Un eşec anunţat: ancheta „Mineriada“

Mineri sosiţi în capitală, în septembrie 1991, pentru a-şi declara simpatia pentru preşedintele României

La 21 de ani de la momentele în care minerii din Valea Jiului terorizau Capitala, cauzele penale privind victimele luptelor de stradă sunt blocate, amânate sau desfiinţate. Rubrica „Dosar“ din această săptămână vă propune o analiză a blocajului absurd către care au fost conduse dosarele privind evenimentele din timpul mineriadelor.

La 21 de ani de la momentele în care Bucureştiul intra sub stare de asediu în faţa minerilor sosiţi din Valea Jiului, dosarele reunite generic sub titulatura de „Mineriadă" rămân nişte simple semne de întrebare, uitate între timp. În cele peste două decenii de existenţă, cauzele penale au fost obstrucţionate constant prin influenţa politicului, „imprecizia" anchetatorilor sau, pur şi simplu, indiferenţă, chiar şi când impresia generală era aceea că se lucrează la foc continuu pentru pedepsirea vinovaţilor. Cel mai celebru exemplu în acest sens este cazul privind circumstanţele în care doi tineri, Andrei Frumuşanu şi Aurica Crăiniceanu, au decedat în timpul violenţelor de stradă cauzate de mineriada din septembrie 1991. În cei 20 de ani de la deschiderea anchetei, dosarul a fost plimbat de la o instanţă la alta şi împins chiar spre o clasare timpurie.

Citiţi şi:

Mineriada lui Cuza: O răzmeriţă discret ocultată de către istoriografia comunistă

În general însă, rezultatele anchetelor sunt de-a dreptul catastrofale. Singurul nume sonor condamnat pentru violenţele de la „Mineriade" a fost cel al fostului lider al ortacilor, Miron Cozma. Ion Iliescu, considerat de mulţi drept autorul moral al violenţelor, a fost scos de sub urmărirea penală. Vasile Gabor, cercetat pentru uciderea lui Andrei Frumuşanu, a fost condamnat, în 1998, la opt ani de închisoare pentru omor, pedeapsă din care nu a executat nicio zi. Un alt urmărit din dosarul „Mineriadei" din 1991, Silviu Popescu, a fugit din ţară imediat după evenimentele sângeroase. Condamnarea sa, de cinci ani de închisoare, nu a fost executată până astăzi. Între timp, Popescu a revenit în România, unde, liniştit, scrie pe un blog, autointitulându-se „Terminatorul" şi având drept motto, „Curăţă ţara de lepre". În urmă au rămas victimele şi o soluţie generică, cu rol de rezultat izbăvitor: „crimă cu autor necunoscut".

Mărirea şi decăderea unui dosar

Istoria dosarului „13-15 iunie 1990" este un lung şir de erori neforţate. Dacă unele par a fi „dictate", altele opera unor începători. Până în 1990, cuvântul „mineriadă" nu exista. A fost nevoie de câteva asalturi ale Capitalei, lupte de stradă şi sute de victime ca acest cuvânt să prindă viaţă, să fie tradus în limbile de circulaţie internaţională şi, de aici, să ajungă o ştampilă pentru istoria recentă a României.

Despre mineriade se scrie anual: victimele îşi repetă poveştile, oamenii arată cu degetul spre aceleaşi persoane, considerate vinovate pentru dezastrul din acei ani, se reiau aceleaşi teorii, unele cu logică, altele desprinse parcă dintr-un curs intensiv de teoria conspiraţiei. În spatele acestor mărturii rămân însă faptele. Şi miile de pagini pe care acestea au fost fixate, combinate şi transformate în tomuri groase, notate sec: „dosarul Mineriadei".

Despre mineriade s-au aflat multe în ultimii ani, mult mai multe decât în anii '90, când predicile despre rolul izbăvitor al minerilor în restabilirea siguranţei naţionale încă mai constituiau o carte jucată, cu succes real la cei creduli. Faptele, sau cel puţin forma în care acestea se prezintă acum, par însă inutile.

