Agricultura, o afacere cu potenţial, ratată

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Sectorul care ar trebui să dea României cele mai bune randamente a fost vitregit sistematic prin politicile ostile aplicate de guvernele postdecembriste.

În ediţia de astăzi a rubricii Dosar, „Adevărul" vă prezintă cauzele care au adus agricultura românească în starea deplorabilă pe care o ştim cu toţii şi soluţiile de redresare pe care le propun oamenii de afaceri cu preocupări în acest domeniu. Lipsa unei viziuni strategice pentru acest sector vital din economia ţării a lăsat loc tuturor relelor posibile: fărâmiţarea parcelelor, meteodependenţa, pârloaga, un regim precar al proprietăţii asupra terenurilor, dar mai ales distrugerea infrastructurilor, în special a celor de irigaţii, de creştere a animalelor şi de desfacere a produselor.

În timp ce majoritatea ţărilor europene îşi modernizează agricultura şi îi susţin pe agricultori, noi aducem din import până şi cele mai banale alimente, legume şi fructe. Scăderea continuă a valorii adăugate din agricultură, ca pondere în Produsul Intern Brut, de la peste 21% în 1990 la 6% în 2010, este un argument suficient pentru a ne întreba ce au făcut, de fapt, în ultimii 20 de ani, cei care au condus Ministerul Agriculturii şi celelalte instituţii de resort.

Productivitatea înaltă din UE se obţine pe suprafeţe mari,  cu tehnologii de ultimă oră Foto: reuters

Scumpirea alimentelor este principalul efect al indiferenţei cu care a fost tratată agricultura românească în perioada postcomunistă. Se cultivă tot mai puţin, cu costuri tot mai mari, iar ceea ce se  produce ajunge cu greu la cumpărătorii din marile oraşe. Ţăranii au marfă de bună calitate, dar din diverse motive n-o pot duce la oraş, în timp ce orăşenilor li se vând alimente din import, la preţ de speculă, ceea ce denotă că potenţialul de creştere a afacerilor agricole este enorm.

image

Ca dovadă, particularii care au reuşit să preia marfa ţăranilor români şi să o distribuie în retailul modern din oraşe realizează profituri substanţiale. Însă aceia care au condus sectorul agricol nu au avut viziunea necesară pentru a fructifica în interes naţional această oportunitate.

Iată, pe scurt, ce s-a întâmplat în agricultură pe fondul indiferenţei politicienilor care s-au perindat pe la conducerea acestui minister: Fărâmiţarea parcelelor. Împărţirea terenurilor pe parcele se vede cel mai bine din avion, la decolarea sau aterizarea acestuia, sau din elicopter. Din acest punct de vedere, România se prezintă ca o hârtie milimetrică (desigur, cu patrulaterele neregulate), în timp ce ţările vestice arată precum colile unui caiet de geografie, cu parcele largi şi bine lucrate. Acesta ar fi primul nostru dezavantaj în raport cu ceilalţi europeni: ei pot să lucreze pământul în mod intensiv şi mecanizat (dacă nu chiar robotizat), pentru că „parcelizarea" există şi în Occident, dar numai virtual, pe hârtiile contabililor.

Şi megaparcelele de acolo au mai mulţi proprietari, dar ei nu şi-au îngrădit porţiunile, ci dimpotrivă, şi le-au unit pentru a le putea lucra mai eficient. La noi, în cele mai multe exploataţii, abia poţi să întorci tractorul. Rezultatul: costuri mult mai mari de producţie, dublate de o productivitate („la hectar" e un fel de-a spune) extrem de scăzută. E clar că românii ar fi trebuit să-şi unească parcelele şi să le lucreze la comun, nu să şi le îngrădească, dar cine să-i îndrume şi să-i sprijine în acest sens?

Meteodependenţa. Rămase fără infrastructura necesară irigaţiilor şi fără instalaţiile de protecţie, exploataţiile agricole au ajuns la mila Domnului, în sens (cel puţin) meteorologic. Ca şi acum câteva secole, iarna trebuie să ningă destul de abundent pentru a se forma plapuma de omăt necesară protecţiei împotriva gerului, primăvara trebuie să nu avem îngheţuri târzii, iar vara trebuie să plouă, dacă se poate dimineaţa între orele 4.00 şi 8.00. Când nu se întâmplă aşa, oficialii se mulţumesc să spună că anul agricol e prost şi că „pregătim o strategie de combatere a efectelor secetei".

