Corporatriştii. Despre depresia de multinaţională

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Din când în când, cei pe care îi puteţi vedea în hale uriaşe şi înghesuite, lucrând de zor la vreun calculator, îşi pierd drumul în viaţă şi clachează. Este o nouă afecţiune: depresia de multinaţională

Dacă veţi avea curiozitatea să luaţi parte, chiar şi indirect, la câteva dintre conversaţiile dintre cei denumiţi popular „corporatişti", veţi sesiza cu siguranţă folosirea excesivă a unei anumite forme verbale: condiţionalul-optativ. „Aş merge acasă, să mă culc", „Aş vizita lumea", „Aş intra în concediu", „Uite cum plouă afară! Aş citi şi aş bea ceai toată ziua" etc.
Fără a generaliza, această prezenţă nu este întâmplătoare. Corporatistul trăieşte arareori în prezent. Visează la ce ar face ea (el) dacă nu ar fi la serviciu, regretă alegerea locului de muncă în vreo zi mai proastă, meditează deseori la ideea de a-şi „lua viaţa de la capăt", de a ieşi din ce a intrat, de a schimba totul.
Din punct de vedere pragmatic, ca în orice ramură a muncii, printre corporatişti există trei tipuri de angajaţi: cei care-şi urăsc locul de muncă, cei
care ar schimba locul de muncă, în principiu, dar preferă comoditatea şi pot „merge pe burtă" ani în şir (dând impresia de angajaţi model) şi cei devotaţi, a căror viaţă, ciclul naturii şi mişcările planetelor se raportează la agenda zilnică de la serviciu.

O pierdere

Despre aceştia din urmă va fi vorba în cele ce urmează. Nu despre toţi, căci ar fi o tragedie aşa ceva, ci despre cei care se obişnuiesc atât de mult să-şi găsească biroul, calculatorul, scaunul, creioanele, agrafele şi cănile de cafea după cum le-au lăsat cu o zi înainte, încât, la un moment dat, îşi dau seama că nu se mai găsesc pe ei înşişi. Despre cei care, după ce au funcţionat ani în şir ca un motor turbo, descoperă într-o zi că bateria maşinii s-a descărcat. Şi în jur se face linişte.
Medicii numesc liniştea aceasta depresie, adevărata maladie a secolului în care trăim. După ani în şir de funcţionat precum un robot, 10-12
ore în fiecare zi, plus weekenduri, după ani în care viaţa personală, familia, prietenii, plata facturilor, socializarea, plimbările, totul s-a raportat la programul de la serviciu, aceşti oameni clachează.

Câteva dileme

Depresia la locul de muncă nu este un concept care să fi fost inventat azi-ieri. În România nu există date statistice clare privind amploarea fenomenului, dar, ca exemplu, se pot folosi datele prezentate de Centre for Mental Health, din Marea Britanie: potrivit sursei, aproximativ 42% dintre angajatori recunosc, dar diminuează importanţa prevalenţei bolilor mintale în companiile pe care le deţin. Şi psihiatrii români recunosc: tot mai mulţi corporatişti au început să le calce pragul. Toţi cu aceeaşi problemă: depresia cauzată de condiţiile de muncă.
Ce-i rămâne, aşadar, de făcut angajatului pentru a se proteja? O opţiune este cea furnizată de cuvintele oricărui medic, când mergem chiar şi la un control de rutină: „Mai uşor cu stresul". Uşor de zis, greu de făcut. O altă opţiune ar fi preluarea din Occident a „anului sabatic": o perioadă de 365 de zile în care te detaşezi complet de locul de muncă, să meditezi asupra vieţii tale şi să-ţi satisfaci doar hobby-urile şi nevoia de a fi alături de familie. Foarte puţini angajaţi au însă acest privilegiu financiar, cel de a se decupla de la o sursă de venit clară, pentru o perioadă atât de mare.
Lipsa alternativelor, goana după bani sau „celebritate" corporatistă, sau, pur şi simplu, nevoia de a demonstra că eşti cel mai bun nasc dramele. Povestea de mai jos este a unuia dintre aceşti oameni. A cuiva care, încercând ani în şir să câştige totul, a sfârşit prin a se pierde pe sine.