La 20 de ani de la atacurile de stradă din Capitală, încheiate într-o baie de sânge, justiţia din România întoarce spatele acelor ani, preferând tăcerea şi mica complicitate. Dincolo de condamnările făcute mai mult de ochii lumii, sub aspect legal, evenimentele din primii ani ai României democratice par o uriaşă nebuloasă. Iar în majoritatea cazurilor anchetatorii par să indice că singurul lucru la care mai speră este o clasare liniştită a cauzelor sau izbăvirea finală, adusă de prescripţia faptelor invocate.

Mineriada, temă electorală

Imaginile dezastrului provocat de asaltul minerilor din iunie 1990 au făcut rapid înconjurul lumii  Foto: Agerpres

Un exemplu celebru în acest sens este dosarul privind evenimentele din timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990. Folosită ca material de propagandă electorală, atât de către Emil Constantinescu, cât şi de Traian Băsescu, cauza reprezintă fidel modul în care factorul politic se poate folosi de naivitatea populară.

Dosarul „Mineriada iunie 1990" a devenit laitmotivul unei justiţii care fucţionează la turaţie maximă pentru a prinde vinovaţii. În fapt, cauza a avut un traseu la fel de sinuos, cei care se fac vinovaţi pentru victimele de acum două decenii din Bucureşti.

Evenimentele din 13-15 iunie 1990 au început să fie cercetate în 1997, odată cu venirea la putere a Convenţiei Democrate Române. Tema „vinovaţii mineriadei" fusese la loc de cinste în discursurile electorale ale lui Emil Constantinescu, iar opinia publică din România s-a aşteptat ca vinovaţii dezastrului din vara anului 1990 să fie condamnaţi rapid.

Speranţa a crescut simţitor la sfârşitul anului 1997, când din arhivele Armatei era scos documentul pe baza căruia Ion Iliescu putea fi tras la răspundere pentru cele patru persoane împuşcate la 13 iunie 1990: Jurnalul acţiunilor de luptă de la Garnizoana Bucureşti.

Acest document atestă că Iliescu a cerut scoaterea Armatei în stradă în după-amiaza acelei zile. Spre seară a apelat din nou la Ministerul Apărării Naţionale, aruncând în aer un zvon alarmist: „Pe sediul Poliţiei Capitalei s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci mişcarea este o rebeliune legionară şi se tratează ca atare".

Au trebuit să mai treacă aproape doi ani, până în 10 mai 1999, pentru ca Ion Iliescu să dea prima declaraţie cu privire la evenimentele din 13-15 iunie 1990. Era citat însă în calitate de martor, şi nu de învinuit.

„Justiţiarul" Dan Voinea

Momentul-cheie al dosarului „Mineriada" a fost cel în care cauza a ajuns pe mâna procurorului Dan Voinea. La momentul preluării, Voinea avea deja consolidată imaginea unui adevărat justiţiar, dornic să nu irosească nicio secundă pentru prinderea adevăraţilor vinovaţi. Iar lovitura finală pentru consolidarea acestei imagini a venit imediat: în 19 iunie 2007, Dan Voinea şi Viorel Siserman dădeau rezoluţia de începere a urmăririi penale pentru Ion Iliescu şi îi aduc învinuitului la cunoştinţă faptele pentru care este acuzat în dosarul celor patru morţi prin împuşcare: participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav.

„L-am chemat pe Ion Iliescu să-i spun de ce îl pun sub acuzare. Când i-am arătat Jurnalul de luptă al Garnizoanei Bucureşti s-a albit la faţă şi a cerut un pahar cu apă. Iliescu nu credea că s-a păstrat aşa ceva", povestea Voinea.

Surpriza de la Curtea Constituţională

Surpriza a sosit însă o zi mai târziu. Potrivit deciziei 610 a Curţii Constituţionale, concepută ca o aliniere la normele europene, Ion Iliescu şi alţi 27 de civili implicaţi în Mineriada din 13-15 iunie 1990 urmau să fie anchetaţi de Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului, şi nu de procurorii de la Secţia Parchetelor Militare cum se întâmplase până atunci. Tot în 2007, pe 7 decembrie, procurorul general al României, Laura Codruţa Kovesi, infirma rezoluţia lui Dan Voinea şi dispunea ca cercetările asupra vinovăţiei lui Ion Iliescu să fie continuate de procurorii secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică. 
Motivul:  începerea urmăririi penale nu putea fi dată de Dan Voinea pentru că era incompatibil să mai efectueze acte de urmărire penală în respectivul dosar.