l Înrăutăţirile funciare. Oficial, activităţile de amenajare a teritoriului în vederea dezvoltării de culturi agricole se numesc „îmbunătăţiri funciare", dar în România ultimilor 20 de ani pe majoritatea terenurilor s-a întâmplat cu totul altceva. Instalaţiile şi echipamentele de irigare au dispărut fără urmă, pârloaga se extinde pe suprafeţe tot mai mari, infestând cu dăunători teritoriile vecine, iar digurile lăsate de izbelişte au început să cedeze, astfel că inundaţiile sunt tot mai greu de evitat. În locul îmbunătăţirilor, statul a practicat înrăutăţirile funciare şi încă nu se întrevăd şanse ca vreo autoritate să-şi schimbe atitudinea faţă de sectorul agricol.

Nu se mai cultivă 1,6 milioane de hectare

Din datele centralizate la Institutul Naţional de Statistică reiese că în România anului 1990 era cultivată o suprafaţă totală de 9,4 milioane de hectare. În 2008, suprafaţa cultivată a scăzut la mai puţin de
7,8 milioane de hectare.

Motor de creştere în Europa Occidentală

În cele mai multe dintre ţările vestice, agricultura şi industria alimentară sunt văzute ca vârf de lance, fiind „absorbantul" producţiei din foarte multe sectoare adiacente. La noi, construcţiile erau considerate ca principal motor de creştere, dar declinul din anii de recesiune şi revenirea industriei fără „locomotiva" sectorului de construcţii au arătat că această viziune nu este tocmai viabilă.

Metodele prin care statele membre UE (mai vechi sau mai noi în Uniune) îşi sprijină agricultorii sunt din ce în ce mai ingenioase. Dacă în urmă cu trei-cinci ani se acordau doar facilităţi fiscale şi subvenţii, acum fermierii sunt sprijiniţi şi material - pentru deschiderea unei afaceri noi ori pentru angajarea de tineri sau şomeri. Pe lângă aceste subsidii, statele acordă asistenţă pentru cazurile de urgenţă, de la combaterea efectelor de climă nefavorabilă (secetă, grindină, inundaţii etc.) la contracararea fenomenelor negative de piaţă (scăderi bruşte ale preţurilor sau crizele de supraproducţie).

Mai nou, statele occidentale iau măsuri şi pentru evitarea scumpirii alimentelor, pentru a preveni criza alimentară preconizată de specialişti. Aceste măsuri se îndreaptă tot spre fermele agricole, care sunt sprijinite să-şi menţină costurile de producţie la nivelul din anii trecuţi, astfel încât preţurile să nu crească tocmai de la prima verigă a lanţului alimentar.

Este de prisos să amintim, în acest context, ce reacţie are Bucureştiul în faţa crizei alimentare provocate de scumpiri („avem destulă producţie ca să nu intrăm într-o criză alimentară", spunea ministrul Valeriu Tabără, demonstrând că n-a înţeles care sunt riscurile scumpirilor). În fine, agricultorii din Vest mai sunt sprijiniţi şi prin programe de training în care învaţă ultimele tendinţe din domeniul lor de activitate, se familiarizează cu noile utilaje şi cu tehnologiile avansate. Practic, în agricultura din UE, nimic nu e lăsat la voia întâmplării.

Cum rezolvăm problemele agriculturii

„Cenuşăreasa" economiei româneşti poate deveni principalul motor al creşterii. Cu toate acestea, ea continuă să meargă în jos. Ce trebuie făcut pentru dezvoltarea agriculturii? Agricultura a fost ignorată ani la rând, chiar dacă ea este considerată, cel puţin pe hârtie, o prioritate naţională. Dacă vom continua aşa, putem intra într-o criză alimentară.

Zeci de ani de politici agricole incoerente au distrus sectorul agricol Foto: adevărul



Potenţialul agricol al României a devenit, cu trecerea anilor, un fel de mit: auzim mereu de el, este invocat în timpul fiecărei campanii electorale sau în orice poveste despre „Epoca de Aur", însă nu prea îl vedem. Ştim că există, dar toată lumea îl ignoră, de la politicieni şi chiar până la fermieri. Ceea ce este mai grav este faptul că, din această cauză, şi investitorii ajung să ignore sectorul agricol românesc.

