Am un bade psihopat

Marele paradox al spitalelor de psihiatrie este că personalul medical are deseori mai mare nevoie de îngrijire de specialitate decât bolnavii; la fel cum, în tribunale, judecătorii

Marele paradox al spitalelor de psihiatrie este că personalul medical are deseori mai mare nevoie de îngrijire de specialitate decât bolnavii; la fel cum, în tribunale, judecătorii se-ntâmplă să fie mai potriviţi pentru tratamentul cu puşcăria decât inculpaţii.

O intruziune roşcată, cu gura mare şi şapcă de motociclist - pe nume McMurphy - dă peste cap ordinea cristalină a unui ospiciu american, decolorându-i limpezimea regulilor. Sora Şefă, führerul locului, îl ia în primire pe recalcitrant, încercând să-i bage în sânge disciplina proprie unui aşezământ american de interes naţional, cum este balamucul. Rezultă o partidă interesantă, cu ocazii la ambele porţi.

Versiunea pe care am pus eu mâna e, probabil, prima apariţie post-revoluţionară a romanului scris de Ken Kesey. A apărut în 1992, la Editura "Alcris", în traducerea lui Marcel Pop-Corniş, cu un total de 309 pagini. Numele editurii provine probabil de la doi soţi, Alexandru şi Cristina, ori Cristian şi Alexandra.

Pe cei pe care i-am întrebat dacă au citit cartea "Zbor deasupra unui cuib de cuci" mi-au zis că au văzut filmul; şi ori filmul, ori cartea, cam tot aia e.

Nu, nu-i tot aia, şi n-am în vedere doar voluptăţile lecturii, care îmbracă, într-un mod diferit de la persoană la persoană, acţiunile cărţii. Mai e ceva: Jack Nicholson nu va fi niciodată Randle McMurphy, oricât s-ar strofoca. El va rămâne Nicholson, cel despre care ştim, din tabloide, de câte ori a făcut-o lată şi cu câte femei s-a lipit epidermic.

El va rămâne Nicholson, cel care abia aşteaptă să termine de filmat scena şocurilor electrice, fiindcă în spatele camerei îl aşteaptă un prânz cu hamburgheri, cartofi prăjiţi, mult ketchup şi coca-cola. El va rămâne Nicholson, cel care, imediat după ce-şi isprăveşte crăpelniţa, ţipă la regizor să amâne filmarea caftelii cu negrii infirmieri, fiindcă se simte balonat şi-are o întâlnire în seara asta, a zece mia femeie din viaţa lui scurmând praful de nerăbdare, pentru a fi şi ea însemnată pe răboj.

Nu, Jack Nicholson nu va fi niciodată McMurphy, aşa că, dacă ai văzut filmul, cu şase beri şi o strachină de popcorn alături, nu înseamnă c-ai realizat mare lucru. Nu spun că filmul n-o fi o capodoperă; în definitiv, nici nu mă pricep la capodopere. Spun doar că Jack Nicholson nu va fi niciodată Randle McMurphy.

Există două locuri pe lumea asta unde nu-i bine să spui că n-o să ajungi, fiindcă nu se ştie niciodată: puşcăria şi spitalul de ţicniţi. În primul, te poate conduce imprudenţa sau o rătăcire de moment; în al doilea, vreo bujie cerebrală, plesnită când nu te aştepţi.

McMurphy descoperă tunelul care duce dintr-un loc în altul: el ajunge la ospiciu, ca să fenteze pârnaia, mai bine zis munca silnică pe care ea o conţine. A primit o condamnare subţire, de şase luni, pentru pedofilie, şi calcă pragul ospiciului, fără a intui că, în cel mai scurt timp, va fi proclamat şef al "Sindicatului smintiţilor cu acte în regulă".

Calcă surâzător în marele combinat de boli nervoase, sub privirile mulţumite ale Sorei Şefe, muiere semicentenară, atât de legată de armata unde a lucrat cândva, încât a tras armata de-un odgon, până a adus-o în spital, cu regulile, excesele şi nonsensurile sale.

E de psihanalizat nevoia femeilor de vârstă critică de a se înconjura de negri; Sora Şefă ţine şi ea un ecran de protecţie, format din trei îngrijitori, atât de întunecaţi la culoare, încât pe pielea lor nu se mai distinge nicio nouă murdărie. Se strânge cu ei, de jur-împrejur, ca de un corset, pentru că altfel îţi canalizezi frustrările cu un trio negroid alături, cu care comunici uşor, "pe lungimile de înaltă frecvenţă ale urii." De altfel, criteriul urii a şi stat la baza selecţiei tridentului negru, fiecare din cei trei fiind gata să se ofere oricând să pună o bombă la rădăcina Pământului.

Pentru a obţine Omul Nou, lipsit de personalitate, la care visează neîncetat, Sora Şefă îmbină procedeele terapeutice paşnice cu cele violente, cu observaţia că şi alea paşnice tot violente sunt. Pe de o parte, stau şedinţele de terapie în grup, unde fiecare pacient îşi expune traumele oferindu‑le plocon celorlalţi, ca pe o ţigară din care trage toată lumea; pe de altă parte, se ridică ameninţător "prăvălia cu şocuri".

Şedinţele de terapie sunt, în fapt, nişte tribunale care au primit un nume mai gingaş; nişte tribunale unde bolnavul e tratat "ca un criminal", în faţa lui "făcând cu toţii pe procurorul, judecătorul şi juraţii." McMurphy e siderat de tortura suportată de cel băgat la mijloc: "Pentru câteva clipe, m-am crezut în lagărul de prizonieri din Coreea." De fapt, la un moment dat, când îi intuieşte hramul Sorei Şefe, îi şi spune, cu antiadmiraţie: "Asiaticii ar fi avut ce învăţa de la dumneata, cucoană."