Şirul erorilor

„Totul s-a terminat în momentul în care l-am chemat pe Iliescu să-i aduc la cunoştinţă. Iliescu a plecat, şi a doua zi Curtea Constituţională a dat decizia prin care a declinat competenţa noastră spre Parchetul Civil.

Adică ne-a luat Dosarele şi le-a trimis la Civil. Din această cauză n-am mai putut trimite Dosarul în instanţă. Iliescu a influenţat decizia Curţii Constituţionale", povestea Dan Voinea.

Eroarea de procedură, ciudată tocmai prin prisma presupusului plus de experienţă al procurorului, a ridicat la acel moment mari semne de întrebare. Codul de Procedură Penală fusese schimbat încă din 2006 şi prevedea ca, pe viitor, dosarele în care sunt implicaţi militari şi civili să treacă în competenţa instanţelor civile. În fapt, decizia Curţii Constituţionale nu era decât o aliniere a României, demult anunţată, la normele juridice europene.

În plus, ancheta internă ulterioară avea să descopere o altă hibă de procedură, iniţiată de acelaşi Dan Voinea. Pe rezoluţia de începere a urmăririi penale nu era scrisă ora şi nu fusese înscrisă în registrul special, aşa cum prevede Codul de Procedură Penală. O altă eroare de începător.

Singurul vinovat

Singurul nume sonor condamnat în dosarul „Mineriada 1990" este cel al minerului Deneş Domokoş. Acesta a primit o pedeapsă de opt ani de închisoare, pentru că ar fi vrut să-i taie capul lui Marian Munteanu şi să i-l ducă nevestei, pradă de război. Domokoş a murit anul trecut în Petroşani, într-un accident rutier.

"Când i-am arătat lui Iliescu Jurnalul de luptă al Garnizoanei Bucureşti s-a albit la faţă şi a cerut un pahar cu apă."
Dan Voinea
procuror

"Cifra reală a morţilor este de peste 100, şi nimeni nu ne-a contrazis până în prezent."
Viorel Ene
preşedintele „Asociaţiei Victimelor Mineriadelor"

6 este numărul oficial al morţilor mineriadei din iunie 1990.

Misterul victimelor: câţi au murit?

Nici astăzi nu se cunoaşte cu exactitate numărul victimelor Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Oficial, conform evidenţei de la comisiile parlamentare de anchetă, numărul răniţilor este de 746, iar cel al morţilor este de şase: patru morţi prin împuşcare, un decedat în urma unui infarct şi o persoană înjunghiată. Viorel Ene, preşedintele „Asociaţiei Victimelor Mineriadelor", declara însă că „Există documente, mărturii ale medicilor, ale oamenilor de la cimitirele Domneşti şi Străuleşti. Cifra reală a morţilor este de peste 100, şi nimeni nu ne-a contrazis până în prezent".

Ion Iliescu, salvat de Voinea şi de DEX

Un alt exemplu halucinant despre modul în care a fost îngropat dosarul „Mineriada 1990", şi mai ales despre optica în care procurorii au interpretat faptele de atunci, se leagă de analiza discursului ţinut de Ion Iliescu în faţa minerilor, în dimineaţa de 14 iunie 1990, de către anchetatorii Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică. 

Procurorul Dan Voinea  Foto: Adevărul

„Analizând conţinutul discursului, se constată că învinuitul nu doar că nu a urmărit declanşarea unui conflict de orice natură, dar chiar a solicitat minerilor să elimine excesele şi actele sângeroase. Învinuitul era cel direct interesat, în urma alegerilor din 20 mai 1990, să menţină ordinea de drept şi evitarea unei stări conflictuale care i-ar fi prejudiciat statutul consfinţit prin vot popular", se arată în rezoluţia semnată de procurori. Mai mult, aceiaşi anchetatori au recurs la arma finală pentru a-şi consolida soluţia: Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Potrivit acestuia, războiul este un „conflict armat (de durată) între două sau mai multe grupuri...".

