„Da, corpul gândeşte şi este inteligent!”

Proiectul "Anticorp" a prezentat publicului o coregrafă completă şi, în acelaşi timp, s-a constituit într-un manifest împotriva agresiunilor exterioare cu care se confruntă un artist. Vava

Proiectul "Anticorp" a prezentat publicului o coregrafă completă şi, în acelaşi timp, s-a constituit într-un manifest împotriva agresiunilor exterioare cu care se confruntă un artist. Vava Ştefănescu este, indiscutabil, cea mai importantă coregrafă din România, la ora actuală. De curînd, s-a încheiat la Centrul Naţional al Dansului o serie de manifestări artistice care au purtat amprenta ei.

Cezar Paul-Bădescu: Proiectul pe care tocmai l-ai încheiat la Centrul Naţional al Dansului s-a numit ”Anticorp”. De ce l-ai numit aşa?

Vava Ştefănescu: Ideea de ”Anticorp” mi-a venit cînd am revenit în Bucureşti, după mulţi ani de absenţă. Fusesem plecată în străinătate şi apoi la Cluj. În 2006, m-am întors în Bucureşti, pentru că Mihai Mihalcea, directorul Centrului Naţional al Dansului, m-a vrut în echipa lui, şi aşa am ajuns directorul artistic al acestei instituţii. Ei bine, cînd am revenit aici, Bucureştiul mi s-a părut foarte agresiv şi foarte nespălat.

Cînd vii dintr-o anumită normalitate, te zăpăceşte agresivitatea acestui oraş. De aproape trei ani, mă chinui să mă obişnuiesc cu aceste comportamente ale capitalei, să-mi creez anticorpi să rezist. Pe de altă parte, trebuie să-mi creez anticorpi şi faţă de situaţia nu tocmai fericită a dansului contemporan în România. (În paranteză fie spus, la un moment dat, doctorul chiar mi-a zis că nu mai produc destui anticorpi.)

Mi-am dat seama că tot bombardamentul acesta venit din afară atacă mai întîi corpul. Tot ce trăim prin corp. De aici am pornit. Apoi, reflexul a fost să nu fiu singură în toată chestiunea asta - şi s-a dovedit că nu era aşa pentru că, odată expusă tema artiştilor din jurul meu, au reacţionat foarte bine. Asta înseamnă că şi ei aveau aceeaşi durere. Aşa s-a înfiripat acest proiect colectiv – cu spectacole, expoziţii, dezbateri – la care am participat eu şi prietenii mei.

O breşă în mentalităţi

Care sînt viruşii dansului contemporan de la noi, împotriva cărora trebuie să-ţi creezi anticorpi?

Nu cred că cineva îşi imaginează cum ar arăta o Românie cu un singur teatru (să zicem Teatrul Naţional din Bucureşti). Cum s-ar putea dezvolta teatrul românesc cu un singur teatru? Aceasta e situaţia dansului contemporan. Centrul Naţional al Dansului a fost creat printr-o forţare de sistem, printr-o breşă violentă în mentalităţile şi procedurile autorităţilor. Este bine că avem acest centru, dar este rău că e singurul.

Sînt foarte multe lucruri care lipsesc. Ca să nu mai vorbim de faptul că dansul contemporan suferă la capitolul învăţămînt. De la început, generaţia noastră (Mihai Mihalcea, Cosmin Manolescu, Florin Fieroiu) a funcţionat după principiul ”e nevoie de aia, hai să facem, să punem umărul!”

Ne-am gîndit la ce urmează după noi, pentru că ne-a afectat foarte mult ce a fost înaintea noastră. Am fost conştienţi de la bun început că trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce facem, pentru că, dacă nu ne ieşea bine, făceam un deserviciu dansului contemporan.

În ultimii ani, ai făcut destul de multe spectacole, majoritatea cu Mihai Măniuţiu.

Da, nici nu ştiu cum e mai bine să spun – că el lucrează cu mine sau că eu lucrez cu el. Cel mai corect este că el mă cheamă să fac diferite lucruri alături de el. Sîntem într-o prietenie artistică rară. Iar Mihai Măniuţiu este unul dintre anticorpii mei - şi a funcţionat astfel în toţi aceşti ani. El îmi oferă o bază, în care eu mă simt liberă să fac ceea ce sînt eu, ceea ce pot eu să creez.

Dansul cu rotula sărită

Ştiu că la un moment dat, chiar pe la începutul carierei tale, ai avut probleme cu un picior...

