Moldovan Dumitru: „Am fost împuşcat în abdomen şi în picior“

Începând cu vârsta de 18 ani, braşoveanul Moldovan Dumitru (79 de ani) a fost deţinut în cele mai grele puşcării ale vremii. Moldovan Dumitru a fost condamnat la 20 de ani de puşcărie pentru că a dat foc steagului PCR şi portretelor conducătorilor din anii ‘50. După eliberarea din 1964 s-a trezit, după cum spune, într-o închisoare şi mai mare: România.

Prima arestare

În satul Lisa, judeţul Braşov, Moldovan Dumitru este printre ultimii supravieţuitori din zonă care a ţinut, ca partizan, arma în mână. A făcut 13 ani de puşcărie (din 20 de condamnare) şi de 40 de ani, după eliberare, se ocupă mai mult cu apicultura.

Povesteşte cu voce domoală şi tărăgănată întâmplările care i-au marcat şi constituit viaţa: „M-au arestat în 1949, pe când aveam 18 ani. Lucram la întreprindere, la Victoria. Pe 7 noiembrie, la primărie veniseră nişte propagandişti să ne ţină o cuvântare, să ne lumineze. Am răbufnit. Împreună cu alţii am deteriorat faţada primăriei, am dat foc la un steag şi am spart un panou, două. La scurt timp am fost demascat de un cetăţean din sat. Am fost condamnat un an, din care am executat opt luni.

Trădat de un consătean

„După eliberare m-am întors la Victoria şi am lucrat ca şef de echipă, subordonat inginerului Schnaider, care-mi era ca un tată. La el acasă se făcea politică, iar într-o bună zi m-au chemat la cadre şi doi securişti mi-au pus în vedere să le raportez ce se discută la Schnaider acasă. Eu însă i-am povestit inginerului toată tărăşenia. Numai că securiştii au aflat că l-am atenţionat pe inginer, m-au chemat şi m-au bătut de-a trebuit să vină tata cu căruţa să mă ia, că eu nu mai puteam merge. Nu m-a dus acasă, ci am mers la un prieten, unde am şi stat peste iarnă. În acest timp, Securitatea m-a căutat de câteva ori acasă", povesteşte, emoţionat, bătrânul partizan.

Vânătoarea securiştilor

A stat ascuns la prietenul său David Dreagu până când l-a descoperit fetiţa acestuia în şopron. Ca să nu-i pună în pericol, a hotărât să plece în munţi. Şi-a făcut un bordei, împreună cu altcineva, unde au dosit patru arme.

„Pe data de 23 noiembrie 1951 am coborât de la munte să-mi iau ultimele bagaje şi alimente. Când am ieşit din sat cu ele, satul era înconjurat. Am fost împuşcat în abdomen şi uşor în picior. Cartuşele mi-au intrat prin şold, dar nu mi-au atins oasele. Mă duceau periodic la sediu la Securitate, pentru declaraţii, şi mă transportau înapoi. În una dintre aceste ieşiri am fost confruntat la sediul Securităţii cu bietul tata".

„L-am omorât pe tata..."

Are lacrimi în ochi când spune: „Pe tata eu l-am omorât. L-am omorât pe tata". Când a vrut să urce la munte cu bagaje, cu slănină, cu carne, cu pâine etc. L-a rugat pe tatăl său să-l ajute să le care până la buza pădurii. Acesta nu l-a refuzat: „Eeee... când am fost împuşcat la marginea satului, tata era la 150 de metri în spatele meu. El atunci ieşea din sat şi i-a fost frică să mai vină acasă, că nu ştia ce s-a întâmplat cu mine. Şi în felul acesta a fost şi el dat în urmărire. În mai 1951 s-a predat şi el. Confruntarea a fost legată de armele pe care le aveam la bordei. Eu, anchetat fiind mai dinainte, am spus că cele patru arme pe care le aveam sunt ale lui Traian Rambă, un militar care murise de curând. Dar cum tata nu a ştiut ce am spus eu, declaraţiile nu au coincis. De aici i s-a tras totul..."

În aprilie 1953, în urma procesului, Moldovan Dumitru a fost condamnat la 20 de ani de temniţă grea. După proces, de la Braşov, a fost trimis direct la canal. Drumul până la Capul Midia a fost cumplit. Rănit fiind, cu furtunele ieşite din abdomen, abia a rezistat mizeriei din vagon. Le dăduseră apă clocită într-o putină mizerabilă şi toţi făcuseră dezinterie. Avea lanţuri la picioare, căci cei cu condamnări mai mari de 15 ani aveau tratament de ocnaş.