Ceea ce procurorii au părut să ignore este chiar miezul discursului ţinut de fostul preşedinte în faţa ortacilor: „V-am rugat pe dumneavoastră, minerii, care sunteţi grupaţi, organizaţi, să vă îndreptaţi în coloană, pe bulevard, până la Piaţa Universităţii, să o ocupaţi definitiv, să asiguraţi paza Pieţei Universităţii... Dumneavoastră să fiţi paznicii, în conlucrare cu forţele de ordine". Iar în imaginile surprinse la acest moment, se văd mineri cu bâte şi cu furtunuri cu cap metalic pe care le purtau sprijinite de umăr.

Serviciile Secrete, bănuite de implicare

Unul dintre aspectele mai puţin discutate legate de Mineriada din iunie 1990 se leagă de presupusa implicare a Serviciilor Secrete în evenimentele sângeroase de la acele momente. Primele semnale în acest sens au fost date chiar de către ortacii din Valea Jiului, fapt confirmat şi de raportul Comisiei Parlamentare înfiinţată pentru a elucida cauzele mineriadelor. Potrivit acestui raport, „minerii au fost însoţiţi de trecători care, ulterior, au fost identificaţi ca fiind foşti ofiţeri ai Securităţii". O altă dovadă în acest sens a avut loc în februarie 1994, când Curtea Supremă condamna doi angajaţi ai Serviciilor Secrete, colonelul Ion Nicolae şi ofiţerul Corneliu Dumitrescu, găsiţi vinovaţi pentru spargerea locuinţei lui Ion Raţiu, în timpul revoltei minerilor, şi sustragerea a 100.000 de dolari.

Acelaşi raport confirma şi faptul că, în timpul mineriadei din iunie 1990, Serviciile Secrete ar fi distribuit nişte manifeste legionare false, în care minerii erau informaţi că naziştii urmează să preia controlul României. Gelu Voican Voiculescu l-a acuzat de mai multe ori pe fostul şef al SRI, Virgil Măgureanu, de înscenarea violenţelor de la Bucureşti, pentru a-şi asigura un loc de prim-ministru.

Alte surse îl plasează în fruntea venirii minerilor la Bucureşti pe fostul maior Dumitru Iliescu, şeful dispozitivului de apărare al lui Ion Iliescu. De altfel, Dumitru Iliescu este un personaj-cheie şi în cadrul violenţelor din septembrie 1991, încheiate cu demisia lui Petre Roman.

Cum şi de ce au murit trei tineri în zadar

Nici astăzi nu se cunosc autorii crimelor din timpul mineriadei din septembrie 1991. Ancheta penală din acest caz a fost şi continuă să fie un fiasco total. Fostul maior Dorel Gabor, cel condamnat iniţial pentru crimă, a fost între timp achitat, iar, recent, procurorii au cerut chiar clasarea cauzei.

Săptămâna trecută, o ştire trecea nebăgată în seamă, ascunsă sub toată vânzoleala cotidiană. Descrisă schematic, prin titlul ce încerca să descrie situaţia de fapt, ştirea respectivă anunţa sec: „Dosarul Frumuşanu-Crăiniceanu ar putea fi clasat". Şi detaliile urmau: „Miercuri, la Curtea Militară de Apel, anchetatorii au pledat pentru clasarea dosarului, pe motiv că faptele s-au prescris şi, chiar dacă ar mai găsi asasinul, el nu ar mai putea fi tras la răspundere. Instanţa va decide soarta dosarului peste câteva zile, când maiorul Gabor ar putea redeveni oficial urmărit penal şi apoi, eventual, trimis în judecată. Însă şi în cazul lui, prescripţia unei eventuale vine intervine în mai puţin de doi ani". Şi acum să cunoaştem personajele.