„Simţeam că trăiesc de pomană“

Când a intrat pentru prima oară în hala mare unde se aflau birourile şi-a zis: „Eu aici rămân". Şi a rămas, vreme de 5 ani, 3 luni şi 6 zile, cum îşi aminteşte scrupulos. Pentru cineva educat în familie în cel mai pur spirit competitiv, învăţat de mic că poate cel mai important lucru în viaţă este să dovedeşti că eşti cel mai bun, postul oferit într-o multinaţională cu sediul în Pipera părea provocarea supremă.
Alin, căci aşa îl vom numi în continuare, la cererea sa, are 37 de ani şi lucrează şi astăzi tot acolo. Foloseşte expresia „Pălăria jos!" atunci când vorbeşte despre angajatorii săi. Cică l-au înţeles, au fost foarte „supportive" (trad. „l-au susţinut"), ba chiar s-au oferit, din proprie iniţiativă, să-i asigure un post „după ce s-a terminat". Partea asta cu „terminatul" e extrem de relativă, şi Alin o ştie, dar încearcă să se autoconvingă şi să se automotiveze.
Pentru fostul angajat model de multinaţională, viaţa de acum se împarte în „înainte" şi „după". „Înainte": planurile, telefoanele, întâlnirile, şedinţele, orele nedormite, weekendurile la serviciu, mailul de pe telefon (setat să se actualizeze automat la fiecare 5 minute). Cuvântul-cheie pentru „după" este „echilibru". Mers la sală zilnic, alergat în fiecare sâmbătă, fără televizor, cât de puţin calculator, ieşirea la bere, în general, stresul la cote mici. Între „înainte" şi „după" a fost haosul.

Începutul: micul concediu

Oficial, în lume există în prezent peste 120 de milioane de oameni afectaţi de depresie. Alin a început să se întrebe dacă nu cumva se numără printre aceştia în momentul în care i se oferise postul la care visase, după ani de promovări succesive şi sarcini de serviciu din ce în ce mai multe şi mai complexe. „Trăiam cel mai frumos moment al vieţii. Adică aşa îmi imaginasem că va fi. Şi, când colo, în loc să mă bucur, mă simţeam mai degrabă obosit şi, ciudat, trist."
La scurt timp, au început stările de anxietate şi insomnia. Nu i-a povestit nimic iubitei, iar ea a pus toată această explozie de stări pe seama stresului cauzat de munca de la serviciu. Se mai întâmplase, o să treacă, şi-a zis. În replică, Alin nu a vorbit cu nimeni despre asta.
Primul doctor la care a fost pentru un control i-a spus că „e ceva pe bază de stres". „Mi-a spus să-mi iau concediu, măcar două săptămâni. Am făcut-o, dar când m-am întors mă simţeam mai rău ca niciodată."
Brusc, lumea lui Alin a început să funcţioneze după o serie de reguli cu care nu era obişnuit. Cele vechi, logice şi organizate, dispăruseră complet. În locul lor apăruseră nişte senzaţii puternice de declin, teamă, oboseală şi, cel mai rău, senzaţia că „lumea ar fi mai OK, dacă aş sta retras. Să nu mai apar". Ajunsese chiar la situaţii absurde: vizualiza în minte mersul
micii sale lumi, oameni în metrou, oamenii la serviciu, părinţii săi, iubita sa, toţi
făcând lucrurile de zi cu zi, dar fără prezenţa sa.