Eram atît de fericită că fusesem selectată de către Adina Cezar să dansez în compania ”Contemp”, încît, deşi m-am accidentat la repetiţii, m-am dus să dansez la spectacol cu rotula sărită şi cu genunchiul umflat. După spectacol, mi-am pus piciorul în ghips.

Un dansator lucrează cu corpul, iar un accident poate fi fatal pentru carieră. Cum îţi manageriezi corpul?

Corpul fizic e foarte inteligent şi, dacă nu ştii să-l asculţi, mergi împotriva lui, adică împotriva ta. În liceul de coregrafie pe care l-am făcut, am avut disciplina sovietică, modul de lucru inspirat de sovietici. Din cauza asta mi s-a şi distrus piciorul. Am aflat mult mai tîrziu, după ce deja făcusem trei operaţii, cum ar trebui lucrat cu o conformaţie ca a mea. Acestea sînt lucruri pe care ar fi trebuit să le învăţăm în liceul de coregrafie (şi care acum se predau, cu suportul Centrului, ca învăţămînt alternativ).

„Corpul gîndeşte”

Cum ai reuşit să depăşeşti asemenea probleme de sănătate?

Am vrut să le depăşesc şi asta am făcut. Cred că aş fi dansat şi dacă aveam un picior de lemn. Noi, dansatorii, avem cu toţii tot felul de boli din acestea profesionale – contracturi, discopatii etc. O singură dată am amînat un spectacol – din cauza unui blocaj la spate. Consider că, dacă nu eşti atît de grav încît să nu te poţi ridica din pat, lucrurile se pot surmonta. Asta, printr-o ascultare a corpului. Totul e să nu faci lucrurile care nu-i convin.

Vorbeai mai înainte de inteligenţa corpului...

Da, corpul gîndeşte, el e o minte. Ca să fii un bun dansator şi, mai întîi de toate, un om, trebuie să nu separi corpul de minte. Pentru mine e fascinant cum corpul poate deveni imagine grăitoare, cum corpul poate pune întrebări, cum poate să fie parte dintr-un ansamblu de discursuri care nu sînt corporale etc. Tot ce vine din afară – experienţe, imagini, informaţii – trece prin corp, iar el, la rîndul lui, recreează lucrurile şi le redă lumii.

Totul pentru dans

Vava Ştefănescu a semnat coregrafia şi a dansat în cîteva zeci de spectacole. De cîţiva ani, colaborează asiduu cu regizorul de teatru Mihai Măniuţiu. A fost cea care a fondat şi condus prima instituţie din România destinată dansului contemporan – Centrul MAD. În 2005, Ministerul Culturii a conştientizat importanţa acestei arte şi a înfiinţat Centrul Naţional al Dansului, unde Vava Ştefănescu este director artistic.

Arta trebuie să provoace

Întrebată cum comentează toată tevatura stîrnită în jurul unor expoziţii ca cea de la ICR New York sau cea de la Bochum, Vava Ştefănescu ne-a spus că, în opinia ei, „arta – contemporană sau nu – dacă nu provoacă, nu are sens”. Iată cîteva dintre lucrurile pe care ni le-a mai declarat, legate de acest subiect:

 „Proiectul meu «Anticorp» are legătură şi cu scandalul creat în jurul expoziţiilor de la ICR NY sau de la Bochum, e o formă de protest împotriva lui. Mi se pare inadmisibil ca aceste expoziţii să fie catalogate ca abominabile şi de neplătit din banii publici, iar cei care dau bani să asculte manele în linişte, în
jeep-urile lor.”

 „Dacă orice politician, cu o cultură minimă (care se rezumă la cel mult un vals de Strauss şi la trei cărţi citite, dintre care una e Abecedarul), decide pentru ce trebuie daţi banii publici înseamnă că se desfiinţează tot. Mă mir că mai avem trenuri!”

„Posturile de televiziune aproape că numai pornografie şi vulgaritate transmit. Parafrazîndu-l pe Mihai Măniuţiu, vulgaritatea este atunci cînd provocarea nu are conţinut.”

„Eu, din 30 de spectacole, în 20 apar goală pe scenă. Corpul nud nu este vulgar, ci transmite idei. Corpul este un instrument de reprezentare şi o imagine a lumii. O svastică pusă pe poneiul roz, împreună cu celelalte semne din expoziţie, înseamnă ceva, pune întrebări, transmite idei.”

„Mi se pare că trăim un reviriment al realismului socialist, al valorilor închise în sine şi al lucrurilor făcute după principiul „toţi cu stîngul, după tobă” (de parcă nu am avea mai multe voci!).”