Ajunşi la Capul Midia, au fost repartizaţi pe brigăzi şi puşi chiar de a doua zi la muncă. Încărcau piatră în vagoane. După o săptămână a făcut ocluzie intestinală şi a fost internat la infirmerie, apoi la spital, la Via. După multe luni de suferinţă, trecut prin mai multe spitale, a ajuns iarăşi la spitalul de la Capul Midia unde a fost, în sfârşit, operat. În burtă i-au găsit un tifon de 30/40 cm, uitat de la spitalul de la Via.

La Jilava a stat aproape un an, până în septembrie ‘56. De aici a ajuns la Gherla. Cum era nevoie de mână de lucru la canal, multă vreme au făcut „naveta" între Gherla şi lagărul de la Salcia. Acolo a văzut cu ochii lui ce înseamnă iadul:

„La Salcia era un lot de foşti legionari cu condamnări grele. Erau munciţi până la epuizare şi înfometaţi. Li se dădea ce era mai subţire la mâncare, zeamă goală. Am văzut cum a fost mâncat un câine, se mâncau broaşte, şerpi care ieşeau din păpuriş să se încălzească pe pietriş la soare. Acolo s-a mâncat iarbă tocată mărunt şi pusă în zeamă... Cât am mai pătimit!

M-am eliberat de la Jilava în 13 aprilie 1964. Acum am 77 de ani şi încă sper să văd lucruri mai drepte, mai bune, în ţara asta a noastră". Tulburat de tot ce povestise, s-a ridicat şi s-a îndreptat spre stuparniţă să-şi vadă albinele, singurele vietăţi care nu l-au dezamăgit, după cum spune.

Trădat de partizanul pe care l-a hrănit

Octavian Balaban: 12 ani de temniţă grea 

Şi-a petrecut toată tinereţea dincolo de gratii pentru „crima" de a fi dat o bucată de pâine unui consătean care lupta, în Munţii Făgăraşului, împotriva noii orânduiri comuniste.

Octavian Balaban (80 de ani) face mărturisiri. De astă dată de bunăvoie şi nesilit de nimeni. „Sunt născut la 28 martie 1930, în satul Toderiţa, comuna Mândra. Totul mi s-a tras de la faptul că am avut legături cu partizanii. Am avut un consătean, Mogoş Ion, prieten bun cu mine, care a fost arestat cu lotul Ilioiu şi Roşca Victor. Prin el am devenit apropiat al partizanilor. Mai târziu însă a fost împuşcat de Securitate în Banat. Au fost trădaţi de fiul unui notar. Dar vina mea a fost că i-am dat lui o bucată de pâine şi una de slană lui Socol, partizan de-al lui Mogoş".

Confruntarea

A fost arestat pe 6 iunie 1951, la 21 de ani. Era cadet al Şcoalii de Infanterie de la Sibiu.„Cei doi ofiţeri care au stat cu mine în sala de mese m-au poftit să merg cu ei la Securitate. A venit un plutonier, mi-a rupt epoleţii şi m-a băgat într-o celulă de 70-80 cm şi 1,5 m lungime. M-au dus apoi la anchetă cu pumni după ceafă. Am stat trei luni în acea celulă, apoi m-au dus în una de-i zicea Talpa iadului. M-a anchetat căpitanul Mezei şi am fost bătut până la leşin de unu' Mânzat care fusese măcelar. Am fost dus la penitenciar. Acolo am fost confruntat cu Socol, partizanul căruia îi adusesem mâncare. Pe când eram încă în sat, l-am auzit pe Socol cum mă strigă de după un stejar.

M-a rugat să-i aduc ceva de mâncare că e nemâncat de o săptămână. Ştiind că e în grupul lui Mogoş, m-am dus şi i-am adus o bucată de pâine şi una de slănină. Nu era singur, căci, atunci când am ajuns la un podeţ, l-a fluierat cineva. Când l-am întrebat cine e acum trădătorul, cine pe cine a turnat, mi-a zis că să îl iert, că eu voi lua 3-4 ani, iar el, vreo 12. Nu rezistase anchetei. Numai că eu am luat 12 ani iar el a fost condamnat la moarte", spune, cu năduf, Octavian Balaban. Cei 12 ani de puşcărie grea i-a executat la penitenciarele Jilava, Baia Sprie şi Aiud. După eliberare, la 2 iulie 1963, a lucrat ca dulgher pe şantierul de construcţii din Făgăraş.