Diagnosticul: depresie severă

Când al doilea doctor i-a spus că suferă de depresie severă, primul gând care i-a venit în minte lui Alin a fost acela că trebuie să descopere „pastila magică". „Gândeam ca la serviciu. Ce trebuie să fac, ce paşi trebuie să urmez, ca să-mi ating scopul." Realitatea era însă alta. I s-a explicat că o cură standard, în măsura în care există aşa ceva, durează aproximativ doi ani. Alin a refuzat tratamentul medical, până când starea i s-a înrăutăţit sever. Avea gânduri suicidare şi câteva atacuri de panică pe zi. „Îmi luasem concediu de la serviciu, dar continuam să-mi verific mailurile din oră în oră şi să lucrez de acasă."
Devenise o legumă. Îşi petrecea zilele numai în apartament, iar dispariţia puzderiei de telefoane cu care fusese obişnuit prin natura postului a înrăutăţit situaţia. „Mă simţeam singur, abandonat. Simţeam că trăiesc de pomană, că n-am făcut nimic." A decis să se interneze într-o clinică privată de specialitate. După trei luni şi câteva feluri de pastile încercate, a ieşit. Nimic nu funcţiona. A mers acasă, însă abia putea să se dea jos din pat. Alterna perioade în care dormea extrem de mult, dar se trezea foarte obosit, cu perioade de insomnie cruntă.

Recuperarea: „mutarea salvatoare"

„Acesta este un caz clasic de depresie cauzată de ritmul muncii", decretează Ioana Marinescu, medic psihiatru, cu specializarea medicina muncii. Doctorul descrie, în câteva cuvinte, un proces pe care Alin s-a chinuit să-l înţeleagă ani
în şir.
„Creierul clachează la activitate susţinută, mai ales când aceasta se bazează pe procese de rutină, efectuate sub un mare stres. Acest tip de depresie este caracteristic persoanelor competitive. Rar se întâmplă în cazul celor care nu pun pasiune în ceea ce fac sau al celor care lucrează sub presiunea termenelor-limită pentru o scurtă perioadă. E nevoie de cineva care îşi doreşte să rupă norii, cum se spune, să fie cel mai bun, să vrea să câştige totul. O astfel de persoană se implică total. Problema este că, odată cu această implicare, apar şi necazurile. Diminua¬rea creativităţii clasice, date de un nou proiect, personal sau profesional, dar, mai ales, diminuarea consistentă a timpului alocat activităţilor de destindere a sistemului nervos: plimbări, lectură, socializare... E un proces de uzură. Şi mai grav este că, în majoritatea cazurilor de acest fel, cel afectat fie nu-şi dă seama de ce i se întâmplă, fie refuză să creadă că ar putea suferi de ceva, chiar şi când semnele sunt evidente. Asta face şi diagnosticul mai greu, ca să nu vorbim de perioada de recuperare."

Viitorul: „Asta am vrut să fac“

Perioada de recuperare. Alin spune că a durat şase luni până a început să iasă din casă şi să se plimbe printr-un parc aflat în apropiere. Apoi a descoperit cărţile. A început să citească organizat, câteva ore, zi de zi, antrenându-şi mintea. A refuzat televizorul, ziarele, orice era legat în vreun mod de un fapt ce i-ar fi putut aduce aminte de serviciu. A ieşit din casă mai des. La început, doar cu prietena, apoi, încet-încet, alături de prietenii apropiaţi.
„Am început să văd lumea diferit de cum o făceam înainte. Înainte, totul se învârtea în jurul meu, acum am mutat totul pe ceilalţi. Dacă te implici, încerci să ajuţi, să asculţi sau să vorbeşti despre problemele celuilalt, e mai greu să te întorci la depresie. Mutarea asta m-a salvat."
La carte scrie aşa: că ar fi şase tipuri de modificări pe care un suferind de depresie ar trebui să le parcurgă pentru a ieşi de acolo. Mai întâi, să-ţi confrunţi emoţiile, să înţelegi ce ai făcut de-ai ajuns să te simţi aşa. Apoi, să-ţi reclădeşti încrederea de sine, vorbind deschis cu ceilalţi despre depresie, chiar dacă nu te simţi în largul tău. Ar urma retrasarea priorităţilor personale, sănătatea, relaţiile, familia, în locul celor „corporatiste". Psihiatrii te mai îndeamnă să şi redescoperi ceea ce vrei să faci cu adevărat, din punct de vedere profesional, dar să nu uiţi că ieşirea din depresie întăreşte caracterul cuiva. Şi, în fine, să nu crezi că este sfârşitul lumii. Pentru că există alte oportunităţi profesionale, multe chiar de la domiciliu. Nu există post care să merite să-ţi sacrifici sănătatea fizică sau mintală. Asta scrie la carte.
Alin s-a întors însă la fostul loc de muncă. Evident, nu ca în prima fază. Este mai degrabă un colaborator permanent, cu program special de serviciu. Nu se consideră vindecat, dar simte că-şi poate relua viaţa profesională. „Nu am cum să renunţ, asta mi-am dorit din facultate. Doar că de data asta ştiu ce nu trebuie să fac. E ciudat să zici asta, mai ales la cât m-am chinuit. Dar să-ţi zic, pe mine m-a ajutat mult."

Sfatul unui poet: Charles Bukowski

image

„Am perioade când mă simt deprimat. Pur şi simplu mă culc. 3 zile şi 4 nopţi. Trag perdelele şi mă culc. Mă trezesc, îmi fac nevoile, beau bere şi mă întorc în pat. Ies din asta parcă iluminat complet, pentru 3 sau 4 luni. Capăt putere. Cred că, într-o zi, cineva va spune: «Acest om psihotic ştia ceva. Toată lumea ar trebui să renunţe la tot şi să doarmă pentru 3 sau 4 zile». Suntem atât de obsedaţi că trebuie să ne trezim să facem ceva, apoi să dormim. Oamenii sunt sclavii acestei rutine, nu pot ieşi din acest cerc. Sunt legaţi la nişte procesoare: sus-jos, sus-jos... Nu poţi face asta zi de zi. Pur şi simplu nu se poate."

„Cum mi-am petrecut anul sabatic"

Katalin Gabriella Dancea

image

Aşadar, despre corporaţie. Sunt cam trei variante: fie eşti la începutul carierei şi ai nevoie de corporaţie ca de aer. Fie ai deja ceva experienţă, însă nu ai nicio ambiţie reală în viaţă, fie eşti ca mine, aşa, un om care îşi permite să trăiască intens de tot în afara pereţilor corporatişti (iar atunci când se află înăuntrul pereţilor respectivi este un actor perfect sau grăbit, vorba Laurei Stoica).
Dacă eşti cazul 1, tânăr entuziast, fă-ţi experienţă, bucură-te cât poţi de ce ţi se dă şi, dacă ai puţină minte şi curaj, fă-ţi afacerea ta! Dacă eşti cazul 2, chiar cred că eşti OK în corporaţie, afară te-ai sufoca oricum. Eu sunt cazul 3, cel care munceşte mult, nu fuge de muncă, dar nu poate sta la birou până ce începe să-i tremure imaginea de la monitor. Sunt Recruiter, lucrez adică în Resurse Umane. Am angajat la viaţa mea aproximativ 650 de oameni, majoritatea în corporaţii. Astăzi sunt în Sabatic, după 17 ani de muncă, dintre care 12 în sânul corporaţiilor.

„OZN"-ul din Vest

Pentru cei ce nu ştiu, fiindcă în România „Sabaticul" este un OZN încă, această perioadă este una de regăsire, regăsire de sine. În Vest, oamenii o primesc cadou chiar de la companiile în care lucrează. E un semn de respect pentru munca lor. În România, trend-ul acesta nu-mi e cunoscut a exista, dar sper că va urma.
Pentru mine, perioada aceasta, cu siguranţă, nu va fi de un an, aşa cum e ea prevăzută, de fapt. Şi nu de alta, dar nu am stare de fel să stau locului prea multă vreme. Va fi una, probabil, de câteva luni bune, luni în care voi face lucruri minunate (minunate pentru mine, că nu le-am făcut niciodată, foarte normale însă pentru cei din Vest). Voi tricota, voi croşeta, voi privi pereţii cu orele, îmi voi lua copila de la şcoală, voi face temele cu ea, voi reuşi să termin cărţile pe care le-am început de atâţia ani şi pe care le-am lăsat cu burta în jos pe toate noptierele, de şi-au umplut coperţile cu praf, voi face fotografii cu flori, frunze şi orice voi găsi frumos, voi vizita lumea sau măcar Casa Poporului, şi cel mai important este că voi sta cu mine şi cu gândurile mele. Cu ele nu am mai stat de mult doar eu, a stat mai mult corporaţia şi aşteptările acesteia... Cine ştie, poate, la final, voi realiza că pot foarte bine să fiu o cântăreaţă de succes în vreo bodegă din Ferentari, decât un Recruiter de IT-işti, titulatura pe care mi-am câştigat-o cu muncă asiduă în ultimii ani.

Katalin Gabriella Dancea (32 de ani) a lucrat, în ultimii 12 ani, pentru companii precum Vodafone, Oracle, Accenture, IBM, Google şi Adobe.

Cvinta corporatistului bolnav

Persoanele care lucrează într-o corporaţie sunt mult mai bolnăvicioase decât acelea care au incluse, în fişa de post, şi activităţi în aer liber, avertizează medicul Ioana Maria Marinescu, de la Spitalul „Regina Maria" din Bucureşti. Şi nu doar coloana vertebrală a angajaţilor din clădirile de birouri are de suferit, ci plămânii, gâtul, ochii, pielea, stomacul, creierul. Acestea sunt doar cele mai întâlnite 5 afecţiuni:

1. Stres, nevroze, psihoze, depresii. Într-un spaţiu închis, aglomerat, agitat, puţin aerisit, chiar şi colegul de birou din căştile căruia se mai aude saxofonul poate fi un ghimpe în coastă. „Atunci când lucrezi într-un birou, totul te poate deranja: colegii şi chiar şeful. Pentru a preveni nevrozele, este indicat să învăţăm să ne integrăm, să ne autocontrolăm", spune doctorul Marinescu.

2. Tulburările de vedere. Apar din cauza contactului îndelungat cu monitorul calculatorului, însă pot fi evitate dacă angajatul îşi permite 15 minute de pauză o dată la două ore, are picături la îndemână şi stă la cel puţin 50 de centimetri de monitor.

3.Obezitate. Dacă dimineaţa nu ai timp pentru a-ţi împacheta prânzul într-o plăsuţă de cadouri, iar seara eşti prea obosit pentru a pregăti o masă caldă, restaurantele de tip fast-food sunt cea mai facilă sursă de hrană. „Activitatea statică creşte pofta de mâncare, de aceea persoanele care lucrează la birou au tendinţa de a mânca tot timpul", explică Marinescu.

4 Boli musculare şi articulare. Poziţia rigidă, statică, a braţelor şi a spatelui în timpul lucrului vor conduce, în timp, la accentuarea durerilor musculare şi articulare, iar riscul de tasare a coloanei vertebrale este destul de ridicat. Mişcarea în timpul liber şi renunţarea la obiceiul de a te apleca asupra foii de hârtie sau de a te întinde spre calculator vor diminua aceste riscuri.

