de a pleca, dar am cedat-o unui coleg, pentru că ştiam că mai existau alternative pentru mine. Caritas, o organizaţie a bisericii catolice din Austria, m-a trecut din România în Ungaria. Apoi am ajuns în Austria, unde am fost preluat de Österreichische Hochschülerschaft, principala organizaţie universitară a ţării. Am depus cerere de azil pentru Austria şi pentru SUA", îşi aminteşte Sorin.

După ce a studiat un timp în Austria, a plecat în State. Este absolvent de ştiinţe politice, a lucrat pentru organizaţii politice americane şi şcoli diplomatice din Washington. „Rămân încă aici, iubind de departe o ţară care se încăpăţânează să nu-mi întoarcă dragostea", încheie Sorin Drăgan.