image

Paradoxurile acestei realităţi sunt numeroase. Ne plângem că nu avem bani, însă suntem codaşii Europei la absorbţia fondurilor structurale pentru dezvoltare rurală. Vrem apariţia fermelor mari, care sunt mult mai eficiente şi mai productive, însă susţinem fragmentarea acestora printr-o legislaţie rigidă şi o birocraţie mult prea stufoasă. În plus, subvenţia acordată la hectarul lucrat este una dintre cele mai mici din UE. Un român primeşte, pentru fiecare hectar lucrat, un ajutor de 176 de euro, în timp ce subvenţia ajunge, în Franţa, Olanda, Germania, Belgia, până la 450-500 de euro. În acest context, cum ar putea fermierii noştri să „lupte" pe picior de egalitate cu aceştia? Orice strategie economică pentru România plasează agricultura ca un element central.

Fără măsuri, doar demagogie

Cu toate acestea, dincolo de demagogie şi propuneri populiste, nu există niciun plan concret care să arate că, într-adevăr, agricultura este o prioritate pentru Guvern. Cu atât mai trist este faptul că, pe termen scurt, şi câteva măsuri elementare ar avea un impact uriaş, spun specialiştii din domeniu. „Adevărul" a vorbit cu aceştia, cu cei mai mari fermieri români şi cu liderii federaţiilor şi sindicatelor din sector, care au identificat principalele probleme care nu numai că ţin pe loc agricultura, ci o trag în jos.

Probleme cu vechime

Multe dintre deficienţe au fost semnalate de ani buni, însă au rămas nerezolvate. „Nu am făcut vreo filosofie, ci am propus măsuri concrete, simple, care nu au fost adoptate nici până astăzi. De aceea, sunt sceptic când au cuvinte precum «strategie»", declara la sfârşitul săptămânii trecute Eugen Rădulescu, director în cadrul Băncii Naţionale a României (BNR), la un eveniment organizat de Institutul Bancar Român. Oficialul BNR vorbea despre un studiu realizat în 2003, când ocupa funcţia de preşedinte al Băncii Agricole, şi predat ministerului, însă fără rezultate.

Cea mai gravă problemă rămâne fragmentarea excesivă a terenului agricol. „Actuala legislaţie încurajează fărâmiţarea terenului", crede Ştefan Poienaru, care deţine o exploataţie agricolă de 26.000 de hectare, potrivit „Forbes România". De aceeaşi părere este şi Culiţă Tărâţă, cel mai mare fermier român, cu o exploataţie de 65.000 de hectare. Acesta dă exemplu regiunea Piatra Neamţ, unde 10.000 de hectare de teren au 14.000 de proprietari. Legislaţia rigidă şi birocraţia stufoasă împiedică însă comasarea terenurilor. Cadastrul este mai degrabă o piedică în calea dezvoltării agriculurii. O cotă  70% din terenul arabil din România nu are cadastru, arată Ştefan Niculae, preşedintele Federaţiei Agrostar. Astfel, suprafeţele exploatate nu pot creşte, iar producţia înregistrată la hectar rămâne redusă.

La fel de multe probleme sunt cauzate şi de lipsa creditării sectorului agricol. Finanţarea fermierilor vine doar din trei surse: subvenţiile directe de la stat şi UE, fondurile europene şi credite. Accesul agricultorilor la împrumuturi bancare este însă restricţionat. „După 22 de ani de tranziţie, ajungem în 2011 să căutăm în continuare soluţii pentru o relaţie normală între agricultori şi bănci", spune Barna Tanczos, secretar de stat în cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

„La nivel european, dacă dobânda este de 5%, fermierul plăteşte numai 2-3%. În România este exact invers, dobânzile sunt prea mari pentru agricultori", crede Daniel Botănoiu, director executiv al Federaţiei Naţionale a Producătorilor Agricoli din România. Dobânda este numai un punct în cercul vicios al relaţiei agriculturii cu sistemul bancar. Instituţiile nu vor să acorde împrumuturi în lipsa asigurării. Însă o poliţă de asigurare împotriva secetei este foarte greu de realizat, iar în lipsa acesteia orice poliţă este inutilă, arată Rădulescu.

Vrem recolte fără apă şi fără utilaje

Lipsa unei infrastructuri logistice face şi ea ravagii în agricultură. Doar 70.000 de hectare au fost irigate anul trecut, susţine Ştefan Nicolae. În sectorul cerealelor, absenţa silozurilor loveşte pe mai multe fronturi: fermierii îşi vând recoltele din poartă, la preţuri mici, care abia le acoperă cheltuielile, iar intermediarii care le preiau le vând cu adaosuri uriaşe, care ne scumpesc alimentele. „Au venit în România toţi samsarii, lucrează două luni pe an, cumpără produsul nostru şi îl vând cu preţ dublu", spune Culiţă Tărâţă.

Cea mai neagră piaţă

De aici apare şi evaziunea, care, la cereale, este una dintre mai ridicate din România. Potrivit specialiştilor, 70% din această piaţă este neagră, iar valoarea evaziunii se ridică la cel puţin un miliard de euro. O altă soluţie pentru acest fenomen ar fi crearea unei burse pentru cereale. Astfel, agricultorii ar vinde la preţuri mai competitive şi ar reuşi să-şi asigure şi mai repede finanţarea (băncile acordă mai uşor credite dacă există contracte de tip futures - cu un termen de livrare ulterior).

Fie că ne place sau nu, resursa umană este şi ea o problemă a sectorului. „Ceea ce iese acum de pe băncile facultăţilor lasă de dorit. Din fericire, ne putem baza pe cei bătrâni să-i formeze", spune Tărâţă. „Durează câţiva ani să-i instruim, nu se mai fac şcoli aplicate", crede şi Ioan Niculae, care lucrează o suprafaţă de 50.000 de hectare. Şi, tipic românesc, încununarea tuturor aceste probleme este lipsa promovării.

Prioritate doar pe hârtie

Starea agriculturii româneşti poate fi pusă pe seama guvernării dezastruase. Cu toate că, inclusiv în programul actualului Guvern, acest sector apare ca o prioritate naţională, măsurile luate nu reflectă acest lucru. „În momentul în care 70% din alimente sunt aduse din alte ţări, e clar că măsurile luate nu sunt bune", spune Daniel Botănoiu.

"N-am făcut nimic pentru sat, ţăran sau agricultor. Doar în funcţie de campaniile electorale, le-am dat câte doi saci de ceva.''
Culiţă Tărâţă om de afaceri

image


"Taxa pe pârloagă ar fi o soluţie, însă nu este introdusă pentru că înseamnă sinucidere politică. ''
Mihai Anghel om de afaceri

image

"60% din subvenţiile acordate anul trecut au fost pentru terenuri nelucrate, au mers la mari investitori în imobiliare. Aşa nu se mai poate. ''
Ioan Niculae om de afaceri

image

De la CAP  la PAC

Lipsa asocierii este şi ea una dintre cele mai grave probleme ale agriculturii româneşti. Din cauza trecutului comunist, românii se gândesc la fostele Cooperative Agricole de Producţie (CAP) imediat ce aud de asociere. „Este un concept care a fost distrus de comunism, fermierii nu au încredere în aşa ceva", spune Mihai Anghel, care deţine o exploataţie agricolă de 25.000 de hectare.

Însă, fără asociere, producţia la hectar va rămâne redusă. Asocierea este unul din punctele centrale ale noii Politice Agricole Comune (PAC) a Uniunii Europene. În alte state europene, majoritatea fermierilor mici sunt grupaţi în astfel de organizaţii. România rămâne deficitară la acest capitol, iar acest lucru se vede. „Trebuie găsite soluţii concrete şi chiar stimulente pentru a încuraja asocierea, indiferent de criteriu - pe bază de prietenie sau rudenie. Doar aşa pământul se poate lucra pe suprafeţe mari, în condiţii moderne", spune Culiţă Tărâţă. În plus, trebuie sporit rolul organizaţiilor de producători şi încurajarea acestora prin stimulente fiscale - cea mai cerută măsură de agricultorii români rămâne reducerea Taxei pe Valoarea Adăugată.

Cât ne costă pământul nelucrat

Faptul că statul şi Uniunea Europeană acordă subvenţiile la hectarul de teren şi nu la suprafaţa exploatată oferă investitorilor garanţia unui câştig sigur. Practic, cu toate că astfel de afacerişti blochează suprafeţe de teren arabil, pe care îl lasă în pârloagă, ei scot un profit semnificativ din subvenţii. La fel face şi o parte din populaţia rurală care, dintr-un motiv sau altul, nu mai lucrează pământul. Uneori, motivele sunt întemeiate - vârsta înaintată sau lipsa banilor. Alteori, aceştia consideră că pur şi simplu nu se merită să lucreze pământul, însă continuă să încaseze ajutoarele.

