Aeroportul lui Berceanu

La Alexeni, pensionarii unei baze militare cred că le-a pus Dumnezeu mâna în cap Declaraţia mediatizată a ministrului Berceanu despre mutarea Aeroportului Băneasa a pus pe jar

La Alexeni, pensionarii unei baze militare cred că le-a pus Dumnezeu mâna în cap

Declaraţia mediatizată a ministrului Berceanu despre mutarea Aeroportului Băneasa a pus pe jar locuitorii comunei ialomiţene Alexeni. Contabila primăriei nu mai prididea să răspundă telefoanelor presei. Noi, mai practici, am contactat-o direct, apoi a apărut şi viceprimarul. Practic, această aşezare nu are nimic în comun cu aeroportul, poate doar faptul că va beneficia de pe urma lui. Lumea se bucură. Ne vom dezvolta şi noi, ne va băga lumea bună în seamă, spune un vecin din Broşteni. Dotările au aparţinut MApN, prin unitatea de elicoptere, şi au fost cedate Direcţiei Penitenciarelor, aflu la primărie. Mai precis, penitenciarului din Slobozia. Telefonic, dl director adjunct Aurel Ovreiu ne confirmă ideea: "Terenul a fost preluat de la armată cu două scopuri: unul de extindere a detenţiei şi altul de exploatare a pământului aferent cu deţinuţii şi de calificare a lor în meseria de agricultor. Despre povestea cu aeroportul am aflat de la televizor". Am cerut permisiunea să vizităm locul, ni s-a spus că da. Ne-am temut să nu fim somaţi sau stopaţi de paznici vigilenţi. Să fim alergaţi ca iepurii prin pustă. Nu a fost cazul.

Dincolo de calea ferată, spre Bărăgan, dotările arată ca-n "Călăuza" (Zona) lui Tarkovski. Linişte de facerea lumii. Bălării, floră spontană, platforme, clădiri, barăci, fiare rămase parcă din Jurassic. Spre Bărăgan, terenul imens. Bărăgan în bărăgan, în bărăgan. Monotonia se strică doar cu o fântână părăsită. Secată. Cumpăna aproape verticală, situată chiar pe colţul "dotărilor". Unde începe sârma ghimpată. Am uitat să spun: totul este înconjurat de sârmă ghimpată. Inutilă la vremea aceasta. Şi totuşi zărim, undeva în fundul peisajului, rufe la un balcon. Ne întoarcem, ni se deschide un drum lateral şi deodată descoperim un mic cartier. Locuit chiar. Clădiri de tip sovietic, cum mai sunt încă în Bucureşti, vizavi de stadionul fost "23 August".

Am reuşit să găsim la faţada unui bloc trei femei stând de vorbă. La soare. Aici este cartierul "Unitate", (UM 5500, aşa i se spunea pe vremuri), zice, cu nostalgie, Maria Ţepeş. "Acum trăim ca nişte ţărani. Pe vremuri era aici un oraş de uniforme, plin cu şepci albastre. Eu eram bucătăreasă, ce vremuri! Sărăcie şi bălării, locuinţele noastre nu au căldură. Ne încălzim cu lemne, apa o scoatem din pământ şi apoi ne spălăm. Ce să mai, ca la ţară. Nu ca în Europa. Trebuie să ne aprovizionăm o dată pe zi, fiindcă suntem mai mult pensionari. Facem doi-trei kilometri până la cumpărături. Sigur, mai avem o pasăre (curci, raţe, gâşte - n.n.). Şi asta ne mai ajută. Uitaţi-vă la clădirile astea părăsite (dna nu ştia că aici s-ar putea să vină deţinuţii dacă aeroportul nu se va face - n.n.). Acolo era Casa Armatei, dincolo era blocul de nefamilişti, veneau militarii la cursuri, mai colea e pustiu, blocuri goale, şuieră vîntul.

O vecină intervine: "Ar fi bine să se facă aici aeroportul. Băiatul meu lucrează la Otopeni. Aşa, s-ar întoarce şi el acasă".