În lumea noastră, e greu să-i separi pe smintiţi de normali. Regretatul profesor Petre Brânzei, fost director al vestitului spital de psihiatrie "Socola", fiind cândva criticat pentru că elibera cu lejeritate concedii medicale oricui i le cerea, s-a apărat:

- Dacă cineva îmi cere concediu medical ca să chiulească de la serviciu, în viziunea mea el e-un inadaptat social, aşadar un bolnav psihic. Dacă ar fi un adaptat, n-ar fugi de muncă.

Secţiile ospiciului sunt pline de inadaptaţi social, deşi în ochii lui McMurphy ei nu-s cu nimic "mai nebuni decât nătărăii obişnuiţi de pe stradă". Aparent, aici se execută la strung adaptări prin aşchiere, dar bolnavii nu reprezintă decât o argilă imensă, din care matriarhatul Sorei Şefe execută obiecte ceramice de neuitat.

De ani de zile, nimeni n-a mai schiţat un zâmbet în spital. Billy Bibbit are 31 de ani, dar e încă virginel şi se bâlbâie, de parcă bărbăţia sa ratată i-ar tăia vocea ca pe-un morcov. Cultivatul domn Harding are o nevastă faină şi cam iute de simţuri, care l-a umplut de complexe.

Bromden - indianul cât o stâncă, fiu de falnic şef de trib - o face pe surdomutul, fiindcă e mai comod, şi oricum nimeni n-a dat vreodată doi bani pe ce zice el.

Cu toţii s-au tupilat în spital ca-ntr-o scorbură, fiindcă e mai moale aşa. S-au internat benevol şi ar putea pleca oricând, dar le e groază. Toţi sunt înfrânţi din proprie iniţiativă.

De pe everestul râsului său, McMurphy îşi propune să-i facă numai buni pentru a emigra în lumea de afară. Şi pentru că e un parior fără linişte, pune rămăşag cu zărghita adunare c-o va coborî de pe mătură pe Sora Şefă, scorpia atinsă de sindromul "nefe". Şi-abia despre el, judecând după programul ce-l pune iute în aplicare, putem spune că-i un vrednic terapeut.

Uşurel, uşurel de tot, îi înalţă pe bolnavi la propriile lor dimensiuni. Râzând şi cântând, se luptă pentru drepturile lor, exercitându-şi talentul neobosit de cartofor în ale pokerului uman. Ironia e arma sa tare: când Sora Şefă îl pune să cureţe latrina, el îi mulţumeşte "personal pentru cinstea ce i se face şi-i mai spune c-o să se gândească la ea ori de câte ori va desfunda un urinal."

După doar o lună, terapia psihopatului pedofil dă primele roade. "Adună laolaltă destui băieţi ca să încropească o echipă de baschet" şi obţine o învoire în grup, pentru o partidă pe cinste la pescuit de somoni. Chiar şi medicul, victimă colaterală a matriarhatului Sorei Şefe, fraternizează cu gaşca nebunilor, oferindu-se să‑şi înmoaie puţin undiţa în bălţi străine.

Pescuitul e memorabil, berea spumegă pe gât, indianul Bromden îşi dezleagă limba, iar râsul se transmite din om în om, ca o sticlă plină cu terapie, poştită de saharele din gâtlejurile lor. Hohotele le suflă aer în bojoci, redându‑le dimensiunile, lăsate la poarta spitalului, odată cu hainele de stradă.

"Râsul a izbucnit timid, apoi s-a dezlănţuit, făcându-i pe oameni să se umfle, să crească tot mai mari." Fufa care i-a scos din spital, aşa-zisa mătuşă a lui McMurphy, mai că nu cântă, antrenată de anturaj:

Am un bade psihopat
Şi face minuni în pat!

Noaptea, se-ntorc în spital, trăgând după ei somonii, gloria unei zile perfecte şi promisiunea fermă a fufei că-l va vizita clandestin în spital pe Billy Bibbit, pentru a-l vindeca de fecioria care i-a ajuns până-n gât, bâlbâindu-i cuvintele.

O cafteală cu tridentul de negri îl trimite pe McMurphy la "prăvălia de şocuri". Aşa-zisul tratament cu şocuri electrice "face treaba somniferului, a scaunului electric şi a roţii de tortură la un loc." Oamenii mici cer satisfacţii pe măsură: pentru a-l scuti de chinul volţilor, Sora Şefă nu vrea de la McMurphy decât să‑şi recunoască greşeala de a bate-n negri ca-n fasole.

Dar a greşit adresa. Şocurile nu fac decât să reaşeze pe poziţii mai avantajoase gărgăunii lui McMurphy, redându-le prospeţimea. "Nu, eu nu mă tem de flecuşteţul lor de încărcat baterii", îi spune el amicului Bromden, când acesta îl sfătuieşte să plece steagul. Şi chiar că nu mai are importanţă dacă, într-un final, Sora Şefă câştigă aparent lupta cu psihopatul terapeut.

Zicea un înţelept al lumii că preferă "Raiul pentru peisaj şi Iadul pentru companie". Aceleaşi gusturi le am şi eu. În Iad, îl voi recunoaşte uşor pe McMurphy, fiindcă va fi ăla care va lumina cel mai tare, calitate rezultată de la abuzul de şocuri electrice din spital. Nimeni nu mă va convinge că seamănă cu Nicholson.