Andrei Frumuşanu şi Aurica Crăiniceanu sunt doi tineri decedaţi în timpul revoltelor sângeroase de la Mineriada din septembrie 1991. Singura vină a amândurora a fost că treceau prin faţa Guvernului României, asaltat la acel moment de grupurile de mineri revoltaţi. Ambii au fost împuşcaţi cu nişte proiectile de semnalizare trase dinspre clădirea Guvernului.

„Maiorul Gabor", în fapt Dorel Gabor, este fostul căpitan SPP din 1991, urmărit penal pentru uciderea celor doi, condamnat chiar la opt ani de închisoare, care însă, până la acest moment, nu a stat nicio zi în spatele gratiilor.

În fine, „anchetatorii", cei care au cerut clasarea dosarului, sunt procurorii militari, a căror fişă de post spune, cel puţin în principiu, că ar trebui să servească interesele naţionale şi să identifice autorul sau autorii crimelor din septembrie 1991.

Aceste trei coordonate redau o imagine destul de fidelă asupra mascaradei care a avut loc în jurul dosarului „Frumuşanu- Crăiniceanu", de la începutul anchetei şi până astăzi. La aproape 20 de ani de la evenimentele sângeroase de atunci, şi după nu mai puţin de 14 mutări ale dosarului între instanţe, concluziile autorităţilor sunt identice cu cele din 1991: doi tineri au murit, nu se ştie cum, nu se ştie cine i-a omorât. Iar ancheta porneşte de la zero.

Cele trei victime

Fapte: pe 25 septembrie 1991, în timpul mineriadei care a debarcat Cabinetul Roman, muncitoarea Aurica Crăiniceanu şi studentul Andrei Frumuşanu au fost ucişi în Piaţa Victoriei de două proiectile de semnalizare trase din direcţia clădirii Guvernului. Se întâmpla în urma exerciţiilor de vandalizare filmate la acel moment şi care, în următoarele zile, au făcut înconjurul planetei, scandalizând întreaga lume.

Drumul de la gară până la Guvern s-a făcut cu basculante   Foto: Corbis

La acel moment, Palatul Victoria era sub un adevărat asediu. Mineri, scutieri, civili se măcelăreau cu răngi, topoare şi pietre. La parter, o sticlă incendiară a zburat prin geam şi s-a izbit de trupul unui jandarm. Nicolae Lazar, 21 de ani, a murit în chinuri groaznice, după două zile, pe 27 septembrie 1991.

Următoarea victimă ieşise de la gura de metrou din zonă, alături de soţul ei. Rachetele de semnalizare trase din Guvern au lovit blocul „Tarom" (cunoscut astăzi ca „blocul Orange"). Un proiectil a izbit trupul femeii. „Aurica m-a întrebat: «Oare mori dacă te loveşte unul de-asta?» Până să-i raspund, a căzut", povesteşte  Viorel Crăiniceanu, soţul Auricăi, în vârstă de 27 de ani, mamă a doi şcolari. A fost împuşcată la ora 18.15 şi a murit a doua zi. O jumătate de oră mai târziu, de la aceeaşi gură de metrou apare şi un student. Nu e nici bătut, nici fugărit de ortaci. Dar este lovit de acelaşi tip de proiectil care o omorâse pe Aurica Crăiniceanu. Se numea Andrei Frumuşanu, avea 24 de ani şi era student în anul II la Hidrotehnica. A fost împuşcat la ora 18.45 şi a murit în numai câteva minute.

Jocul cu muniţie

Uciderea jandarmului Lazăr nu a devenit dosar penal. Civilii Frumuşanu şi Crăiniceanu au intrat, în schimb, în malaxorul noii justiţii din România, proclamată ţară democratică. Vinovatul a fost găsit relativ rapid: căpitanul SPP Dorel Gabor, ulterior maior, condamnat la opt ani de închisoare. Până astăzi, Gabor nu a stat nicio zi în spatele gratiilor. Potrivit anchetatorilor, Gabor s-ar fi „jucat" atunci cu muniţia de semnalizare, trimiţând două proiectile în direcţia muncitoarei Aurora Crainiceanu şi a studentului Andrei Frumuşanu. Procurorul Gheorghe Surdescu, cel care a trimis în anii '90 dosarul la instanţă, arăta în rechizitoriu că Gabor ar fi tras de la etajul doi al clădirii guvernului, din anticamera Secretariatului General.

