Da, a fost anul Spaniei!

E o realitate. Trebuie s-o recunoaştem fără menajamente: niciodată o ţară n-a dominat atât de clar un an calendaristic din punct de vedere sportiv. Recenta medalie de argint obţinută de

E o realitate. Trebuie s-o recunoaştem fără menajamente: niciodată o ţară n-a dominat atât de clar un an calendaristic din punct de vedere sportiv.

Recenta medalie de argint obţinută de naţionala de handbal feminin a Spaniei la Europene e încă o dovadă că ibericii investesc în sport şi o fac foarte bine. În plus, au nişte sportivi de certă calitate, iar mulţi nepricepuţi se lamentau că Spania a învins România atât de clar şi cum e posibil să se poată întâmpla aşa ceva?

Ei, uite că este, mai ales că, la câteva zile, ibericele au jucat ultimul act cu Norvegia, o senzaţională echipă, pe care au şi condus-o la pauză... Spania în handbalul feminin era acum câţiva ani o ilustră necunoscută, acum impune ritmul.

Nu trebuie omis faptul că trofeul Cupei Davis a fost cucerit în urmă cu o lună de Spania (David Ferrer, Fernando Verdasco, Feliciano Lopez şi Marcel Granollers), într-o finală de tenis spectacol dând nimeni vreo şansă europenilor în Argentina.

Mai ales că Nadal era accidentat! „Spania este sportul”, a titrat după meci reputata publicaţie „El Pais”, iar adevărul nu este deloc departe. Rafael Nadal e numărul unu mondial, au bifat două din cele patru turnee de mare şlem şi a luat aurul olimpic la Beijing.

În ciclism, din nou succese notabile: victorii ale lui Alberto Contador în Turul Italiei şi Turul Spaniei, a lui Carlos Sastre în Turul Franţei şi aur olimpic pentru Samuel Sanchez în cursa de fond pe şosea. La fel, succese deosebite pentru echipele de club în volei, polo, handbal masculin şi lista poate continua.

De asemenea, 18 medalii la Olimpiada de la Beijing, din care cinci de aur, un pilot de Formula 1 care se bate an de an pentru titlul mondial în „Marele Circ”, Fernando Alonso, şi un loc secund obţinut de poloiştii spanioli la Europenele din acest an.

Sunt multe alte performanţe pe care nu le mai reamintim din cauza spaţiului restrâns, dar nu enumerarea lor contează, ci modul în care s-a construit această piramidă a succesului.

Progresele din handbalul feminin, din gimnastică şi faptul că 18 din primii 100 de tenismeni ai lumii sunt spanioli mă irită cel mai tare, dar asta nu înseamnă decât că ei au muncit în acest interval de timp în care noi doar am stat să-i admirăm, tolăniţi în fotoliul din sufragerie. Eventual să ne văităm, că asta ne place cel mai mult, ori să arătăm cu degetul spre arbitri.

E deja amuzant cum mulţi dintre aşa-zişii profesionişti din sportul românesc spun: „Cine era Spania până acum în handbal, iar acum ne dă lecţii? Nu se poate aşa ceva, nu-i normal”. De parcă ierarhiile trebuie să înţepenească în timp.

Alţii progresează, noi trăim cu legendele în minte şi cu speranţa că nimeni nu ne poate detrona dacă am ajuns, cândva, sus. Răspunsul mai exact: în timp ce noi am stat şi ne-am odihnit, ei s-au antrenat şi au câştigat.

Exact cum corigentul de la şcoală preferă somnul, în timp ce premiantul învaţă, iar la sfârşit primul nu înţelege de ce celălalt are coroniţă pe cap. Din păcate, noi jucăm rolul corigentului.