Trei milioane de hectare de teren rămân nelucrate anual  Foto: agerpres

Terenurile-pârloagă afectează însă calitatea pământurilor vecine. Automat, cresc costurile pentru întreţinerea terenului. Nu se ştie cu exactitate care este suprafaţa care, anual, stă în paragină în loc să fie lucrată. Cele mai optimiste estimări anunţă că doar 2,5 milioane de hectare se află în această stare. Cele mai pesimiste spun însă că este vorba de până la patru milioane de hectare. La cât se ridică cele mai „la vedere" pierderi de pe urma terenurilor nelucrate?

image

Să luăm o medie de trei milioane de hectare, presupunând că acesta este totalul pământurilor-pârloagă din România. Pe baza producţiei medie la hectar înregistrată anul trecut (din datele Institutului Naţional de Statistică) şi a preţurilor internaţionale, am obţinut câteva cifre îngrijorătoare. Dacă suprafaţa ar fi fost cultivată cu grâu (producţia medie la hectar a fost 2,69 de tone), fermierii români ar fi putut câştiga aproape 18 milioane de euro, dacă vindeau vara trecută, cu un preţ de 230 de euro pe tonă.

Pierderile, imposibil de calculat

Pagubele sunt însă mult mai mari şi imposibil de calculat, având în vedere că, anul trecut, am importat aproape un milion de tone de grâu, ceea ce, bineînţeles, s-a reflectat în preţuri. Singura soluţie care ar putea înlătura acest fenomen este impozitarea diferenţiată a terenurilor agricole nelucrate, adică aşa-zisa taxă pe pârloagă. Drumul unui proiect de lege în acest sens a fost însă prea lung şi întins pe prea mulţi ani. La începutul lui 2011, Ministerul Agriculturii anunţa introducerea unei amenzi de 400 de lei pentru terenurile nelucrate.  Chiar şi aşa, proprietarii ar fi ieşit în câştig, având în vedere că subvenţia la hectar se ridică la 176 de euro. Amenda nu a văzut însă lumina zilei. Chiar dacă se anunţa că în aprilie va fi adoptat proiectul, acesta a fost până la urmă amânat. „Taxa pe pârloagă este măsura care ar ajuta cel mai mult agricultura românească", spune Ioan Niculae, arătând faptul că 60% din subvenţiile acordate anul trecut au mers către terenuri nelucrate.

Corigenţi la absorbţia de fonduri europene

Lipsa finanţării nu permite dezvoltarea agriculturii româneşti. Cu toate acestea, nu suntem în stare să folosim banii care ne sunt puşi la dispoziţie de Uniuniea Europeană sub formă de fonduri structurale. În iunie, gradul de absorbţie a fondurilor puse la dispoziţie de UE pentru sectorul agricol românesc era de numai 26%. Astfel, până la 30 iunie 2010, Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit a plătit suma de 2,11 miliarde de euro prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) 2007 - 2013, potrivit unui comunicat emis de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale la 6 iulie.

Fondurile totale alocate pentru PNDR se ridică la 7,01 miliarde de euro. Până la sfârşitul lunii trecute, fuseseră depuse 69.686 de cereri de finanţare, cu o valoare totală solicitată de peste 14 miliarde de euro. Care sunt principalii factori care ne fac să rămânem constant corigenţi la absorbţia de fonduri europene? Legislaţia şi birocraţia greoaie sunt cele mai des amintite motive.

Recent, autorităţile au început să discute despre înfiinţarea unui minister pentru absorbţia fondurilor europene. Preşedintele Băsescu a discutat cu premierul Emil Boc despre un minister al Afacerilor Europene, care să ajute la o mai bună gestionare a procesului de absorbţie a fondurilor structurale.

Prea târziu pentru minister?

Ce spun agricultorii despre această propunere? „Ideea nu este rea, dar să nu îl facem în sistem românesc, un singur minister pentru o singură persoană, să nu fie cu dedicaţie", spune Ioan Niculae. „Este prea târziu pentru înfiinţarea unui astfel de minister. Doar procedurile de înfiinţare ar dura câteva luni, în timp ce problemele agriculturii sunt urgente", arată Culiţă Tărâţă.

26% Era gradul de absorbţie al fondurilor puse la dispoziţie de UE pentru sectorul agricol românesc.

image

Click pe infografie pentru a mări

Ponderea valorii adăugate de agricultură la Produsul Intern Brut al României în ultimii 20 de ani

image
image

Spune-ţi şi tu părerea: de e agricultura românească este în declin?

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite