“Un critic poate greşi, dar depinde cum”

Critica de teatru poate să distorsioneze adevărul cu bună ştiinţă, pentru că şi în lumea scenei există grupuri de interese. Alice Georgescu este noul preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) - Secţia Română, în urma adunării generale a asociaţiei, care a a avut loc în timpul Festivalului Naţional de Teatru (1-10 noiembrie).

Dan Boicea: Ce face secţia română AICT pentru peisajul teatral românesc?

Alice Georgescu: Secţia Română a AICT este o filială naţională a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, care adună, în ciuda denumirii ei, nu numai critici de teatru, ci şi istorici de teatru, cercetători în domeniu, iar în România, în mod excepţional, şi secretari literari (sunt puţin peste 100 de membri, la noi).

Este o asociaţie profesională care îşi propune să contribuie la îmbunătăţirea acestei profesii, la creşterea rolului ei înăuntrul teatrului. Ar trebui să facă la nivel local mai mult sau mai puţin ceea ce face asociaţia internaţională la nivel global, adică să contribuie la creşterea şi educarea viitoarelor generaţii de critici şi să contribuie, atât cât poate, la ameliorarea peisajului teatral în general. Mandatul de preşedinte al secţiei române a AICT este pe trei ani, persoana respectivă având dreptul la încă două mandate succesive.

“Am uneori senzaţia că scriu în van”

Are forţă critica de teatru în România? Publicul se ghidează după cronicile criticilor

Nu cred că publicul se ghidează după cronici, se ghidează cel mult după ştirile culturale care apar de obicei în revistele mai lucioase sau în coti-diane. Cred că critica de teatru se adresează unei sfere destul de restrânse - în primul rând profesiunii teatrale, pentru că cei care citesc în mod constant cronicile sunt cei care fac teatru, atunci când este vorba despre ei, dar mai aruncă o privire şi când e vorba despre colegi.

Nu cred că există un public cititor pentru acest gen de literatură critică. Mai sunt pe ici, pe colo împătimiţi de scenă care citesc tot ce le cade în mână despre teatru şi astfel ajung şi la cronica dramatică. Dar nu cred că spectatorul obişnuit se duce la teatru pentru că a citit iniţial o cronică undeva.

O cronică trebuie să îndrume sau să încerce să repare erorile în sistem, dar nu publicul ar trebui să fie primul beneficiar?

De reparat erorile i-ar fi greu, poate să le semnaleze, cel mult. Da, în principiu, publicul ar trebui să fie primul beneficiar şi, poate, când lucrurile vor ajunge şi la noi ca în America, unde o cronică bună sau rea ridică sau demolează un spectacol, o să fie şi oamenii mai atenţi la ce se scrie în ziare. Dar şi când biletele de teatru vor ajunge să coste mai mult. Dacă trebuie să dai 200 de lei pe un bilet, te informezi înainte. În mod excepţional şi la teatrele mari un bilet costă 16 lei, dar în rest, prin ţară, preţul unui bilet este de 7 lei.

 Criticii simt feedback de la public? Sau au senzaţia că scriu în van, pentru nimeni?

S-a întâmplat cel mai adesea să primesc feedback de la realizatorii pe care i-am criticat. Ei au răspuns, câteodată. De asemenea, câte cineva mi-a mai spus că a citit cutare lucru şi că a fost sau n-a fost de acord cu mine. Dar n-aş zice că e un fenomen acesta, sunt excepţii. Eu, cel puţin, am uneori senzaţia că scriu în van.

Critic apărat de gărzi de corp

Credeţi că criticii de teatru români au probleme de credibilitate?

Da, cred că au.

Le lipseşte tocmai spiritul critic?

Se întâmplă şi aşa ceva. Când se întâmplă asta, după părerea mea, persoana respectivă se autoexclude din categoria criticilor, intră cel mult în categoria persoanelor care furnizează informaţie teatrală - şi nici aceea foarte exactă. Un critic adevărat poate să greşească, sigur, doar suntem oameni cu toţii şi nu suntem străini de greşeală. Dar una este să greşeşti de bună credinţă şi alta să distorsionezi adevărul cu bună ştiinţă.

 De ce? O cronică poate să facă jocurile cuiva?

 Sigur. În teatru, ca şi în alte domenii ale vieţii publice din România, există felurite grupuri şi grupuleţe care au o bogată activitate - şi nu numai artistică. Şi atunci, din păcate, se întâmplă şi astfel de lucruri.

 De multe ori cronicile sunt nişte litanii plate şi laudative, chiar dacă spectacolele sunt mediocre. De ce?

Pentru că lipseşte, după părerea mea, curajul, pe de o parte, şi onestitatea, pe de alta. Există lacune şi sincope ale acestor calităţi. Există, de pildă, artişti care au obiceiul să ia atitudine foarte vehement împotriva persoanelor care exprimă public, în scris, reţineri referitoare la operele lor.

Şi atunci, nu e greu să-ţi închipui că ceilalţi stau şi se gândesc de două-trei ori înainte de a face o afirmaţie mai puţin plăcută despre spectacolul unui astfel de artist. De asta spun că e vorba de curaj aici. De curaj chiar şi fizic. S-a întâmplat, de pildă, acum vreo 2-3 ani, ca o persoană cu temperament mai aprins să-l apostrofeze pe un critic, în foaierul unui teatru, în mod aproape contondent.

Dar sper să nu se ajungă precum în America. Mi s-a povestit că un critic important de la un cotidian newyorkez circula însoţit de gărzi de corp; lucru explicabil, de altfel, pentru că la sumele uriaşe care se pun în joc acolo, în spectacolele de pe Broadway, mai ales, o cronică negativă poate fi fatală şi se pot lua măsuri mai aspre împotriva celui care scrie.

Întotdeauna există o anumită doză de risc când lauzi sau critici un spectacol, pentru că artiştii scenei sunt foarte sensibili şi, evident, un lucru neplăcut spus despre ei, chiar dacă este adevărat, nu le produce plăcere, mai ales când e afirmat public, iar uneori le vine greu să-l ierte pe cel care a făcut afirmaţia. Artiştii adevăraţi, artiştii mari au capacitatea de a-şi da seama de propriul lor nivel şi de propria lor “prestaţie”. S-a întâmplat, chiar, ca, după o vreme, să meargă la criticul respectiv şi să-i spună că a avut dreptate. Asta e lauda supremă pentru un critic. Când se ţine cont de părerea ta e o răsplată importantă, pentru că ai senzaţia că ceea ce ai scris a folosit cu adevărat cuiva.

Un peisaj critic flasc

Ce ar trebui să facă un critic de de teatru pentru a-şi păstra independenţa?

În primul rând ar trebui să aibă mulţi bani. Dacă lucrează la o publicaţie, acea publicaţie ar trebui să fie capabilă să-i subvenţioneze criticului deplasări nu numai în ţară, ci şi străinătate, pentru a fi la curent cu teatrul lumii. Criticul ar trebui să fie independent din punct de vedere material faţă de mişcarea teatrală. Asta i-ar garanta o siguranţă şi un sentiment de confort psihic.

 Dvs. încercaţi să evitaţi spectacolele despre care flerul vă spune că au capacitatea de a fi o catastrofă?

Dacă aş putea să-mi permit lucrul ăsta ar fi bine, dar, din păcate, nu mi-l pot permite. Eu trebuie să scriu despre cât mai multe dintre lucrurile teatrale din jur; aşadar  acesta ar fi un lux pe care mi-aş dori să-l pot practica.

 E partea chinuitoare a meseriei. Şi cum luptaţi împotriva plictiselii?

Din greu. Au existat spectacole la care chiar nu am mai putut să suport ce se întâmplă şi am plecat la pauză, dar întotdeauna când s-a întâmplat asta am recunoscut-o în scris şi am spus şi motivele pentru care am plecat. La teatru, când e bun un spectacol, e minunat, e mai bine şi decât când citeşti o carte bună, dar când e rău, e mai rău decât oriunde altundeva, nici la un film prost nu e atât de rău precum e la un spectacol prost.

Sunt de aplaudat cronicarii care vor să împace pe toată lumea, spunând că teatrul e o muncă şi trebuie apreciată şi că cel mai important este ca publicul să vină la teatru, indiferent că spectacolul e bun sau rău?

Nu aş crede. Poţi trimite publicul la teatru chiar spunându-i adevărul. Nu trebuie să le promiţi că acolo o să găsească numai minunăţii, ci doar că vor găsi la ce să se uite. Dacă le place sau nu ceea ce văd, pot să discute pe urmă între ei. Nu cred că trebuie dat totul chiar aşa, sub formă de pastile şi cu linguriţa. Oamenii trebuie încurajaţi să gândească. Îi poţi stimula să meargă la teatru şi fără să-i minţi.

Lupta în sistem

Există concurenţă între criticii de teatru? Îi priviţi pe ceilalţi ca pe nişte competitori pe care vreţi să-i surclasaţi?

Personal, nu am asemenea idealuri în viaţă. Încerc să mă surclasez pe mine însămi. Atât cât am putut să înţeleg, se pare că există o luptă surdă - care nu e şi mută -, pentru o “putere” care mie mi se pare puţin ridicolă.

După Festivalul Naţional de Teatru au fost voci care au spus că nu este normal ca la un festival naţional să fie invitate trupe din străinătate şi că acestea ar perverti gusturile publicului.

Dacă asta a fost formularea, o găsesc cel puţin nefericită şi oricum inexactă, atâta vreme cât la festival, din păcate, atât cât am văzut eu, ce a fost mai bun au fost tocmai spectacolele străine. În principiu, sigur că nu e o soluţie să faci un festival naţional cu spectacole internaţionale; sau, atunci, schimbi numele festivalului. Problema nu este că vin spectacole străine, problema este ce spectacole româneşti vin.

Mesele rotunde organizate pe la festivaluri despre starea teatrului sau a criticii folosesc la ceva? Se emit idei care sunt folosite ulterior?

După părerea mea, nu sunt cele mai utile luc-ruri din lume, pentru că mai mult sau mai puţin se bate pasul pe loc în asemenea împrejurări. Nu cred că foloseşte foarte tare cuiva să stăm să ne uităm unii la alţii şi să fim de acord că e jale în jurul nostru. Ar fi mult mai util ca fiecare să încerce să fie mai bun şi să încercăm împreună să-i ajutăm pe cei tineri să capete o perspectivă nouă asupra acestei meserii.

Ce o îndepărtează de teatru pe Alice Georgescu:

 - pretenţia de a le demonstra celorlalţi că eşti cel mai bun, fără ca acest lucru să aibă acoperire

 - spectacolele făcute fără credinţă şi durere, făcute aşa cum te-ai duce să semnezi condica la serviciu dimineaţa

 - aerele şi ifosele

 - plictiseala.

Recomandările criticului

Cluj “Unchiul Vania” de Cehov, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, unul dintre cele mai frumoase şi mai puternice spectacole pe care le-am văzut vreodată, în România sau în altă ţară.

Craiova “Măsură pentru măsură”, regizat Silviu Purcărete,  la Teatrul Naţional din Craiova, pentru că este o lectură extrem de dură a textului lui Shakespeare, cu o raportare directă la lumea noastră de astăzi, fără să fie ceea ce se cheamă o actualizare sau o modernizare. Face un racord la realitatea actuală de-a dreptul înspăimântător.

Bucureşti “Block Bach”, la Teatrul Odeon, un spectacol de teatru-dans, care este însă mult mai mult decât atât, regizat de Alexandru Dabija şi creat sub raport coregrafic de Răzvan Mazilu, care şi dansează; un spectacol care demonstrează că muzica lui Bach poate fi ascultată timp de o oră şi ceva fără să “deranjeze” pe absolut nimeni.