„Adevĕrul” deranjează

În primii ani de viaţă, ziarului i se pun multe piedici.Gazeta este confiscată şi arsă în public, vânzătorii, cercetaţi, redactorii, arestaţi pentru „ultragierea forţei publice”. Timp de câteva luni, în 1892, apar chiar şi două ziare „Adevĕrul”.

Dată fiind misiunea de credinţă a ziarului, de a se transforma în vocea celor mulţi şi oropsiţi şi de a denunţa toate abuzurile autorităţilor, e lesne de înţeles că „Adevĕrul” îşi face mulţi duşmani. Şi că primeşte numeroase lovituri din partea acelor instituţii obişnuite să-şi vadă de treaba lor fără să fie deranjate ori trase de mânecă.

Pretins furt de portofele

Volumul aniversar “25 de ani de acţiune. Adevĕrul (1888-1913)” inventariază atacurile împotriva ziarului, în primii ani de viaţă. Pe 22 februarie 1889, din pricina unui articol vehement al lui Beldiman, gazeta e consfiscată. Dar nu pe faţă, ci printr-un truc: vânzătorii sunt arestaţi pentru un pretins furt al unui portmoneu şi le sunt confiscate ziarele. Când se constată nevinovăţia vânzătorilor, e prea târziu pentru ei să-şi mai vândă gazetele. A doua zi, „Adevĕrul” protestează împotriva atentatului din ajun şi reproduce articolul incriminat.

Pe 10 mai 1889 – primul 10 mai din istoria ziarului, pentru care ziua monarhiei era zi de doliu naţional – , căpitanul Savapol, comandantul sergenţilor, cumpără 50 de exemplare din „Adevĕrul” şi le împarte unor manifestanţi de profesie, cu misiunea de a le arde în public.

Două ziare „Adevĕrul”

În 1892, o mare lovitură vine din interior: administratorul ziarului, Toma Basilescu, părăseşte „Adevĕrul” şi ia cu sine toate registrele de abonaţi, cele de anunţuri, toţi banii aflaţi în casă, şi scoate un alt ziar – identic ca titlu şi format. Firma „Adevĕrul” nu era pe-atunci înscrisă la tribunal şi un proces care s-arate cine era adevăratul proprietar ar fi putut dura foarte mult, timp în care Basilescu ar fi putut compromite cu totul numele „Adevĕrul”.

Aşa că Alexandru Beldiman, fondatorul, continuă să scoată şi el „Adevĕrul”, „Adevĕrul” său, şi precizează, în numărul din 24 martie 1892: “m’am hotărît să urmez lupta cu slabele mele mijloace, dar cu puternicele mele convingeri, încrezător în dreptatea cauzei ce apăr şi în bunul simţ al cititorilor mei. Cine mă cunoaşte şi împărtăşeşte ideile mele, mă va încuraja, mă va susţine, mă va urma”.

Alexandru Beldiman se întovărăşise cu Toma Basilescu în 1891. Din pricina problemelor financiare – din vânzarea ziarelor se acopereau doar tipografia şi câteva cheltuieli, iar sumele obţinute din reclame erau prea mici ca să conteze – Beldiman hotărâse să cedeze partea administrativă lui Basilescu.

În schimbul încasării tuturor veniturilor ziarului, acesta trebuia să facă plăţile şi să tipărească gazeta. Tovărăşia lor n-a durat foarte mult: “Unul înţelegea să profite materialiceşte cât mai mult, făcînd din ziar un organ de speculă, celălalt, din contra, dorea ca Adevĕrul să fie o tribună de unde să se ia apărarea tuturor celor oprimaţi, indiferent că din această conduită ar fi eşit pagubă pentru ziar”.

Aşa se face că vreme de câteva luni, din martie până la sfârşitul lui iunie 1892, în Bucureşti apar două ziare „Adevĕrul”, producând confuzie printre cititori. În cele din urmă, Beldiman şi Basilescu se prezintă în faţa unui juriu arbitral, care recunoaşte dreptatea lui Beldiman şi-i impune lui Basilescu să înceteze publicarea falsului „Adevĕrul”.

Arestări şi expulzări

Pe 5 aprilie 1893, redactorul „Adevĕrul”, Eduard Dioghenide, este arestat pentru pretinsa „ultragiere a forţei publice” şi este condamnat de către Tribunalul Ilfov la un an şi jumătate de închisoare.