Punct şi de la capăt

Cercetările în cauză s-au bucurat de toată „atenţia" autorităţilor: martorii şi rudele decedaţilor au fost intimidaţi, ex- directorul SPP, Dumitru Iliescu, şi-a acoperit subordonatul, iar Serviciul a filmat şedinţele tribunalului. Ba chiar „Părintele" Constituţiei, fostul senator PSD Antonie Iorgovan, s-a implicat personal, apărându-l în instanţă pe ofiţerul SPP.

Chiar şi aşa, pe 10 iulie 1998, Tribunalul Militar îl condamna pe Dorel Gabor la opt ani de închisoare, pentru omor deosebit de grav. Un an mai târziu, în toamna lui '99, Curtea de Apel Militară admitea însă recursul inculpatului Gabor şi casa sentinţa. Iar în 14 decembrie 2000, imediat după revenirea PSD-ului la guvernare, în ciuda probelor şi a sentinţei, Curtea Supremă retrimitea dosarul la Parchet.  Au urmat aproape şapte ani de linişte. Dosarul celor doi ucişi ajunsese la procurorii Marin Stoica şi Tudor Marian. Cu numele doar, pentru că întregul demers penal a fost îngropat în sertare şi uitat complet.  După un scurt transfer la generalul Dan Voinea, dosarul a fost din nou mutat.

Până săptămâna trecută, când, şocant şi ilogic, procurorii militari, cei care ar fi trebuit să facă lumină în acest caz şi să dezvăluie identitatea ucigaşului, au cerut clasarea cauzei, invocând tocmai timpul prea lung scurs de la debutul anchetei şi apropierea vertiginoasă a termenului de prescriere pentru infracţiunile invocate.

Miron Cosma, liderul adulat al ortacilor, conducând acţiunile din septembrie 1991   Foto: Emanuel Pârvu

Deşi cererea acestora a fost respinsă în instanţă, dosarul „Frumuşanu-Crăiniceanu" a fost mutat la Curtea Constituţională pentru o serie de obiecţii ridicate de avocaţii lui Dorel Gabor. De unde are şanse să revină la ţanc pentru „festivităţile" din septembrie anul acesta, prilejuite de împlinirea a 20 de ani de la evenimentele sângeroase din timpul Mineriadei din septembrie 1991.

"Aurica m-a întrebat: «Oare mori dacă te loveşte unul de-asta?"» Până să-i răspund, a căzut."
Aurel Crăiniceanu

„Îmi pare rău, n-am făcut nimic"

Transpusă prin vocea tatălui său, povestea lui Andrei Frumuşanu pare desprinsă din sutele, chiar miile de istorii personale ale victimelor fără vreo vină, ce marchează momentele Revoluţiei din decembrie 1989 şi mineriadele de la începutul anilor '90. „Andrei luase o cămaşă de la o doamnă ce lucra în zona Unirii şi se ducea în ziua aceea să-i ducă banii. Trebuia să schimbe metroul la Victoriei. Când a coborât din tren a fost luat pe sus de mulţimea panicată din staţie. Şi de aici, mă rog, cred că ştiţi ce s-a întâmplat", povesteşte Ştefan Frumuşanu.

Între acel moment şi cel de acum, când domnul Frumuşanu stă aşezat pe fotoliul din apartamentul situat în Bucureşti, cu mima cuiva extrem de îngrijorat, viaţa părinţilor celui ucis în septembrie 1991 s-a împărţit în două: plimbările interminabile prin instanţe şi marşurile şi comemorările fiului dispărut. „Ce mă doare e că în fiecare duminică, când merg la mormântul lui, trebuie să mă apropii şi să-i spun: «Andrei, îmi pare rău tati. Nu am reuşit să facem nimic»", spune seniorul.