5 Afecţiuni respiratorii. Aerul condiţionat din halele fără ferestre usucă pielea şi mucoasele, creierul nu mai primeşte suficient oxigen, iar durerile de cap devin o obişnuinţă. În plus, „riscul apariţiilor pneumoniilor micotice este destul de ridicat", atrage atenţia medicul. De asemenea, Ioana Maria Marinescu susţine că rinita alergică şi alte forme de alergii sunt tot mai des întâlnite în rândul persoanelor care lucrează într-o corporaţie. (Laurenţiu Ungureanu)

Povestea a trei decenii de depresie

Joseph Mitchell (foto) a intrat în redacţia „The New Yorker" în 1938 şi a plecat de acolo abia în 1996, când, de fapt, a plecat definitiv. Mai bine de un sfert de veac, până în 1965, Mitchell a ţinut cronica periferiei New Yorkului . Scrierile lui îi datorau ceva lui Mark Twain: descrieri extinse, aproape perfecte, ale oamenilor şi locurilor de la marginea celui mai strălucitor oraş din lume.
În 1965 a scris „Secretul lui Joe Gould" - povestea unui scriitor excentric care trăia pe străzile din cartierul newyorkez Greenwich Village, care suferea de un blocaj artistic şi, deşi părea că scrie încontinuu, tot ce făcea era să rescrie câteva capitole. Joseph Mitchell a scris despre el.
Apoi, timp de 31 de ani, n-a mai scris nimic. Din 1965 până în 1996, mergea în fiecare zi la serviciu, ieşea din lift având un aer preocupat, îşi saluta colegii dând din cap şi se închidea în birou.
„Nu se auzea nimic din biroul lui, iar pe biroul său nu erau decât nişte hârtii şi nişte creioane. La sfârşitul zilei, mergea acasă. Câteodată, seara, în lift, îl auzeam scoţând un oftat mic. Niciodată nu se plângea, niciodată nu explica", spunea Roger Angell, coleg cu Mitchell la „The New Yorker". Mitchell a refuzat ca volumele sale, care reuneau celebrele articole tipărite de publicaţia americană, să fie retipărite. Într-unul din ultimele sale interviuri, acordate ziarului „The New York Times", spunea: „Cărţile şi reputaţia mea au devenit o pată pe conştiinţa mea".

Managerul care s-a transformat în fotograf al mahalalelor

De doi ani, Mugur Vărzariu a renunţat la o carieră bănoasă în marketing pentru a lua la pas coclaurile României. Fotografiază drogaţi cu seringa în gât, prostituate muribunde, romi îngrădiţi de ziduri, copii dormind laolaltă cu animale. Într-un cuvânt, oameni amărâţi

Cristian Delcea
cristian.delcea@adevarul.ro

image

Mugur Vărzariu, un corporatist care a înţeles totul la timp

 În 2010, când avea 40 de ani, Mugur Vărzariu şi-a dat demisia. Vreme de 15 ani lucrase în marketing, publicitate, strategie, client service. Avea o mulţime de cărţi de vizită de la tot felul de companii. Shoot yourself! (împuşcă-te!) este îndemnul comediantului american Bill Hicks pentru cei care fac munci precum cele de mai sus. Iar Mugur aprobă: „Într-un fel, îi dau dreptate". Şi-a dat seama că marketingul acesta este un chin.
„Am terminat ASE-ul, am făcut un master în economie, am început să lucrez. Am trecut pe la mai multe companii, mi-am făcut propria firmă. Dar mi-am dat seama că marketingul nu-mi place deloc. Trebuia să fac altceva. Ceva care să dureze. Fotografia durează. Va fi aici şi peste 50 de ani."
Până în 2010, Mugur avea un aparat foto mic, de plastic, ca toţi oamenii. Mai fotografia în vacanţă: „Poze cu animale, peisaje, natură. Nu eram deloc pasionat de fotografie. Putea să treacă un an fără să pun mâna pe aparat". Dar şi-a cumpărat o cameră foto profesională şi tot butonând la ea a început să înveţe.