Ulterior, se renunţă cu totul la pedeapsă şi se dovedeşte că n-a fost decât o „înscenare poliţienească”. În aprilie 1893, sunt expulzaţi I. Hussar, pe-atunci secretar de redacţie, şi Carol Schulder, funcţionar în administraţia „Adevĕrului”, din pricina activităţii lor la ziar. Când se cere, în Cameră, dosarul afacerii, pentru a se vedea ce li se impută celor doi, ministrul de externe Lahovary răspunde că „dosarul îl formează colecţia Adevĕrului”.

Gazeta, în pericol să dispară în 1894

În mai 1894, redacţia gazetei e devastată de un grup de studenţi, pe care „Adevĕrul” îi admonestase public că au stricat o serbare a unor studenţi unguri. Printre tineri se amestecă, însă, sumedenie de jandarmi, de poliţişti şi susţinători ai partidelor politice. Toţi, hotărâţi să-şi facă dreptate şi să facă dispărută gazeta lui Beldiman.

Uşile şi geamurile redacţiei sunt sparte, pachetele cu ziare, rupte, lucrătorii tipografi şi câţiva ziarişti, printre care şi Constantin Mille, sunt arestaţi pentru că încercaseră să se opună dezastrului. “Vandalismele de la Adevĕrul”, titrează gazeta cu litere de-o şchioapă, pe 19 mai 1894. Beldiman e, însă, hotărât şi greu de înfrânt: “Lupta mizerabilă împotriva Adevĕrului m'a întinerit cu zece ani. De astăzi înainte îmi voiu îndoi vigoarea, îmi voiu reculege puterile şi voiu duce pînă la capăt lupra pentru izbânda democraţiei”.

În volumul aniversar “25 de ani de acţiune. Adevĕrul (1888-1913)” se precizează: “Trei zile a durat fierberea în capitală. Ziarul a continuat să apară, fără întrerupere, dar se formaseră în grabă, numeroase comitete cari să împedice distribuirea şi vânzarea lui. Timp de trei zile s’au repetat necontenit ciocnirile şi încăierările dintre comitetele cari urmăreau pe vînzători ca să le rupă foile, şi contra comitete, alcătuite tot atît de spontaneu, cari îi luaseră sub protecţia lor. Vandalii au fost învinşi, cu tot concursul poliţiei şi cu tot «acordul partidelor»”.

Redacţia, fortăreaţă, ziarişti, în zale

Pe 16 iunie 1894, „Adevĕrul” îi anunţa pe toţi duşmanii săi că “pentru nenorocul lor, însă, Adevĕrul trăeşte şi va trăi, şi va mai pune pe mulţi la locul lor, şi va mai divulga pe mulţi şarlatani, şi va mai înfiera pe mulţi mişei, şi va mai satiriza pe mulţi pedanţi şi va mai lovi în multe apucături sălbatice şi brutale. (...) Ţara are nevoie de un ziar democratic, independent, fără nici un fel de zgardă şi pătruns de cerinţele moderne ale ziaristicei luminate. Şi pe cât timp Adevĕrul întruneşte condiţiile acestea, Adevĕrul trebuie să trăiască”.

Mai mult decât atât: dată fiind epidemia de “presofobie” ce caracteriza perioada, gazeta publică un desen grăitor înfăţişând „o redacţie în secolul viitor”, în fapt, o adevărată fortăreaţă. „În el (n.r. – în desen), după cum se vede e o savantă combinaţie a mijloacelor de apărare întrebuinţate de Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân şi alţi eroi naţionali, cu modernele cupole, cu tunurile Krup, mitrailleusele Turpin şi alte invenţiuni recente.

Redacţiile construite după acest model garantat pot rezista oricăror atacuri. Topoarele, ciomegele şi alte mijloace constituţionale obişnuite azi nu vor mai putea avea nici un efect în contra lor. Pe de altă parte, pentru asigurarea apariţiei gazetei, s’a prevăzut un sistem de reporteri călări, îmbrăcaţi în zale şi prevăzuţi cu coiufuri şi lănci, totul în fer; iar pentru asigurarea vînzăreai, vînzătorii vor părăsi vulgarul caldarîm, planînd în baloane de unde vor împărţi foi cetitorilor impacienţi.

Graţie acestor mijloace se speră că libertatea presei va fi asigurată în Romîniaşi că o eră nouă nu va întîrzia a se deschide. Cititorii noştri, cari vor fi născocit alte mijloace, sunt rugaţi a ni le comunica, poate se va găsi unul mai bun decît al nostru”.

Din martie până la sfârşitul lui iunie 1892, în Bucureşti apar două ziare „Adevĕrul”, producând confuzie printre cititori: unul al lui Beldiman, celălalt al lui Basilescu

Citiţi duminică în Adevărul!
Povestea lui Constantin Mille