La serviciu a renunţat din momentul în care şi-a dat seama că nu poate munci şi, în acelaşi timp, să se ocupe de procesul fiului. „Noi pentru el trăiam şi munceam. Aşa, pentru noi doi, ne descurcăm cumva cu banii. Am zis, «Gata, renunţ. De acum mă voi ocupa doar să-l prindem pe ucigaşul copilului nostru»", povesteşte Ştefan Frumuşanu.

Ce s-a întâmplat însă, ştie deja toată lumea. Există însă un episod definitoriu pentru viata post-Andrei a soţilor Frumuşanu. Un exemplu perfect despre ce a însemnat acest proces şi cum le-a schimbat vieţile. „La un moment dat, în 2000, avocatul lui Gabor a cerut retrimiterea dosarului la Parchet pe motive procedurale. Judecătoarea a respins imediat cererea. Îmi amintesc că am zis tare: «Ah, se face dreptate!». Au rămas în pronunţare pe dosar. După trei amânări, că erau alegerile pentru preşedinte, la primul termen, ce credeţi că au decis? Se anulează decizia de condamnare a lui Gabor şi se retrimite dosarul la Parchet pentru refacerea urmăririi penale", povesteşte Frumuşanu.

Onorabilul domn Popescu

Un alt exemplu definitoriu pentru modul în care a decurs ancheta în cazul evenimentelor din septembrie 1991 este cel legat de soarta locotenent-colonelului MApN Silviu Octavian Popescu. Iniţial, acesta a fost anchetat pentru instigare la violenţă, imputându-i-se că ar fi îndemnat trupele de mineri să atace Palatul Victoria şi Palatul Cotroceni. 

Ancheta deschisă pe numele său s-a concretizat chiar cu o condamnare de cinci ani de închisoare. Popescu a fugit însă imediat din ţară, fiind chiar prezent pe lista urmăriţilor internaţionali. Între timp, numele acestuia a dispărut, iar Popescu s-a întors chiar în România unde trăieşte liniştit. Ba chiar scrie pe un blog, autointitulându-se „Terminatorul" şi având drept motto, „Curăţă ţara de lepre".

Plimbatul hârtiilor între instanţe

Pentru cineva din afară, care nu cunoaşte mecanismele complexe ale Justiţiei din România, traseul străbătut de dosarul „Frumuşanu - Crăiniceanu" din 1991 şi până astăzi poate părea cel mult o glumă proastă.

Simpla enumerare a tuturor instanţelor prin care a trecut o cauză ce anchetează evenimente petrecute în urmă cu 20 de ani este halucinantă.

Schematic, acest traseu este următorul: Parchetul Militar Teritorial (1991-1995) - Tribunalul Militar Teritorial (1995-1999) - Curtea Militară de Apel (1999-2000) - Curtea Supremă de Justiţie (2000-2001) - Parchetul Militar Teritorial (2001-2004) - Tribunalul Militar Teritorial (2004) - Curtea Militară de Apel (2004) - Parchetul Militar Teritorial (2004-2007) - Parchetul civil (2007) - Parchetul Militar Teritorial (2007) - Parchetul Militar General (2007-2009) - Parchetul Militar Teritorial (2009-2010) - Parchetul Curţii de Apel (2010) - Tribunalul Militar Teritorial (decembrie 2010- prezent).

" Să ştiţi, dacă aveam posibilităţi mai mari, să ştiţi că cădea clădirea cu totul. "
Miron Cozma
fost lider al ortacilor

" Şi  Bucureştiul iubeşte minerii şi noi iubim Bucureştiul. "
ortac

" Au declarat minerii că vin să-mi mulţumească? Nu ştiu ce înseamnă asta, am să văd. Poate am să le mulţumesc şi eu, la rândul meu."
Ion Iliescu
fost preşedinte al României

"Dorim ca minerii, sau reprezentanţii lor, să nu fie chemaţi sub nicio formă în instanţe penale. "
Miron Cozma

" Dacă ies acum afară şi le zic că nu aţi găsit o soluţie pentru ei, vor intra peste dvs Îi cunosc. Sunt de nestăpânit. "
ortac, prezent la revendicările în faţa Guvernului