A apărut în marile ziare ale lumii

Astăzi trăieşte din fotografie, fără să fie fotograf profesionist la vreo publicaţie, fără să aibă legitimaţie de ziarist sau carte de vizită. Totală libertate. Fără colegi de birou cu tot felul de toane, fără automate de cafea. E „casual Friday" în fiecare zi.
Mugur nici măcar nu e fotograf. Îşi zice artist social. Când aude sau vede ceva care îl indignează se urcă în maşină, îşi ia aparatul, ajunge, se strecoară şi pozează. Îşi pune pozele pe site-ul său sau le trimite ONG-urilor. Şi astfel pozele lui ajung în paginile unor mari publicaţii din lume: „Le Monde", „The Economist", „The New York Times". „La mine, totul pleacă dintr-o dorinţă de a arăta o nedreptate socială. Nu mă duc niciodată să fac poze frumoase. Am mereu în spate o idee pe care vreau să o
comunic."

„A Venit francezu“

Anul trecut, Mugur Vărzariu a auzit că primarul de la Baia Mare a aprobat construcţia unui zid care să separe un bloc în care locuiau romii din oraş de ceilalţi cetăţeni. A mers acolo şi a stat de la săparea fundaţiei până când zidul a fost terminat.
De atunci a fotografiat sute de romi din toată ţara, sperând că aşa va mai domoli discriminarea socială la care aceştia sunt supuşi. Într-un fel, a reuşit: Amnesty International şi UNICEF i-au distribuit pozele şi au început să se intereseze de romii lui Mugur.
„Risipeşte" bani, timp şi răbdare printre seringi cu HIV şi păduchi, după ce ani de zile a stat în birouri aseptice de sticlă. „Nu am o problemă cu asta. Mai greu e să pătrunzi în lumea oamenilor pe care-i fotografiezi. Am nevoie de multă umilinţă. Romii din Craica (Baia Mare) strigă după mine: «A venit francezu'!». Dar e mai puţin important cum arăt. I-am câştigat ajutându-i să creadă că ei sunt cei mai importanţi oameni de pe pământ, chiar dacă ei ştiu că între pereţii caselor nu au nimic cumpărat. Tot ce au e de la groapa de gunoi."
În cei doi ani care au trecut, a cheltuit mai mult decât a câştigat. Dar, spune el, asta nu contează. Ce contează e ca amărâţii ăştia pe care i-a văzut prin lentilă au ajuns să îl iubească ca pe un membru al familiei. În cocioabele lor au dat jos posterele cu manelişti şi le-au înlocuit cu fotografiile lui Mugur, cu apusuri de soare, cu sărăcie în racursi şi cu copii pe cai albi. ;

Rostul fotografiei făcute cu telefonul

Fotografia de presă moare ţinându-se de mână cu presa tradiţională. Publicaţiile tipărite dispar una după alta, iar site-urile nu au mari pretenţii
de calitate. O fotografie făcută cu telefonul e suficientă pentru a ilustra un breaking-news. Mugur ştie asta, dar mai ştie că vor fi întotdeauna momente în care informaţiile au nevoie de fotografii adevărate. „Şi eu aş face fotografii cu telefonul, dacă s-ar întâmpla ceva ieşit din comun. Este normal să faci asta. Dar, după terminarea evenimentului, e nevoie de «coverage». Genul de articol care îţi explică breaking-news-ul. Ce s-a întâmplat de fapt? Iar asta nu mai poate fi făcut cu telefonul."


Copilul fără nume

image

„Fă şi mie o poză cu calul!", a spus copilul. A fost între fotografiile premiate de UNICEF în anul 2011. Juriul alege fotografiile care păstrează speranţa şi demnitatea umană. Şi ce vrei mai mult decât un copil pe un cal alb într-un câmp de gunoaie? „E poza mea de suflet. Pe toţi oamenii pe care îi pozez ştiu cum îi cheamă. Pe copilul ăsta nu ştiu cum îl cheamă. Nu am numele lui. Dar i-am înrămat poza şi am trimis pe cineva să-l găsească şi să i-o dea."

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite